Hannibal – Spaima Romei. (III) Cel mai cutezător dintre toţi
Contemporanii îi descriu pe cei trei fraţi – Hannibal, Hasdrubal şi Mago – ca pe nişte viteji, pe care nimeni nu îi întrecea în curaj. În primăvara lui 237 î.Hr. l-au însoţit pe tatăl lor, Hamilkar Barkas, în campania iberică. Primul obiectiv a fost vechiul punct fenician strategic comerical Gades (Cádiz, astăzi), de cealaltă parte a Coloanelor lui Heracles. Aici învaţă greaca de la profesorul lor particular Sosylos din Sparta. Limba celtică şi iberică o învaţă de la soldaţi, iar cea maternă era punica. Află de faptele eroice ale lui Alexandru cel Mare, de regele Pyrrhus şi de mitul lui Heracles, care şi-a condus turma din Iberia peste Alpi până în Italia. Dar tânărul Hannibal este cel mai interesat de tot ce este legat de război. Curând va fi socotit unul din cei mai buni călăreţi, mânuitori ai spadei şi ai arcului.
Istoricul Livius este plin de admiraţie faţă de talentele tânărului: „Când înfruntă primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toţi, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuinţă. Nu-i istovea niciun fel de trudă trupul şi, de asemenea, nimic nu putea să-i încovoaie nici sufletul. Era deopotrivă de răbdător la frig şi la arşită, cumpătat la mâncare şi băutură… Era de departe cel mai bun şi dintre călăreţi şi dintre pedestraşi. La luptă pornea cel dintâi şi ieşea din încăierare cel din urmă.” Dar Livius este roman şi continuă: „Aceste însuşiri atât de deosebite ale lui Hannibal erau precumpănite de cusururi la fel de mari: era neomenos de crud, în fiinţa lui sălăşluind o perfidie mai mult decât punică; pentru el nu exista niciun adevăr, nimic sfânt. El n-avea teamă nici de zei, nu respecta niciun jurământ, nicio oprelişte din partea credinţei.“
Hannibal – Spaima Romei. (II) O putere tânără intră în război
La 250 km nord-est de Cartagina, se află Sicilia, cea mai bogată insulă a lumii antice. Secole de-a rândul grecii şi cartaginezii s-au certat pentru pământuri roditoare, păduri bogate, porturi şi puncte strategice naturale: grecii au ocupat estul insulei, cartaginezii, vestul. În joc intră o a treia putere: Roma.
Lupta pentru Sicilia devine mobilul primului război punic între Cartagina şi Roma. În anul 246 î.Hr., anul naşterii lui Hannibal, războiul se afla în al 18-lea an şi nu se întrevedea niciun învingător. Romanii sunt superiori pe pământ, cartaginezii pe mare. Norocul războiului trece de la o parte la cealaltă, până ce Roma izbuteşte că captureze o corabie cartagineză naufragiată. După acest model romanii vor alinia o flotă în dană. Noile corăbii sunt mai puţin elegante decât ale duşmanului, dar dispun de o inovaţie decisivă: punţi de abordaj, grinzi lungi de lemn, cu un ghimpe de fier, care sparge punţile penterelor cartagineze. Legionarii romani au dus pe apă un „război de uscat“. Într-una din ultimele şi decisivele bătălii din faţa coastei de vest a Siciliei, în 241 î.Hr. romanii distrug întreaga flotă a cartaginezilor.
Hannibal – Spaima Romei. (I) Despre legende şi mituri
„Studiile multor cercetători ai antichităţii au creat o mare confuzie. Şi poate curând nu vom mai şti nimic, dacă ei vor continua astfel”. Aceste cuvinte îi aparţin scriitorului american Mark Twain şi au fost scrise la finele secolului trecut. Creatorul lui Hucklebeny Finn şi al lui Tom Sawyer şi-a petrecut copilăria într-o mică localitate pe Mississippi, purtând vestitul nume „Hanibal”.
O sută de ani mai târziu, din această ţară provine un film super răsplătit cu premii Oscar, ce narează povestea unui psihopat, mâncător de oameni: este vorba de „Tăcerea mieilor“, iar eroul principal se numeşte Hannibal Lecter – „Hannibal canibalul”.
La şcoală ni se spun poveşti zguduitoare despre cel care, bazându-se numai pe sine, a făcut puternica Romă să tremure; despre cel care a asistat netulburat la dispariţia a mii de soldaţi, căzuţi în crăpăturile gheţarului şi la prăbuşirea elefanţilor în prăpastiile Alpilor.
156 de ani de la unirea Ţării Româneşti cu Moldova
Astăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 156 de ani de când Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-a pronunţat pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizând astfel unirea Ţării Româneşti cu Moldova.
Cine a fost Homer?
Părintele mitului grec, Homer este la rândul lui un personaj aproape mitic: incredibila cantitate de informaţii vehiculate în Antichitate în legătură cu el, adesea în contradicţie unele cu altele, demonstrează că din biografia sa se cunoşteau foarte puţine detalii certe şi că elementul de legendă l-a depăşit rapid pe cel istoric.
Nu se cunoştea semnificaţia precisă a numelui său, care apare pentru prima oară în fragm. 357 (incert) din Hesiod: după unii însemna „orb”, în dialectul eolidian din Cumae, iar după alţii, „ostatic”. Mai frecvent însă, prin antonomază, era numit „Poetul”. Tradiţiile legendare abundă şi în privinţa locului său de origine: cel puţin şapte cetăţi îşi disputau onoarea de a-i fi loc de baştină. Printre acestea, insula Chios, menţionată şi de Pindar ca patrie a poetului şi sediu al unei şcoli de aezi, Homerizii, care se pretindeau a fi descendenţii acestuia. La fel de discordante şi de slab fixate prin date istorice erau tradiţiile referitoare la cronologia sa, plasată în epoca asediului Troiei descris de el în Iliada (după datarea stabilită de Eratostene şi căreia i se conformau anticii, acesta ar fi avut loc în anul 1184 î.Hr.), dar şi cu şaizeci, o sută sau patru sute de ani mai târziu. Nici raportarea cronologică la Hesiod nu este de mare ajutor, pentru că tradiţiile îl consideră când contemporan, când predecesor, când succesor al acestuia. Herodot (2.53) îi consideră pe Homer şi pe Hesiod contemporani şi îi situează pe amândoi cu patru sute de ani înaintea sa, aşadar pe la mijlocul secolului al IX-lea î.Hr.
Naţional-socialism. O explicaţie
Naţional-socialism – Doctrină a Partidului Naţional-Socialist Muncitoresc din Germania (N.S.D.A.P.), întemeiat în 1919 şi al cărui lider a devenit ulterior Adolf Hitler.
Principiul de bază al ideologiei naţionalist-socialiste expus de Hitler în lucrarea Mein Kampf (Lupta mea) a fost rasismul. Potrivit lui Hitler, germanii aparţineau rasei ariene şi erau „un popor superior” cu un destin aparte în istoria lumii, motiv pentru care aveau nevoie de „Lebensraum” (spaţiu vital) în detrimentul „raselor inferioare”.
Regimul totalitar, instituit de Hitler după preluarea puterii în ianuarie 1933, a dezlănţuit o virulentă campanie antisemită, antidemocratică şi anticomunistă, şi a desfăşurat o agresivă politică de expansiune pangermanistă, care în septembrie 1939 a condus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Doctrina naţional-socialistă se reflecta pe deplin şi în lozinca regimului hitlerist: „Ein Volk, ein Reich, ein Fuhrer!” („Un Popor, un Stat, un Conducător!”)
Structura Constituţiei României
Constituţia României
- reprezintă legea fundamentală a statului;
- cuprinde principiile generale şi precizările referitoare la drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, respectiv la organizarea statului.
Adoptată în anul 1991 şi aprobată prin referendum, Constituţia României cuprindea 7 titluri, 10 capitole şi 152 de articole. Revizuită în 2003 şi aprobată prin referendum de cetăţeni pentru a permite aderarea României la alianţa militară N.A.T.O. şi la Uniunea Europeană, Constituţia cuprinde 8 titluri şi 156 de articole.
Titlul I al Constituţiei cuprinde principiile generale:
- România este stat naţional unitar, suveran şi indivizibil;
- suveranitatea aparţine poporului;
- Sunt cuprinse şi articole referitoare la simbolurile statului (drapelul, stema, ziua naţională, imnul ţării, capitala).
Titlul II al legii fundamentale a statului român se referă la: Continuă citirea →
Mamă, îmi pare rău că mor…
Citind biografia Marthei Bibescu (Ghislain de Diesbach, Prinţesa Bibescu: Ultima orhidee, trad.: Const. Popescu, Bucureşti, Vivaldi, 1998), am găsit un fragment emoţionant despre moartea fratelui mai mic al Marthei, George Lahovari.
„Moartea lui George, în 1892, a fost un eveniment care a răscolit nu numai viaţa Marthei, dar şi pe cea a întregii familii Lahovari, concentrată asupra acestui copil, acest fiu unic, căruia părinţii îi arătau o preferinţă pentru care surorile lui nu erau invidioase, fiind primele gata să recunoacă faptul că farmecul excepţional al fratelui lor o justifica din plin. Câtuşi de puţin râzgâiat de adoraţia al cărui obiect devenise, George îşi iubea mult surorile, mai ales pe Martha, a cărei frumuseţe îl încânta.
[…] În dragostea Marthei pentru fratele ei intra şi o parte de nelinişte, lucru surprinzător la o vârstă când totul pare veşnic. Ca şi cum s-ar fi temut deja că acest suflet era prea perfect pentru a dăinui mult timp. Ştia că sora ei, Marieta, murise la naştere din cauza unor probleme la inimă şi, temându-se ca să nu i se întâmple şi lui George un astfel de accident, punea deseori mâna pe pieptul băieţelului pentru a se asigura că inima continua să-i bată.
Lucrul de care te temi se întâmplă întotdeauna. […] Pentru a evita să nu răcească sau pur şi simplu să nu se obosească prea mult la o serbare pentru copii la unchiul lui, Jacques Lahovari, părinţii, care îngăduiseră fetelor să meargă, luaseră pe fiul lor ca să-şi petreacă sfârşitul de săptămână, împreună cu ei, la ţară. Revenit la Bucureşti, George a fost apucat de o febră violentă. Băuse oare apă din puţul din grădina de zarzavat sau înghiţise cumva zăpadă? Cauza aceste febre tifoide n-a fost aflată niciodată şi medicii n-au reuşit s-o vindece.
15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale
Astăzi, 15 ianuarie, se sărbătoreşte Ziua Culturii Naționale.
Camera Deputaţilor a adoptat, pe 16 noiembrie 2010, un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit zi a Culturii Naţionale. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: „Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional“.
Precedente pentru această sărbătoare există şi în alte ţări europene. Astfel, în Spania, ziua culturii a fost fixată în ziua morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia ziua de naştere a lui Luis de Camoes.
Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (VII) Postelnicul
POSTELNICUL – în Moldova a fost amintit din 1407 şi ocupa locul următor după hatman. Miron Costin socotea că titlul său provine de la cuvântul slav „postelia” (aşternut), pentru că avea „voie să intre la domn, chiar dacă domnul nu este încă îmbrăcat şi chiar dacă nu e chemat, ceea ce nu se permite nimănui altuia”.
Dregător de încredere al domnului, când acesta nu era de faţă, îi ţinea locul în sfat, îngrijindu-se ca toţi ceilalţi sfetnici „să hotărască de îndată şi după voia domnului în trebile cele mai grabnice ale ţării” (D. Cantemir).
De la vornici a preluat atribuţia de a judeca curtea domnească (pe cei care slujeau la reşedinţa domnească – n.r.), fiind socotit asemenea „mareşalului” curţii din Polonia. De el ascultau aprozii, curierii de Ţarigrad şi de Crimeia. Cunoştea limba turcă, de obicei şi greaca, fiind adesea ales, în veacul XVII, dintre boierii greci -, şi ca atare se ocupa de solii străini, jucând, uneori, rolul de tălmaci pe lângă domn. În Ţara Românească, unde era amintit la 1437, ocupa un loc mai mic în sfat, de obicei al noulea, în veacul XVII, şi atribuţiile sale, cu excepţia celei de judecător al curţii, care a rămas mai departe în seama vornicului, erau asemănătoare. Timp de 25 de ani (1625-1627 şi 1632- 1654), dregătoria de postelnic a fost ocupată aici de Constantin Cantacuzino.
Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (VI) Vistierul
VISTIERUL – a apărut în Sfatul Domnesc al Ţării Româneşti în vremea lui Mircea cel Bătrân, în aceeaşi perioadă fiind amintit şi în Moldova. Iniţial avea în grijă hainele („vestis”) şi bunurile de preţ ale domnului, ca în Imperiul bizantin. Mai apoi a fost însărcinat cu strângerea şi evidenţa banilor proveniţi din dările ţării.
În Ţara Românească ocupa locul al patrulea sau al cincilea în sfat şi dregătoria sa era considerată foarte rentabilă. În Moldova, poziţia sa era mai modestă. Ţinea şi aici catastifele vistieriei, aduna tributul, haraciul pentru turci şi pentru celelalte cheltuieli ale ţării, dar, după informaţiile lui D. Cantemir, nu avea un scaun în sfat, fiind totuşi socotit al optulea, ultimul dintre sfetnici şi aceasta, pare-se, din pricină că păstra cheia de la cămara unde se ţinea sfatul de taină.
Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (V) Spătarul
SPĂTARUL – era în Ţara Românească de obicei al patrulea dregător din Sfatul Domnesc, unde a apărut la 1415, în vremea lui Mircea cel Bătrân. Atribuţiile lui erau de a purta spada domnească la ceremonii, şi de a conduce călărimea în vreme de război. Între martorii unui act din 6 martie 1628, marele spătar era numit „pan Gorgan marele purtător de arme şi conducător al călărimii”.
În veacul XVII, spătarul conducea efectiv pe câmpul de luptă numai călăraşii (slujitori de origine ţărănească), în vreme ce roşii (călărimea formată din mica nobilime) erau sub ascultarea paharnicului.
În Moldova a fost menţionat la 1434, conducând şi aici unităţi de călărime, dar atribuţiile sale militare erau limitate din cauza existenţei hatmanului. În schimb, la ceremonii, îmbrăcat cu haină de brocart, purta spada domnului atârnată de braţul stâng şi buzduganul domnesc în mâna dreaptă.
Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (IV) Hatmanul
HATMANUL – „mai mare peste toată oastea” (D. Cantemir), a existat numai în Moldova, fiind menţionat în 1541, în vremea celei de a doua domnii a lui Petru Rareş, îndeplinind în veacul XVI şi dregătoria de portar (comandant al garnizoanei din Suceava – n.r.) sau pârcălab de Suceava, până la sfârşitul secolului următor continuând să fie socotit „oblăduitorul Ţinutului Sucevei” (D. Cantemir). „Muntenii – arată Miron Costin – nu au hatman, ci marele spătar (…) conducea oastea, ca în Moldova hatmanul”.
În timp de pace, o parte dintre oşteni erau folosiţi pentru strajă la palatul hatmanului, ori îi trimitea el „să slujească ţara” (îndeplineau funcţii interne).
Hatmani au fost, la vremea lor, Miron Barnovschi, viitorul domn, Costin, tatăl cronicarului Miron Costin şi Ion Neculce, care a participat alături de D. Cantemir la lupta de la Stănileşti, în 1711. Vestit a fost în timpul domniei lui Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), Alexandru Buhuş hatmanul. Şi spune cronica lui Neculce că, luptând în fruntea oştilor moldovene împotriva lefegiilor nemţi, care ocupaseră Suceava, „şi dându-le năvală vitejeşte acolo cu slujitorii săi, au rumtu (rupt – n.r.) tabăra nemţilor în două. Atunce au ucis calul de supt hatmanul Buhuş (…) Dece hatmanul încălecându-şi pe alt cal, le-au mai dat năvală în câteva rânduri, şi mulţi nemţi au pierit, iar pe unii i-au prins vii…”. Însuşi domnul îl ţinea la mare cinste „pentru vitejiile ce făcuseră acolo la cetăţi”.
Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (III) Vornicul
VORNICUL – era mai mare peste curtea domnească, numit de accea în diferite relatări şi palatin, mareşal sau judecător al curţii. La nord şi la sud de Milcov, ocupa de obicei locul al doilea în sfat, fiind amintit pentru întâia oară la 1387, în Moldova, şi la 1389, în Ţara Românească.
Avea drept de judecată în întreaga ţară, aceasta fiind principala sa atribuţie. Era unul din comandanţii armatei. În secolul XVI vornicia în Moldova s-a împărţit în două, un fenomen similar fiind amintit în Ţara Românească doar la mijlocul secolului XVII, pentru scurtă vreme însă, căci aici rolul vornicului de Ţara de Jos îl juca marele ban. Ca şi acesta, vornicul moldovean „de Ţara de Jos“ („judecător general asupra jumătăţii de ţară de la Dunăre până la Iaşi“ – Miron Costin), şi cel „de Ţara de Sus“, cu atribuţii identice în restul Moldovei, hotărau „pedeapsa morţii, fără ştirea domnului, pentru tâlhari, omorâtori, jefuitori de biserici şi alţi ticăloşi” (D. Cantemir).
Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (II) Logofătul
LOGOFĂTUL – În Moldova era cel dintâi între dregători, „fruntea şi capul tuturor sfetnicilor” (D. Cantemir), iar în Ţara Românească ocupa de obicei locul al treilea, după ban şi vornic. A fost amintit în sfatul Ţărilor Române pe la 1400, deşi exista încă de la organizarea cancelariei domneşti, în fruntea căreia se afla. Sub supravegherea lui se alcătuiau actele domneşti, pe care uneori le scria el însuşi. Pentru aceasta primea frumoasă răsplată de la cei care solicitau hrisoave.
Era un om învăţat, cunoştea limba slavă, din care tălmăcea documentele vechi. Îşi începea cariera, de obicei, ca grămătic de cancelarie.
Logofătul înfăţişa celorlalţi dregători pricinile care se judecau în sfat şi, după ce asculta hotărârile acestora, le prezenta domnului. „De aceea – scria D. Cantemir – şi-a dobândit numele (…) logotheta (= purtător de cuvânt), această dregătorie având o origine bizantină.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente