Viaţa lui George Gordon Byron
Byron, George (Gordon), Al şaselea baron Byron numit şi Lord Byron (22.01.1788, Londra, Anglia – 19.04.1824, Missolonghi, Grecia). Poet romantic şi autor de satire englez care a aprins imaginaţia Europei datorită poeziei şi personalităţii sale. Cunoscut în sec. XIX şi ca „egoistul mohorât” din poemul său autobiografic Pelerinajul lui Childe Harold (Childe Harold’s Pilgrimage, 1812-818) este apreciat acum mai ales pentru realismul satiric din Don Juan (1819-1824).
Viaţa şi cariera
George Gordon Byron era fiul frumosului şi destrăbălatului căpitan John „Mad Jack” Byron şi al celei de a doua soţii a sa, Catherine Gordon, o moştenitoare scoţiană. După ce soţul i-a tocat cea mai mare parte a averii, doamna Byron şi-a luat copilul mic şi a plecat la Aberdeen, unde au locuit cu chirie, din bani puţini; căpitanul a murit în Franţa în 1791. George Gordon Byron s-a născut cu un picior strâmb şi a devenit încă de mic foarte sensibil la aluziile la şchiopătatul lui.
Alexandre Dumas-tatăl. O viaţă ca un roman de aventuri
Origini
Alexandre Dumas era fiul unui general din vremea lui Napoleon, produs al încrucişării unui marchiz francez emigrat în insula Haiti cu o negresă. Din căsătoria generalului mulatru Dumas cu o albă, se naşte, în 1802, viitorul autor al celor Trei muşchetari, care avea aşadar o pătrime de sânge negru, ceea ce îl singulariza fiziceşte în societatea pariziană a timpului. Generalul Dumas, aflat în dizgraţie din cauza convingerilor sale republicane, moare în 1806 fără nicio avere.
Copilăria
Copilul de trei ani, Alexandre, este crescut anevoios, împreună cu o soră mai mare, de văduva generalului în orăşelul său natal, situat la nord de Paris, Villers-Cotterets. În ciuda tuturor intervenţiilor, Napoleon refuză să acorde o pensie văduvei generalului Dumas, astfel încât educaţia şcolară a tânărului Alexandre rămâne destul de precară.
Problema evreiască în România modernă (ultima parte)
Contradicţiile dintre năzuinţele legitime ale evreilor şi posibilităţile limitate ale statului român de a le satisface în întregime au dat naştere unor continue fricţiuni, accentuate de intervenţiile din afară; ele se situează, tot mai mult, pe terenul politic, conturând liniile interne ale unui curent antisemit.
Restricţiile impuse evreilor – chiar când aceştia nu erau direct men ionaţi în cuprinsul actelor care le impuneau -, şi-au găsit expresia în mai mult de 200 legi şi dispoziţii, aparţinând unor diverse domenii (economic, şcolar, militar, juridic ş.a.), care au atras aprecierea – exagerată – potrivit căreia, în această perioadă, România a fost una din ţările care profesa un sistematic antisemitism de st at.
Marţi, 28.01.2014, cursurile se suspendă în toate unităţile şcolare din judeţul Buzău
Important! Marţi, 28.01.2014, cursurile se suspendă în toate unităţile şcolare din judeţul Buzău
Luni, 27.01.2014, se suspendă cursurile în tot judeţul Buzău!
Important! Luni, 27.01.2014, se suspendă cursurile în tot judeţul Buzău!
Problema evreiască în România modernă (prima parte)
Prezenţa masivă a evreilor în societatea românească a secolului al XIX-lea a marcat sensibil evoluţia istoriei moderne. Numărul mare al evreilor – aceştia reprezentau singura minoritate etnică cu pondere socială deosebită – rolul important pe care l-au avut în dezvoltarea economiei, convieţuirea lor în contextul societăţii româneşti şi lupta pentru emancipare politică, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de veac, au conturat dimensiunile unei „probleme evreieşti” cu importante implicaţii sociale şi politice.
După 1866, printr-un întreg şir de legi şi circulare restrictive – care, fără să se refere direct la evrei, aveau aplicabilitate, mai mult, la situaţia lor -, au avut loc expulzări masive, brutale, adeseori, ale evreilor, consideraţi drept vagabonzi (cei intraţi în ţară fără îndeplinirea formelor legale). Măsurile restrictive au determinat intervenţii energice din afară, ale guvernelor accidentale sau ale unor personalităţi de prestigiu, care au sporit tensiunea internă şi au determinat manifestări împotriva evreilor. Alianţa Izraelită Universală a recurs la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Moses Montefiori, personalitate marcantă a iudaismului englez, a venit la Bucureşti. La mijlocul lui aprilie 1868, reprezentanţii puterilor acreditaţi în capitala României au adresat o notă colectivă guvernului român. I.C. Brătianu, ministrul de Interne, a fost silit să-şi prezinte demisia.
Domnitorul Carol insista „asupra pericolului [ce-l reprezenta] pentru sănătatea publică aglomerarea celor trei sute de mii de evrei care infestează Moldova, la Iaşi, mai cu seamă, unde – la o populaţie de 80 000 suflete – sunt aproape 50 000. În timpul şederii mele în acest oraş am văzut o casă care servea drept azil la 600 din aceşti vagabonzi, înghesuiţi câte 12-15 în fiecare cameră. Este un spectacol care ar trebui să fie văzut de către ziariştii umanitari care alimentează presa străină cu declaraţii împotriva regimului meu”.
Legenda sirenelor
Sirene – Numele legendarelor creaturi marine al căror cântec fascina pe oricine îl auzea. Nimfe ale mării, acestea erau considerate uneori fiicele lui Forcus, alteori ale lui Aheloos şi ale Steropei; în alte versiuni apar drept fiicele Terpsihorei, Melpomenei sau Caliopei, datorită virtuţilor lor muzicale care le apropiau de muze; în sfârşit, alte tradiţii le consideră fiicele Pământului, Geea. Numele şi numărul lor variază şi ele în izvoare: unele menţionează două, numite Aglaofeme şi Telxiepia, în timp ce în altele apar trei: Pisinoe, Aglaope şi Telxiepia sau Partenope, Ligeea şi Leucosia. Se credea că locuiesc pe o insulă din Marea Mediterană, plasată de Homer în apropierea coastelor sud-vestice ale Italiei, între Eea şi stânca Scilei; poeţii latini o situau în schimb lângă coastele Campaniei.
Sirenele sunt legate de două episoade mitologice celebre. Atunci când Ulise a ajuns, pe mare, în apropierea insulei lor, sirenele au încercat din răsputeri să-i atragă pe el şi pe însoţitorii lui cu cântecul lor; Ulise le înfundase însă cu ceară urechile mateloţilor, ca să nu audă, iar el s-a legat de catargul mare al corăbiei, ca să nu se poată mişca: au rămas aşa până când au ieşit din zona în care cântecul sirenelor putea fi auzit.
Îmbrăcămintea şi moda la români în perioada interbelică
Îmbrăcămintea la sate se confecţiona, de regulă, în gospodărie: cămăşi şi indispensabili din in sau cânepă, pantaloni din postav de lână, căciulă de piele de miel, opinci din piele de porc sau de viţel, cojoc din blană de oaie etc. În zonele de munte se purta, în mod obişnuit, costumul naţional (opinci, iţari, cămaşă brodată). Şi în celelalte zone bătrânii au rămas consecvenţi portului tradiţional. Tinerii au început să-şi cumpere haine „nemţeşti” (pantaloni şi veston), bocanci, pălărie.
Fetele s-au arătat receptive la moda de la oraş, începând să poarte sandale, fustă de stofă, rochie de stambă înflorată, să-şi scurteze părul, şi chiar s ă se dea cu ruj pe buze, spre indignarea bătrânilor şi mai ales a bătrânelor. În general, portul şi moda la sate au oscilat între tradiţionalism şi modernitate. Învăţătorii, preoţ ii, notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine „nemţ eşti”.
La oraş, oamenii din „lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau le cumpărau „de-a gata” de la magazinele de modă. Bărbaţii purtau ghere de lac, pantaloni cu manşetă, haină la doi sau trei nasturi, pălărie; cămăşi albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint); cravata cu picăţ ele era prinsă cu un ac încrustat cu pietre pre ţioase. Ceasul de buzunar cu lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite la orice bărbat „serios”. La festivităţile deosebite, domnii se îmbrăcau în smoching.
24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române
La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești se pronunță pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, deja ales domn al Moldovei din 5 ianuarie 1859, realizându–se astfel Unirea Principatelor Române.
De atunci, an de an, ziua de 24 ianuarie a fost sărbătorită de naţiunea română, fiind considerată una dintre datele de referinţă ale istoriei noastre.
Cum îşi petreceau românii timpul liber în perioada interbelică
La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se efectuau lucrări agricole; în celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici. În unele sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetăţ enii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş. Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul, preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie.
Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.). De Paşti şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască, friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau masa împreună. De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care participa întregul sat. Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber.
Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaţ i în politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).
Familia în România în perioada interbelică
Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria. Românii erau familişti convinşi. Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii.
Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40 000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare); se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate.
Convenţia de la Paris. Dicţionar de termeni istorici
Convenţia de la Paris – Înţelegere între reprezentanţii Puterilor Garante, întruniţi în cadrul Conferinţei de la Paris (mai-august 1858), document care cuprindea şi referiri la statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor Române.
sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009
Constantin Argetoianu. Memoriile unui om politic
Argetoianu, Constantin (3.III.1871, Craiova – 611.1955, Sighet), memorialist.
Fiu al unui general şi om politic — Ion Argetoianu, absolvent al Şcolii de Aplicaţii de la Metz (Franţa) -, Argetoianu a primit educaţia cuvenită descendentului unei familii vechi şi bogate. A urmat primele clase la Craiova, oraş cu o viaţă culturală şi socială remarcabilă în acea vreme. S-a pregătit în particular pentru examene în primii ani de liceu, apoi a urmat ultimele clase la Liceul „Sf. Gheorghe” din Bucureşti. Ca mulţi tineri de condiţia lui, a fost trimis pentru studii universitare la Paris (1888-1896). Inteligent şi dotat, şi-a luat doctoratul în medicină şi licenţa în drept şi litere. Întors în ţară, a fost numit în 1898 ataşat, apoi secretar şi consilier de legaţie la Constantinopol. Până în 1913, când s-a retras din diplomaţie, această carieră l-a purtat la Roma, Viena şi Paris.
Socrate. Date biografice
Socrate (469-399). Tatăl lui Socrate era cioplitor în piatră, iar mama, moaşă. Aşadar nu era nicidecum de origine nobilă, dar era cetăţean al Atenei. Ducând un stil de viaţă modest, era independent din punct de vedere material datorită unei mici moşteniri şi a feluritelor subvenţii de stat de care beneficiau toţi atenienii.
Şi-a îndeplinit îndatoririle ostăşeşti luptând ca hoplit în Războiul peloponesiac la Delion şi Amphipolis. Şi-a îndeplinit inevitabilele îndatoriri politice deţinând în 406 conducerea în Consiliu (Sfat) şi luând partea dreptăţii împotriva mulţimii furioase care a cerut şi obţinut execuţia comandanţilor de oşti din bătălia de la insulele Arginuse. N-a căutat însă niciodată să ajungă într-o poziţie însemnată în stat sau în armată. Nevasta lui, Xantippa, n-a jucat nici un rol în viaţa sa.
Demn de remarcat e că ştim cum arăta Socrate. E primul filosof pe care-l avem în faţa ochilor aşa cum arăta el fizic. Era urât, cu ochii bulbucaţi. Nasul cârn, buzele groase, pântecele proeminent, statura îndesată îl făceau să semene cu silenii şi satirii. Suporta uşor cu o sănătate de nezdruncinat eforturile şi frigul.
Alexandru Ioan Cuza în “Enciclopedia Universală Britannica”
Cuza, Alexandru Ioan (20.03.1820, Bârlad, Moldova – 15.05.1873, Heidelberg, Germania). Om politic român, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866).
Studiile şi le-a făcut la un pension din Galaţi, apoi la Paris, unde şi-a susţinut examenul de bacalaureat. A studiat la Facultatea de Drept (1835-1836), continuând în ţară (1837-1840) la Academia Mihăileană din Iaşi. A făcut parte din Miliţia Moldovenească (1839-1840), a fost preşedintele Judecătoriei Covurlui (1842-1845), agă (1843). Participant la Revoluţia din 1848 în Moldova, după înfrângerea acesteia a fost nevoit să emigreze. Revenit în ţară, a reluat funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, apoi a fost director al Departamentului Treburilor din Lăuntru (1851). Fiind fără funcţii, în perioada 1851-1854, a călătorit în Austria, Franţa, Italia şi Cehia. Pentru a treia oară, a redevenit preşedintele Judecătoriei Galaţi (1854-1856), apoi pârcălab al ţinutului Covurlui (1857). Imediat după reintegrarea sa în armată ca sublocotenent, a fost înaintat la gradul de maior (1857), apoi de colonel (1858) şi de ajutor de hatman în Miliţia Moldovenească. În acelaşi an a devenit caimacam şi vicepreşedinte al Adunării Elective.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente