Cum a murit George Călinescu
Conştient de mai mulţi ani de natura unei boli incurabile (ciroză hepatică), George Călinescu s-a ţinut mereu la curent cu cercetările medicale în domeniu, respectând totodată – pe cât posibil – prescripţiile specialiştilor, fiind însă dezolat că după atâtea progrese în vindecarea altor maladii, în cazul lui nu se putea face încă mare lucru.
Evenimente în istorie – 30 decembrie 1947. Abdicarea regelui Mihai
Astăzi se împlinesc 65 de ani de la abdicarea regelui Mihai (30 decembrie 1947).
Mihai I, Prinţ de Hohenzolern (n. 25.10.1921, Sinaia, România) Rege al României (1927-1930,1940-1947). După ce tatăl său, viitorul rege Carol II, a fost exclus de la succesiunea regală (1926), Mihai a fost proclamat rege sub o regenţă din trei membri. Carol a pretins tronul în 1930, iar Mihai a primit titlul de prinţ moştenitor. În septembrie 1940, guvernul lui Ion Antonescu a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l pe Carol şi proclamându-l rege pe Mihai (în vârstă de 18 ani), fără ca acesta să depună jurământul şi fără votul de aprobare al Parlamentului (suspendat la acea vreme). În 1944 a participat la lovitura de stat ce a răsturnat regimul militar şi a slăbit legăturile României cu Puterile Axei. S-a opus vehement venirii la putere a comuniştilor, dar a fost silit să abdice pe 30 decembrie 1947. A plecat în exil stabilindu-se în final în Elveţia. În 1997 i-a fost redată cetăţenia română. Prin legăturile de rudenie pe care le are cu monarhiile europene şi anvergura importanţei sale istorice, a fost un ambasador neoficial în procesul aderării României la Uniunea Europeană şi la NATO. Este membru al Academiei Române (2008).
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.10, Ed. Litera, 2010
Sfântul Augustin – Viaţa şi opera
Augustin (de Hippona), Sfântul născut Aurelius Augustinus (13.11.354, Tagasta, Numidia, azi Souk Ahras, Algeria – 28.08.430, Hippo Regius, azi Annaba, Algeria; sărbătorit pe 28 august de Biserica Romano-Catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă). Episcop al Hipponei, unul dintre cei patru Părinţi ai Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare), doctor al Bisericii şi probabil cel mai important gânditor creştin după Sf. Pavel, Sf. Augustin a adaptat filozofia Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte important şi extrem de puternic. Numeroasele sale lucrări scrise, dintre care cele mai importante sunt Confesiuni (Confessiones, 397 d.Hr.) şi Despre Cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), au iniţiat metoda exegezei biblice şi au contribuit la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. Augustin este considerat remarcabil prin faptele sale şi uimitor prin ceea ce a scris.
Lenin – Inessa. Iubiri secrete
Câteva mârţoage negre, epuizate – altceva nu se putuse găsi la Moscova, în acea zi de 12 octombrie 1920 – trăgeau după ele, spre Piaţa Roşie, catafalcul cu un sicriu de zinc. În cortegiu, Lenin – sprijint de „soţia şi tovarăşa sa de viaţă şi luptă”, Nadejda Krupskaia. „Nu numai chipul lui – a scris o martoră – dar tot trupul exprima o durere atât de puternică, încât nici n-am îndrăznit să-l salut, nici măcar printr-un gest. Era clar că doreşte să rămână singur, cu durerea lui. Parcă devenise mai mic. Şapca aproape că îi acoperea faţa, iar ochii îi păreau scăldaţi în lacrimi, pe care şi le reţinea cu mare efort”. Alţi participanţi la înmormântare afirmă că Lenin abia se mai ţinea pe picioare. Ochii lui liniştiţi nu mai vedeau nimic, faţa îi împietrise într-o expresie de durere sfâşietoare. Pe panglica coroanei din zambile albe trimisă de el, scria simplu: „Tovarăşei Inessa – de la V. I. Lenin”.
Surghiun la Pontul Euxin
În anul 8 d.Hr., un edict de surghiun (relegatio) semnat de împăratul Augustus schimbă traseul destinului favorizat al poetului roman Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.-17 d.Hr.) cu unul sub semnul major al nefericirii. Autor al unor cărţi de succes („Amores” – cântăreţ al iubirii, „Ars amatoria” – poem erotic, „Heroides” – scrisorile eroinelor legendare şi al „Metamorfozelor” – poeme mitologice), Ovidiu atribuie dizgraţia imperială invidiei unor intriganţi pentru talentul său şi unei greşeli enigmatice, niciodată enunţate: „Pe mine poezia m-a osândit de tot,/ Şi un păcat pe care a-l arăta nu pot.” (Ovidiu, Tristele, II, Elegia unică).
Piei care nu roşesc niciodată
Prezenţa de spirit a conservatorului Alexandru Lahovary era binecunoscută în lumea politică românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Odată, fiind atacat de către Barbu Delavrancea cu vorbele:
– Politica pe care o faceţi este politică de piei roşii!
Lahovary îi răspunse:
– Nu ştiu dacă noi suntem piei roşii, dar ştiu că avem în faţa noastră piei care nu roşesc niciodată! 🙂
sursa: Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1871-1884, vol. II, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1935, pag. 186
Blaga i-a spus soţiei că peste o oră va muri. Aşa a fost!
Lucian Blaga avusese o copilărie bolnăvicioasă, cu o infecţie tuberculoasă, însă odată cu adolescenţa şi maturitatea se instalase un soi de echilibru fizic, care nu lăsa să se întrevadă dezvoltarea unei boli necruţătoare.
Periodic de-a lungul vieţii acuza dureri de cap, insomnii, junghiuri, palpitaţii – dar cine poate spune că a trăit fără ele? Neexistând motive majore de îngrijorare, nu prea obişnuia să se supună unor controale medicale de rutină, nici măcar în ce priveşte tensiunea arterială. Spre 65 de ani începuse să-l chinuie uneori accese violente de tusă, iar din toamna anului 1960 se simţea tot mai obosit şi slăbit, chiar şi mişcările uzuale generându-i dureri la nivelul sistemului osos.
Starea sănătăţii a început efectiv să-l preocupe – pe el şi pe cei apropiaţi lui – abia din 6 noiembrie acelaşi an (în vreme ce se afla la Bucureşti), când în timpul zilnicului duş rece a fost secerat de durere, prăbuşindu-se în baie. Chemat de urgenţă medicul universitar Al. Ciplea, acesta a diagnosticat o sciatică, administrându-i infiltraţii cu novocaină, însă fără efectele scontate. Abia după vreo zece zile de la criză a reuşit să ajungă acasă, la Cluj, unde părea că se simte ceva mai bine. Iluzie doar!
Sora lui Einstein
Sora lui Einstein, Maria (poreclită Maja), i-a fost prietena cea mai apropiată în copilărie. Născută în anul 1881, era numai cu doi ani mai mică decât Albert, iar el a avut întotdeauna o atitudine protectoare faţă de ea. Au cutreierat satele Germaniei pe vremea când erau copii, hoinărind cel mai adesea în jurul lacurilor de lângă Munchen. A fost companionul său constant până când tânărul s-a separat de familie, în anul 1894; ea s-a mutat împreună cu părinţii în Italia din cauza serviciului tatălui, în vreme ce Albert a rămas în Germania pentru a-şi termina studiile la München. Nici măcar această primă despărţire nu i-a împiedicat să rămână apropiaţi. Se spune că cei doi se înţelegeau perfect unul pe celălalt. A fost o relaţie unică în viaţa lui Einstein. Deşi ulterior a fost înconjurat de numeroase persoane, Maja a rămas o constantă în viaţa sa.
Să fie stârpită erezia protestantă – Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu
Secolul al XVI-lea este un secol de mari frământări intelectuale sub impulsul umanismului. Savanţii umanişti citesc în greacă şi latină, se consacră studiului faptelor lingvistice şi analizei critice a textelor. O voinţă de reînnoire, similară pe plan religios cu cea a umanismului pe plan intelectual, iese la lumină şi-l îndeamnă pe Erasmus să dorească o reformă internă a Bisericii. În Franţa se dezvoltă evanghelismul, care susţine o întoarcere la Evanghelie şi o viziune mai mult mistică decât dogmatică a religiei. Mişcarea evanghelistă se grupează în jurul episcopului de Meaux, a lui Guillaume Briçonnet, a surorii regelui, Marguerite d’Angoulême, viitoarea regină a Navarrei, sau a umanistului Lefevre d’Étaples, care traduce Biblia în franceză în 1530 pentru a face textul accesibil tuturor credincioşilor; a fost imediat condamnată de Sorbonna.
Ucis în luptă sau asasinat?
În seara zilei de 30 noiembrie 1718, regele Carol al XII-lea al Suediei (unul din marii comandanţi militari ai vremii sale) părea gânditor şi trist supraveghind săparea tranşeelor la Fredrikssten. În jurul orei 21:30 regele a scos capul din tranşeea principală ca să privească schimburile de focuri şi stătea cu bărbia sprijinită în pumn. Prietenii îngrijoraţi ştiau că e mai bine să nu-i atragă atenţia monarhului că e în pericol. Apoi s-a auzit un zgomot ca şi cum o piatră ar fi fost aruncată cu putere în noroi. Regele fusese lovit, iar trupul era inert. Murise pe loc, atins în tâmpla stângă de un glonte de muschetă.
Întemeierea Moldovei. Legenda
Pe stema Moldovei, pe monezile bătute de voievozii ei, pe zidurile bisericilor şi cetăţilor moldovene, pe medalioane de ceramică apare „capul de bour”. Este un cap de bovină văzut din faţă cu o stea între coarne sau cu alte semne astrale în stânga şi în dreapta. De unde vine această insignă heraldică? Şi cât de veche este ea?
Elena Cuza – Dincolo de legendă
Judecând după portretul oficial realizat de Szathmary, când avea 38 ani, Elena Cuza putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate.
În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă pe atunci ar fi existat cabinete de consultanţă maritală, probabil că ar fi fost sfătuiţi să nu o facă.
El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii drapate în convenţionalitatea tipică societăţii burgheze victoriene, pe care i le inculcase o mamă dominatoare. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc”. Atunci când, tremurând, i-a mărturisit mamei ei dragostea pentru Cuza, aceasta a întrebat-o cine era. „Cel care i-a bătut pe evrei la Iaşi”, i-a răspuns ea. „Atunci înseamnă că se teme de Dumnezeu”, a replicat mama şi i-a dat consimţământul.
Paradisul şi demonii
S-a deschis Târgul de Carte „Gaudeamus”. Un paradis al cărţilor. Un paradis în care vor pătrunde în mod sigur, şi acest an, asemenea unor demoni, diverşi oameni politici. Nu ca să cumpere cărţi, ci ca să fie fotografiaţi când cumpără cărţi. Unii dintre ei cam atât ţin o carte în mână: cât durează un blitz. 🙂
sursa: Alex Ştefănescu, Jurnal secret, Bucureşti, Corint, 2005
Bătălia de la Soci din 1471: localizare. Diferite tendinţe în istoriografia secolului XX
Luptele dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos din perioada 1469-1473 au avut cauza principală în stăpânirea cetăţii Chilia. Punct strategic, aceasta fusese iniţial sub dominaţia politică a domnitorilor Ţării Româneşti (din 1389), a trecut sub dominaţia Moldovei, în timpul lui Iancu de Hunedoara (din 1448) a funcţionat sub o administraţie munteano-ardeleană, în ea stabilindu-se o garnizoană maghiară. Cucerită de către Ştefan cel Mare în ianuarie 1465, Chilia era dorită atât de către Radu cel Frumos al Ţării Româneşti cât şi de Poarta Otomană. Astfel, divergenţele dintre cei doi domni au constituit o ultimă manifestare a rivalităţii dintre cele două state pentru controlul gurilor Dunării şi implicit al comerţului ce lega Marea Neagră de Europa Centrală.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente