Cine a fost Picasso?
Picasso şi-a facut apariţia în lumea artelor între anii 1898 şi 1899, când tânărul pictor spaniol, talentat, încetează a se mai semna cu numele de familie al tatălui – Ruiz – şi adoptă definitiv numele mamei — Picasso -, alegând să nu folosească niciunul dintre cele 14 prenume primite la naştere. Nu se cunosc foarte bine motivele acestei alegeri, care a fost oricum rezultatul unei lungi perioade de meditaţie — pe tot parcursul anului 1897 experimentase variante ale numelui de familie matern, semnându-şi desenele cu „Picaz”, „Picas…”, pseudonime precedate uneori de incontestabilul „Io”. Mai târziu a susţinut că impulsul i-l dăduse sunetul exotic al acestui nume, marcat de dublarea literei „s”, în timp ce numele tatălui – Ruiz – era un nume prea comun în Spania. „Chiar şi în numele Matisse, Poussin şi Rousseau există litera «s» dublă”, declara el fotografului Brassai.
Pablo Picasso
Conform altei versiuni însă, a ales numele de Picasso din superstiţie: tatăl lui, şi el pictor, avusese o carieră mediocră, iar tânărul artist – în dorinţa de a alunga ghinionul – ar fi preferat să îndepărteze posibilele influenţe negative din memoria sa (chiar dacă, în realitate, a rămas foarte legat de amintirea figurii paterne pentru tot restul vieţii), odată ce a devenit conştient de talentul său mai puţin obişnuit.
Indiferent de motivul alegerii sale, acel nume era destinat să devină unul dintre cele mai faimoase ale secolului al XX-lea, evocând, în bine şi în rău, tot ceea ce presupunea revoluţionarea artei contemporane. Alţi artişti ai secolului ce abia se sfârşise au pus în practică experimente mult mai radicale decât cele ale lui Picasso, dar niciunul nu a reuşit ca el (cel puţin în prima parte a secolului al XIX-lea) să obţină un succes de asemenea anvergură.
Picasso - Autoportret cu paleta de culori
În atelierul său aflat la numărul 7 din Rue des Grands-Augustins, pe care pictorul îl foloseşte începând cu anul 1937, era un permanent du-te-vino de prieteni, admiratori şi aspiranţi. Acelaşi lucru se întâmplase, la începutul secolului, şi în atelierul pe care artistul, pe atunci necunoscut, îl avea în Montmartre (se spune că în acea perioadă a dobândit straniul obicei de a picta noaptea, pentru a evita ca vizitele să-i întrerupă lucrul).
Picasso a fost întotdeauna conştient de valoarea sa. Înainte ca propria-i imagine – privirea intensă („mirata fuerte”, cum se spune în spaniolă), cămăşile aspectuoase – să devină un model în publicaţiile de mare tiraj, pictorul s-a preocupat mereu de îmbunătăţirea acesteia, printr-o lungă serie de desene şi picturi, dorind parcă să sublinieze fiecare transformare a artei sale cu ajutorul corpului. Autoportrete în care adesea se înfăţişa pictând, chiar şi sub masca anonimatului – Pictor şi model, de exemplu — sunt tot mai încărcate de tensiuni erotice, ca şi cum, prin identificarea dintre dorinţa sexuală şi pictură, ar fi vrut să dezvăluie încărcătura emoţională deosebită ce stătea la originea picturilor sale.
Juan Gris - Portretul lui Pablo Picasso
Într-adevăr, imaginea trupului lui Picasso dobândeşte imediat o valoare simbolică pentru comunitatea artiştilor. În anul 1912, tânărul pictor spaniol Juan Gris, stabilit la Paris, care participa pentru prima oară la Salon des Independants, expune un Portret al lui Picasso pentru a-şi declara în mod explicit apartenenţa la mişcarea cubistă. Pe de altă parte, analizând atent evenimentele secolului al XIX-lea, artistul Maurizio Cattelan a introdus, printr-o operă din anul 1998, o caricatură a lui Picasso în galeria sa defăimătoare a miturilor secolului al XX-lea.
Cum devine Picasso simbolul excelenţei artistice contemporane? Viaţa acestui artist este în aparenţă lipsită de evenimente importante, ea fiind dedicată trup şi suflet picturii. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este chiar lipsită de o reală recunoaştere oficială — ca şi cum Picasso nu ar fi căutat confirmări de ordin administrativ din exterior (invitaţii la expoziţii sau la manifestaţii de gen), fiind foarte conştient de propria valoare şi mult prea ocupat să-şi trăiască (conform spuselor sale) „viaţa de pictor”.
Helene Parmelin, soţia pictorului Edouard Pignon, citează într-o carte de memorii din 1966 afirmaţia lui Picasso:
„Pictorii autentici nu se pot culca niciodată pe lauri. Aceştia ştiu doar să ducă o existenţă eternă şi mizerabilă, aceea de pictori”.
sursa: Picasso, Adevărul Holding, 2009
Un cuplu ciudat: regele si compozitorul
La început Richard Wagner a crezut ca vizitatorul nepoftit se folosea de un şiretlic pentru a-l putea vedea şi că, de fapt, nu era vorba decât de o încercare din partea unuia dintre mulţii săi creditori de a-i înmâna nişte acte oficiale. Ce treabă putea să aibă cu el secretarul regelui Bavariei şi cum îl descoperise acesta în casa unui prieten din Stuttgart, unde îşi găsise adăpost? A refuzat aşadar să-l primească. Dar mesagerul era insistent şi la a doua tentativă i-a înmânat compozitorului fotografia monarhului, un inel cu rubin şi o invitaţie de a se prezenta imediat la München.
Richard Wagner si regele Ludovic II al Bavariei
Pe data de 4 mai 1864, la mai puţin de două luni de la urcarea sa pe tron, Ludovic şi-a întâlnit idolul muzical. Wagner avea 51 de ani, dar în ciuda unor opere remarcabile precum Olandezul zburător şi Tannhauser, suferea din pricina sărăciei, a unei căsătorii ratate şi dizgraţiei în care căzuse ca urmare a activităţilor sale republicane. Tânărul monarh, care încă nu împlinise 19 ani, fusese vrăjit de creaţiile compozitorului încă de când asistase la un spectacol cu opera Lohengrin cu trei ani în urmă: experienţa îl impresionase până la lacrimi. După ce a citit libretul Inelului Nibelungilor, ciclul de patru opere neterminat şi încă nepus în scenă la acea vreme, Ludovic a jurat să fie cel care, având resursele financiare şi autoritatea necesare, să sprijine montarea grandioasei opere.
Extaziat după prima întâlnire, Wagner i-a scris unui prieten că regele îl îndrăgise „cu pasiunea şi tandreţea primei iubiri„. Ludovic a promis să-l recompenseze pe Wagner pentru toate suferinţele, să-i înlăture din viaţă toate grijile mărunte, „astfel încât să fii liber să-ţi deschizi aripile puternice ale geniului în aerul pur al fermecatei tale arte”.
I-a pus lui Wagner la dispoziţie o vilă, iar el s-a mutat în castelul Berg din apropiere. Când nu se aflau împreună făcând planuri pentru operele ce aveau să fie compuse şi jucate în anii următori, cei doi îşi trimiteau unul altuia mesaje ce nu puteau fi considerate decât scrisori de dragoste – cu toate că nu există nici o îndoială că Wagner nu împărtăşea înclinaţiile homosexuale reprimate ale lui Ludovic.
„De nezdruncinat este latura care ne leagă, trainică, eternă, sfântă şi profund încântătoare este dragostea pentru tine ce îmi mistuie sufletul”, scria monarhul. „Fără tine nu mai sunt nimic, răspundea compozitorul. Oh, Regele meu, eşti divin!” Wagner nu putea să nu-şi fi dat seama că protectorul său nu avea ureche muzicală; ceea ce îl atragea însă pe rege era mirifica lume a basmelor.
Pe 4 decembrie 1864, când Wagner a dirijat la München Olandezul zburător, regele se afla în loja regală pentru a participa la triumful compozitorului. Premiera spectacolului Tristan şi Isolda din anul următor a fost deopotrivă un succes. Dar chiar şi îndrăgostiţii se mai ciondănesc uneori, iar când Ludovic a aflat că idolul său se referise la el numindu-l „flăcăul meu”, i-a interzis pentru o vreme acestuia accesul la persoana sa regală.
Dar mai îngrijorătoare erau murmurele de nemulţumire ale cercurilor de la Curte. La început au existat resentimente determinate de faptul ca regele risipea banii publici pentru a finanţa stilul de viaţă extravagant al compozitorului. Apoi, în noiembrie 1865, Wagner a criticat deschis guvernul – o ofensă de neiertat pentru bavarezii sensibili, care îl considerau pe compozitorul născut în Saxonia un străin. Membrii familiei regelui s-au reunit pentru a-i da acestuia un ultimatum pe data de 1 decembrie: Ludovic trebuia să aleagă între Wagner şi
„dragostea pentru şi respectul faţă de poporul tău credincios”. El a ales poporul, şi zece zile mai târziu Wagner se afla într-un tren care îl ducea în Elveţia – muzicianul căzut în dizgraţie anunţând în prealabil că pleca din motive de sănătate. Idila dintre rege şi compozitor durase 18 luni.
Wagner a avut parte de o viaţa foarte productivă în Elveţia, iar regele a continuat să-l sprijine şi să-l susţină financiar de la distanţă. Ludovic a contribuit la construirea unui teatru magnific la Bayreuth, pentru reprezentarea operelor wagneriene, şi a fost de faţă la prima reprezentaţie integrală a ciclului Inelului, care a durat patru zile consecutiv în august 1876; era prima oară când cei doi se revedeau după opt ani. La finalul celei de a patra opere, monarhul cel retras a fost convins să se ridice în picioare şi să se arate publicului în loja regală pentru a se alătura ovaţiilor care se revărsau asupra lui Wagner.
Când a aflat de moartea compozitorului petrecută la Veneţia pe 13 februarie 1883, Ludovic a declarat: „Trupul lui Wagner îmi aparţine“, şi a poruncit să fie transportat la Bayreuth pentru înmormântare. „Eu am fost cel dintâi care a recunoscut artistul pe care îl plânge acum lumea întreagă, a spus el; şi tot eu am fost acela care l-a salvat pentru a-l reda lumii.”
sursa: Mari enigme ale trecutului, Ed. Reader’ Digest
Ce vârstă avea Konrad Adenauer atunci când a devenit cancelar federal german?
Întrebări şi răspunsuri de cultură generală
Întrebare: Ce vârstă avea Konrad Adenauer atunci când a devenit cancelar federal german?
Răspuns: 73 de ani
Viaţa doamnei de Pompadour
Viaţa Doamnei de Pompadour este un basm, ale cărei personaje aparţin istoriei şi aventura acestei copile din popor seamană cu cea mai himerică dintre legendele orientale.
Marchiza de Pompadour - portret de Francois Boucher
Din ziua când o cărturăreasă i-a prezis destinul, a mers spre el cu o tăcută încredere, cu o ambiţie chibzuită şi inteligenţă. Ajunsă pe treapa cea mai de sus a onorurilor, a păstrat o neînfrânată slăbiciune pentru vrăjitori şi magicieni – pentru tot ce depăşea hotarele obişnuite ale simţurilor şi părea să cheme forţele necunoscute.
Primi cu interes pe contele de Saint-Germain, îi urmări experienţele, se îmbăta de povestirile lui, în care realitatea era învăluită în mister şi fantezie.
Ca mai toţi din vremea ei, înlocuia credinţa în Dumnezeu cu o superstiţie naivă şi credulă care explică şi desfăşurarea propriei sale existenţe.
Înzestrată cu un spirit fin şi delicat, având o cultură care-i îngăduia subiectele cele mai felurite şi să dea replici plăcute în orice conversaţie, ea îmbina voinţa şi puterea sa de dominare cu o neclintită încredere în steaua ei.
Ori de câte ori avea de luptat împotriva Curţii şi a intrigilor, ori de câte ori situaţia ei devenea tragică şi disperată, în clipa în care duşmanii se felicitau de căderea-i iminentă, ea vedea răsărindu-i înainte prezicerea magică şi-şi regăsea energia necesară pentru a învinge şi triumfa.
Se ştie slăbiciunea lui Ludovic al XV-lea pentru basme şi taine – frica sa copilărească în timp ce asculta pe mareşalul de Villeroy, încrederea ce avea în Saint-Germain, plăcerea cu care asculta poveşti înspăimântătoare şi oribile.
Regele şi Doamna de Pompadour împărtăşeau deci această nevoie de evadare dincolo de hotarele firii, această dorinţă de a scăpa de recea experienţă de fiecare zi, această chemare spre un necunoscut cu forme neprecise, producătoare de plăceri nebănuite şi de emoţii noi.
Marchiza avea un caracter prea serios pentru a cădea în extravaganţe; liturghiile negre, adunările vrăjitoreşti şi otrăvirile nu o atrăgeau; se mulţumea cu o cărturăreasă pricepută, cu vreun magician monden; gustul ei pentru minuni nu se dezvolta decât pe o linie normală. Totuşi, acest gust care s-a manifestat la ieşirea din copilărie, explica multe acte din viaţa ei şi se suprapune unei netăgăduite agerimi a judecăţii.
Pe la 1715, după anii de doliu şi de tristeţe de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, s-a produs o explozie de bucurie şi de senzualitate păgână. Regenţa este caracterizată printr-o amoralitate triumfătoare.
Doamna de Pompadour - pastel de Quentin de la Tour
Cu părul blond, tenul superb, ochi albaştri, delicateţea plăpândă şi încântătoare, Jeanne-Antoinette Poisson părea făcută pentru umbra plăcută a parcurilor cu fântâni tâşnitoare. Nici o femeie nu a aparţinut mai mult epocii sale; ea îi cristalizează meritele ca şi imperfecţiunile.
A ştiut, în situaţia ce ocupa, să-şi întrebuinţeze influenţa cu o blândeţe pur feminină, să se folosească de artişti şi de oameni de litere cu o îndemânare fermecătoare şi să stimuleze ivirea unor capodopere fără seamăn; în politică, diplomaţia ei a dus adesea la bune rezultate; posteritatea i-a purificat memoria de tot noroiul, de toate calomniile şi de toate învinuirile îndreptate împotriva ei cu atâta stăruinţă.
Viaţa doamnei de Pompadour se poate compara cu o simfonie.
Uvertura este cât se poate de primăvăratecă şi plăcută – viitoarea favorită pătrunde în lume împodobită cu toate farmecele frumuseţii şi inteligenţei, în accentele unei arii vioaie şi vesele. Apoi vine un allegro: cântec de dragoste şi de triunf, care se sfârşeşte cu o viziune caldă de bucurie şi tinereţe.
Andantele are accente de duioşie în care se disting şoapte melancolice, decepţii; în depărtare viorile plâng, pe când trâmbiţele proclamă farmecele naturii.
După acest andante vine un Schezo chinuit, tumultos, tragic pe alocuri, care se termină cu o mută şi dureroasă întrebare.
Partea finală se ridică până la dramă; se aude o rugăciune disperată, tulburătoare; ultimele note spun odihnă în moarte.
Consiliul de coroană acceptă cedarea Basarabiei — însemnări din jurnalul regelui Carol al II-lea
sursa: Carol al II-lea – Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940)
Primul război mondial (1914 – 1918)
Primul război mondial
Marile puteri din Europa se grupaseră de câţiva ani, simţind că trebuie să izbucnească ceva, mai cu seamă din cauza dorinţei Germaniei de a fi hegemonică în Europa. Se formaseră două mari blocuri: în centrul Europei, Germania şi AustroUngaria (li se zicea „Puterile Centrale„), cărora li se alăturaseră prin tratate Italia şi România. În vest, Franţa şi Anglia se apropiaseră, după lungi dispute datorate rivalităţilor coloniale, şi formau aşa-zisa „înţelegere cordială” (Entente cordiale). Anglia (să-i zicem de-acum Marea Britanie) deţinea supremaţia absolută asupra mărilor, în schimb avea o armată puţin numeroasă, formată exclusiv din voluntari. Apoi, pentru a avea cât de cât şanse împotriva Puterilor Centrale, alianţa cu Rusia era indispensabilă, pentru a le prinde „în cleşte”. Dar apropierea între Rusia ţaristă, cu regimul cel mai despotic din Europa, şi Franţa, singura ţară mare din Europa cu regim republican, era dificilă. De asemeni între Marea Britanie şi Rusia erau serioase rivalităţi de influenţă în Asia: în Afghanistan, India, China, Japonia (flota japoneză care a scufundat flota rusească la Tsushima în 1905 fusese construită şi instruită de englezi!). Aşadar în 1914 „Aliaţii” nu erau încă uniţi.
Şi iată că în iunie 1914 se întâmplă un accident: un patriot sârb omoară la Sarajevo pe principele moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand.
Gavrillo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand
De ce la Sarajevo? Fiindcă austriecii, la pacea din 1878, de la Berlin, luaseră Bosnia de la turci. Austria căuta ca, înaintând încetul cu încetul, să-şi întindă dominaţia asupra tuturor sârbilor. Iredentiştii sârbi de la Belgrad susţineau, dimpotrivă, dorinţa sârbilor din celelalte părţi ale Austriei, Ungariei şi Bosniei de a se uni cu Serbia. Aşa se explică mişcarea patriotică, secretă, care îl ucide pe Franz-Ferdinand la Sarajevo, în 1914. Această dramă, acest atentat politic ar fi putut rămâne minor dacă s-ar fi ajuns la o înţelegere, dacă ar fi putut fi prinşi şi condamnaţi vinovaţii. Fapt este însă că sârbii n-au acceptat unul din punctele unui ultimatum pe care l-a adresat guvernul austro-ungar, anume n-au acceptat ca ancheta asupra ucigaşilor să fie condusă de poliţişti austrieci în Serbia. Ei aveau impresia că prin aceasta se ştirbeşte independenţa ţării. Fiind susţinuţi de ruşi, cu care aveau un tratat, au rămas fermi pe poziţie. Rusia le-a promis că-i ajută, Germania a declarat că sprijină Austro-Ungaria şi astfel ruşii procedează la o mobilizare generală (la ei, din cauza întinderii imperiului şi reţelei limitate de căi ferate, mobilizarea dura mai multe zile). O dată pornită mobilizarea generală a Rusiei, ordonă mobilizare generală şi Germania, aşa încât trece la mobilizare şi Franţa — şi iată cum, printr-o înlănţuire fatală, la începutul lui august 1914 izbucneşte cel mai mare război de până atunci.
Germanii, convinşi de superioritatea lor militară, au crezut că vor câştiga în câteva săptămâni, în Franţa mai întâi, şi că se vor întoarce apoi contra Rusiei. Spre surpriza lor însă, s-au izbit de o rezistenţă neaşteptată în Franţa, ajutată de Anglia, un război pe care credeau că-l câştiga în patru săptămâni a durat mai bine de patru ani şi s-a terminat cu prăbuşirea Germaniei.
Pentru a înţelege rostul nostru în acest război, trebuie să ne amintim de momentul 1877-1878, când ruşii, pasămite aliaţi cu noi, ne fură o provincie. Din teamă faţă de Rusia, am făcut din alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, la îndemnul regelui Carol, dar şi cu complicitatea lui Brătianu, un fel de axă a politicii noastre externe. Am semnat un tratat cu Austro-Ungaria, la care pe urmă s-au aliat Germania şi Italia, şi am încheiat un acord, care a rămas însă secret la noi în ţară. Doar, de fiecare dată când se schimba un guvern, primul-ministru era pus la curent de rege cu acest tratat pe care-l ţinea în seiful său. Marele public n-a ştiut că eram legaţi de Austro-Ungaria şi Germania pentru ca, în caz de război, să luăm partea lor. De ce s-a ţinut secret? Fiindcă regele Carol nu putea ignora solidaritatea care exista la noi faţă de românii din Transilvania şi că cea mai mare dorinţă a noastră era să se-ntregească ţara cu Transilvania. Bineînţeles, era şi problema Basarabiei, legată de ruşi, dar parcă în inima românului atârna mai puţin greu decât problema transilvană.
Regele Carol I al României
A doua zi după izbucnirea războiului din 1914, regele Carol îşi adună guvernul şi un Consiliu de Coroană — organism excepţional de consultare, alcătuit de foşti prim-miniştri şi câteva personalităţi civile şi militare — şi scoate tratatul: noi trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Brătianu, Ionel Brătianu, care era de-acum şeful Partidului Liberal şi prim-ministru, şi majoritatea membrilor guvernului şi ai Consiliului de Coroană (în afară de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale şi împotriva Rusiei. Regele Carol, cu durere în suflet, acceptă neutralitatea României. A fost adânc afectat de faptul că nu şi-a putut ţine cuvântul faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei, iar după câteva săptămâni a şi murit, în septembrie 1914.
Lui Carol I îi succedă un nepot al lui (Carol I nu avusese decât o fată, care murise la o vârstă fragedă, iar regina Elisabeta — Carmen Sylva, după numele ei de poetă — n-a mai putut avea copii). Carol adoptase pe fiul unui frate mai mare al lui, îl adusese în ţară la o vârstă matură, iar acesta învăţase româneşte. El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut.
Se urcă deci pe tron în 1914. Este căsătorit cu o prinţesă pe jumătate engleză, pe jumătate rusoaică, viitoarea regină Maria, nepoată de fiu a reginei Victoria a Angliei şi nepoată de fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Femeie cu mult cap politic şi foarte energică, în mare parte sub influenţa ei, dar şi fiindcă îşi dă seama care este adevăratul interes al poporului român, regele Ferdinand îşi calcă pe inimă, el, născut şi crescut în Germania, devine mai român decât mulţi români şi hotărăşte, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine.
sursa: Neagu Djuvara – O istorie povestită pentru cei tineri
Nabucco – istoria unei opere
Nabucco (prescurtarea de la Nabucodonosor) este o operă în patru acte, ce are la bază libretul italian redactat de Temistocle Solera, inspirat din povestea biblică. Este, cronologic, a treia operă verdiană, considerată drept cea care a statornicit reputaţia sa de compozitor. Nabucco urmăreşte calvarul evreilor sub domnia regelui babilonian Nabucadenţar (Nabucodonosor). Evenimentele istorice sunt folosite ca fundal pentru un complot politic şi romantic. Premiera a avut loc pe 9 martie 1842, la Scala din Milano, sub numele original de Nabucodonosor.
Numele definitiv de Nabucco al operei (şi al protagonistului ei) a fost folosit prima dată în cadrul unui spectacol de la Teatrul San Giacomo din Corfu, în septernbrie 1844. Cu toate acestea, o variantă mult mai plauzibilä pentru crearea acestei forme prescurtate susţine că ar fi fost rezultatul renaşterii genului muzical al operei în cadrul Teatro Giglio din Lucca. Cea mai cunoscută parte a operei este „Corul robilor evrei“, Va, pensiero, sull’ali dorate (,,Zboară, gândule, pe aripi de aur“), un moment coral care se bucură frecvent de bisuri.
Rolul sopranei Abigaille a fost perceput ca focar de distrugere a unor soliste. Elena Souliotis şi Anita Cerquetti l-au interpretat înainte ca vocile lor să fie pregătite şi registrul înalt le-a deteriorat coardele vocale. Carierele lor au avut, desigur, viaţă scurta. Maria Callas a interpretat rolul doar de trei ori, existând o unică înregistrare live din 1949. Leontyne Price şi Joan Sutherland au refuzat să interpreteze Abigaille. Marisa Galvany, Ghena Dimitrova, Dunja Vejzovic şi Jadranka Jovanovic se numără printre cele mai recente voci care şi-au asumat acest rol.
Deşi nu este la fel de frecvent prezentat ca alte opere verdiene, Nabucco continuă să fie auzit astăzi pe întreg mapamondul. Acesta se afiă pe afişul de la Metropolitan Opera încă de la prima sa reprezentaţie, din cadrul stagiunii 1960-1961. Este unica operă din perioada timpurie a lui Verdi, alături de Ernani şi Luisa Miller, care a fost în ultima vreme cap de afiş la Metropolitan, fiind prezentată în 2001, 2003, 2004 şi 2005. Nabucco este, de asemenea, regăsit în mod regulat pe scena de la Arena di Verona, unde a fost interpretat în 2002, 2003, 2005, 2007 şi 2008.
Verdi comenta faptul că, ,,aceasta este opera cu care începe într-adevăr cariera mea artistică. Şi, de şi am avut multe dificultăţi de înfruntat, este cert că Nabucco s-a născut sub o stea norocoasă”.
Opera a fost un succes instantaneu, dominând operele lui Gaetano Donizetti şi Giovanni Pacini. În timp ce publicul era înnebunit de entuziasm, criticii erau temperaţi în a-şi da aprobarea faţă de această operă. Unul dintre criticii care a considerat Nabucco de-a dreptul revoltător a fost Otto Nicolai, compozitorul căruia i s-a oferit prima dată libretul. În timpul şederii sale lângă Milano, Nicolai, un prusac rasat, nu rezona cu emoţionalul operei italiene. După ce a refuzat să accepte libretul propus de Merelli, Nicolai a început lucrul la un alt proiect, numit Il Proscritto. Premiera dezastruoasă a acestuia din martie 1841 l-a forţat pe Nicolai să anuleze contractul cu Merelli şi s-a reîntors la Viena. De acolo a auzit de succesul operei Nabucco şi, înfuriat, a răbufnit: ,,Operele lui Verdi sunt oribile. El marchează goluri ca un nebun – din punct de vedere tehnic, nici măcar nu este un profesionist. Trebuie că are inima unui măgar şi, în opinia mea, el este un compozitor jalnic, mizerabil...“ Mai mult, Nicolai a descris proiectul Nabucco ca fiind nimic altceva decât ,,furie, invective, vărsare de sânge şi crimă.”
Opiniile lui Nicolai au fost minoritare şi, oricum, în comparaţie cu Verdi, el a devenit o prezenţă obscură. Nabucco i-a asigurat succesul lui Verdi până la retragerea din viaţa muzicală, douăzeci şi nouă de opere (inclusiv unele versiuni revizuite şi actualizate) mai târziu. Istoricii muzicali au întreţinut vreme îndelungată un puternic mit în jurul celebrului cor Va pensiero, cântat de robii evrei. Multă vreme, erudiţii au indus publicului ideea de a răspunde cu fervoare naţionalistă la imnul robilor care îşi cântau dorul de patria-mamă, aplaudand şi cerând repetarea odei. În mod expres, guvernul acelor vremuri a interzis bisurile, de parcă aceste gesturi ar fi avut vreo semnificaţie deosebită.
Specialiştii de azi explică această probibiţie, respectiv mitul legat de Va pensiero, considerându-l, pentru acea vreme, drept forma unui imn naţional al apusului Risorgimento. De fapt, publicul cerea bis nu pentru Va pensiero, ci mai degrabă pentru imnul ,,Immenso Iehova“, cântat de robii evrei în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru salvarea poporului său. În lumina acestor noi explicaţii, poziţia lui Verdi ca Lider al muzicii din Risorgimento a fost minimalizată in mod corespunzător. La înmormântarea lui Verdi, mulţimile aflate în stradă au izbucnit spontan, intonând ,,Va, pensiero„.
sursa: Mari compozitori, vol. II, Ed. Litera International
Ce lider de partid român a însumat cei mai mulţi ani de guvernare, în funcţia de prim-ministru?
Întrebări şi răspunsuri de cultură generală
Întrebare: Ce lider de partid român a însumat cei mai mulţi ani de guvernare, în funcţia de prim-ministru?
Răspuns: Ion C. Brătianu
Legenda intemeierii Romei
Cu vreo trei mii de ani în urmă, pe ţărmul unei ţărişoare din partea de mijloc a Italiei, la apus de Munţii Apenini, numită Latium, au debarcat pe câteva corăbii mai mulţi războinici avându-l în frunte pe Aeneas.
Regele acelor locuri, Latinus, i-a primit ospitalier şi ospitalitatea i-a crescut când i-au povestit că sunt troieni, din vestita cetate nu de mult cucerită de greci. Aeneas s-a lăudat că este fiul zeiţei frumuseţii şi a dragostei, Venus, după cum s-a lăudat şi cu faptele sale de arme. Nu ştim dacă Latinus i-a crezut sau nu, dar troienii aveau corăbii şi ştiau să navigheze, aveau arme mai bune şi se pricepeau la nenumărate lucruri. De aceea, l-a poftit să se aşeze aici, iar lui Aeneas, chiar dacă nu mai era aşa de tânăr, i-a dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia.
Cu voia regelui, Aeneas a pornit să ridice un oraş pe care l-a numit Lavinium.
Dar împotriva lui s-a ridicat Tornus, regele rutulilor, care se considera jignit deoarece Lavinia îi fusese lui promisă înainte. Au început lupte grele şi lungi şi printre primii căzuţi a fost chiar Latinus, Aeneas rămânând singur conducător. Pentru a se bucura de sprijinul băştinaşilor de aici, el i-a unit cu troienii săi dându-le tuturor un singur nume, cel de latini. Aceasta i-a sporit mult puterea, amândouă neamurile urmându-l cu credinţă ca unul singur. Până la urmă Aeneas a reuşit să-l ucidă în luptă pe Tornus, dar pieri şi el tocmai în momentul în care câştigau biruinţă asupra duşmanilor.
În locul lui a fost ales ca rege fiul său, Ascanius sau Iulus, cu toate că era încă nevârstnic. Căsătorindu-se, acesta a hotărât să înfiinţeze o altă aşezare. A lăsat-o pe mama sa vitregă, Lavinia să domnească peste oraşul care îi purta numele, şi el, urmat de mai mulţi credincioşi şi familiile lor au pornit, şi după o zi de mers cu căruţele au poposit la poalele munţilor Albani, unde au început să dureze cetatea Alba Longa.
Şi anii au trecut, cetatea s-a mărit şi a devenit tot mai puternică. A murit şi Ascanius şi apoi, rând pe rând, şi urmaşii săi. Cel de-al treisprezecelea urmaş, regele Proca, avea doi fii gemeni, Amulius şi Numitor. Preţuindu-i la fel, şi neştiind pe care să-l lase moştenitor, a hotărât ca după moartea sa cei doi fii să domnească pe rând câte un an. Amulius, care a luat primul tronul, era însă ambiţios şi, când s-a apropiat terminarea anului de domnie, a hotărât să nu-l mai lase şi pe fratele său. A poruncit, aşadar, ca Numitor şi fiica sa, Rhea Silvia, să fie băgaţi la închisoare şi a continuat astfel să domnească ca şi cum el ar fi fost rege.
În închisoare, Rhea Silvia a născut doi băieţi pe care i-a numit Romulus şi Remus. Dar Amulius, îndată ce a aflat, a hotărât să-i ucidă. I-a răpit mamei şi i-a încredinţat unui ostaş cu poruncă straşnică să-i ducă în pădure, să-i înjunghie şi să lase cadavrele lor pradă sălbăticiunilor. Omului i-a fost însă milă de cei doi prunci şi nu a putut înfăptui ucidere cu mâna lui. I-a aşezat frumos, cu coşuleţul în care fuseseră puşi pe malul apei revărsate a Tibrului, cu speranţa că apa în creştere îi va lua repede şi se vor îneca. Dar n-a fost aşa, apa puţin adâncă în loc să ia coşuleţul l-a împins spre uscat până s-a oprit sub un smochin. Tocmai când lupoaica venise să se adape, răzbită de sete, cei doi prunci, deşteptaţi de foame începură să plângă. Lupoaica, căreia vânătorii îi omorâseră puii, se apropie şi le dădu să sugă până îi linişti.
Aşa a dat peste ei ciobanul Faustulus care a izgonit lupoaica şi i-a luat la stână dându-i soţiei sale, Larentia, ca să-i crească. Văzându-le scutecele şi cunoscând şi întâmplările de la Alba Longa, Faustulus a înţeles de la bun început cine sunt pruncii, dar nu a spus nimănui de frică să nu atragă mânia lui Amulius.
Şi astfel Romulus şi Remus au crescut fără să ştie cine sunt, alături de copiii păstorilor, ajungând repede în fruntea jocurilor acestora, voinici şi isteţi, neînfricaţi; când s-au făcut mai mari, tovarăşii lor i-au recunoscut drept căpetenie la vânătoare sau în treburile mai grele. Cum o ceată mare de hoţi se pripăşise prin pădurile vecine, jefuind şi pe păstori şi pe ţărani, tinerii şi prietenii lor îi surprinseră de mai multe ori, îi bătură şi le luară prăzile.
Fără îndoială că furia hoţilor era mare şi hotărâră să se răzbune.Pe când tinerii păstori erau antrenaţi în jocurile organizate pe colina Palatin cu prilejul sărbătoririi Lupercaliilor, hoţii s-au năpustit prin surprindere asupra lor reuşind să-l prindă pe Remus. L-au legat şi l-au predat regelui Amulius, învinuindu-l că împreună cu fratele lui geamăn şi-a adunat o ceată şi punând pe seama acestora toate jafurile făcute de ei.
Atunci bătrânul Faustulus, înţelegând că regele va descoperi uşor cine este prizonierul şi îl va ucide, i-a mărturisit în grabă lui Romulus din cine se trage şi l-a sfătuit să nu mai piardă o clipă şi să alerge în ajutorul fratelui său.
Romulus îşi strânse tineri păstori şi le ceru să vină la palatul regal, fiecare pe alt drum, ajungând toţi în acelaşi timp. Între timp, simţind primejdia, Remus, ajutat de câţiva credincioşi ai lui Numitor, scăpă din închisoare împreună cu bunicul său şi se înarmaseră degrabă. Tocmai atunci au sosit şi păstorii cu Romulus, s-au strâns repede şi au venit în ajutor.
Puţinii ostaşi rămaşi alături de Amulius fură înfrânţi şi urzurpatorul fu ucis. Toţi s-au strâns în for unde Numitor a arătat fapta josnică a lui Amulius şi obârşia nepoţilor săi. Începând cu Romulus şi Remus, toţi l-au aclamat pe Numitor ca rege, şi vremurile bune s-au întors în Alba Longa. Dar Romulus şi Remus nu se puteau mulţumi numai cu isprăvile pe care le înfăptuiseră.
Într-o dimineaţă, cei doi fraţi se înfăţişară regelui Numitor şi îi cerură voie să întemeieze un nou oraş în locul unde au fost găsiţi şi crescuţi. Cum şi oraşele Lavinium şi Alba Longa erau pline de locuitori, regele se învoi, şi, după puţine zile de pregătiri cei doi, urmaţi de prietenii lor păstorii şi de alţi tineri din oraş porniră la drum. Au mers drum de o zi cu căruţele, oprindu-se acolo unde cei doi prunci de altădată fuseseră alăptaţi de lupoaică şi poposiră. Au găsit că locul era minunat pentru o aşezare. Pe o margine a lui curgea Tibrul, care îl şi putea apăra dintr-o parte, oferea apă din belşug şi putea face şi bărcile să plutească.
Pământul era întins şi roditor şi de-abia aştepta să fie desţelenit. Nu departe trecea drumul de comerţ care lega cetăţile etrusce de la miazănoapte cu cele greceşti de la miazăzi, drum cutreierat de negustori. Se vedeau şapte coline destul de înalte, sprijin puternic pentru o viitoare cetate.
– Aici vom rămâne! le strigă Romulus. De mâine în zori vom începe să săpăm şanţurile şi să aducem piatră!
Remus nu avea ce să spună, dar invidia îi muşcă inima că nu el fusese acela care să aleagă locul. A doua zi în zori lucrul începu. Unii dintre tineri săpau şanţuri adânci, alţii aduceau bolovanii de piatră, ba începuseră să şi facă mortar şi să zidească temeliile. Romulus muncea de zor, dar lui Remus parcă nu-i venea să se apuce de treabă.
– Frate! spuse el, cine va fi regele şi stăpânul noii cetăţi? Ce nume va purta ea?
– E devreme să hotărâm – răspunse celălalt – uite, zidurile s-au ridicat de-abia de-o palmă…
– Nu e devreme deloc! strigă Remus cu venin.
– Bine! se ridică Romulus de la treabă, cerând apă să se spele. Să hotărască augurii!
Augurii hotărâră ca cei doi fraţi să se despartă şi să meargă pe câte o înălţime de unde să urmărească zborul vulturilor pe cer. Zeii vor hotărî astfel soarta oraşului. Remus îşi alese colina muntoasă Aventi şi se duse acolo cu câţiva auguri, Romulus făcu acelaşi lucru pe colina Palatin, unde începuseră lucrările de întărire. Nu după multă vreme, lui Remus i se arătară şase vulturi zburând în văzduh, dar numai ce se anunţă această prevestire că lui Romulus i se arătară doisprezece.
Oamenii se împărţiră în două, unii aclamând ca rege pe cel care văzuse mai întâi vulturii, alţii pe cel care văzuse mai mulţi. Augurii curmară cearta şi-l declarară stăpân pe Romulus, iar cetatea care se năştea o botezară Roma.
– Jur, strigă Romulus, să fac din Roma un oraş etern care să înfrunte secolii! Jur că oricine îi va trece zidurile fără voia mea sau a urmaşilor mei să piară numaidecât!
– Oricine? zise Remus cotropit de invidie şi de furie. Iată, eu am să trec zidurile, să vedem ce o să fie? Şi în bătaie de joc sări zidul de o palmă.
– Oricine ar fi! Am jurat! urlă Romulus negru la faţă de mânie şi împlântă sabia scurtă în pieptul fratelui său.
Roma se întemeiase, dar cu un început sumbru. Era în anul 753 î.H.
*****
Legenda întemeierii Romei poate fi urmărită și pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=dGwG2r8PuhM
*****
sursa: Paul D. Popescu, Ion Gh. Bocioacă, Legendele latinilor, București, Verus, 2009
Legenda pisicii
Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se spune că avea văduva o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste.
Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei. Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata femeie îi ierta trădarea, viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.
Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.
Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea, femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări, şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră. Degeaba se rugă mama de fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.
Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi amare pe făţarnica-i odraslă.
„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!”
Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi dete ultima suflare.
Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă. Dar mare le-a fost oamenilor uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.
Când o femeie a întins mâna s-o mângâie, plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă. Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafă şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.
Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.
sursa: Rodica Birău – Colecţia mea de legende
Care împărat roman domnea atunci când s-a născut Iisus Hristos?
Întrebări şi răspunsuri de cultură generală
Întrebare: Care împărat roman domnea atunci când s-a născut Iisus Hristos?
Răspuns: Augustus
Constituţiile din România
Constituţia reprezintă un act juridic şi politic fundamental al unei ţări. Prin constituţie se reglementează relaţiile referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în stat şi se formulează drepturile fundamentale ale cetăţenilor.
Constituţia din 1866
Prima constituţie românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 -1914) şi a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel mai democratic la nivel european.
Structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole, Constituţia înscrie următoarele principii de bază: suvernanitatea naţională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.
De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea imperiului Otoman, Constituţia nu făcea nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de dependenţă faţă de Poartă.
Constituţia prevedea că „Principatele unite formează un singur stat cu numele de România” şi că teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi instrăinat) şi indivizibil (nu putea fi împărţit).
Cele trei puteri publice – executivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica în Constituţie, „emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”.
Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul monarhiei ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul născut în familie).
Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca miniştrii şi înalţii funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează (aprobarea unei legi de către şeful statului pentru a dobândi un caracter executiv) şi promulgă legile (a oferi un caracter executoriu unei legi), acordă amnistie (iertarea pedepsei şi înlăturarea răspunderii penale) şi graţiere (scutirea totală sau parţială de executarea pedepsei, menţinând însă condamnarea), are drept de veto absolut (drept de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve Parlamentul (cu condiţia să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decoraţii şi grade militare; semnează convenţii comerciale vamale şi altele asemenea …
Puterea legislativă este colectivă, formată din domn şi Parlament (numit Reprezentanţa Naţională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senat) şi, datorită votului cenzitar (dreptul de vot este acordat cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile, capitalul bancar sau industrial de care dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea, iniţial, 4 colegii, ulterior 3, iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de interpelare parlamentară (procedura parlamentară prin care deputaţii pot să ceară explicaţii unui membru al guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaţilor are şi un atribut special: discută şi votează bugetul de stat (aspect nou faţă de actele cu valoare constituţională anterioare).
Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale; instanţa supremă este Înalta Curte de Casaţie; hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se exercită în numele domnului.
Principiul responsabilităţii ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt contrasemnate de miniştrii (de resort), fiind singurii răspunzători.
Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie: libertatea conştiinţei, cuvântului, presei, de asociere şi întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea individuală vizează prezumţia de nevinovăţie; articolul 7 acorda cetăţenie română („Împământenire”) doar creştinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră şi inviolabilă (exproprierea se făcea în situaţii excepţionale de interes public, cu acordul domnitorului şi cu dreaptă despăgubire); dreptul la educaţie (Învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit).
Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei, poate fi considerată una dintre cele mai liberale din epocă.
Constituţia din 1923
Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) şi a modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea independenţei de stat a României), considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei interbelice, Constituţia din 1923 este structurată asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole); sunt menţinute o parte din articolele Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care reflectă schimbările petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor româneşti – Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.
România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea executivă. Prin Constituţia din 1923, în cazul minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită din trei persoane, stabilite de rege în timpul vieţii, şi nu prin testament; pe durata acesteia nu se putea aduce nicio modificare Constituţiei.
În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea Deputaţior şi Senat, datorită legii electorale din 1918, pe baza căreia votul este universal, direct, egal, secret pentru bărbaţi, începând cu vârsta de 21 de ani (excepţie făcând femeile, magistraţii şi militarii).
Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea menirea de a ajuta în mod consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea legilor.
Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie; proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în mediul urban şi rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră în proprietatea statului.
Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.
Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim democratic în România.
Constituţia din 1938
Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”, Constituţia din 1938 este Constituţia în timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă.
Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare.
Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.
Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin aceasta, îşi angajează responsabilitatea lor proprie .
În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.
Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este împărţit în două capitole: „Despre datoriile românilor” şi „Despre drepturile românilor„. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul constituţiei.
În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile şcolii primare şi de a îndeplini serviciul militar.
În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în judeţe şi este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.
Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.
Constituţia din 1948
Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a proclamării Republicii Populare Române, o „democraţie populară” impusă, Constitutia din 1948 evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti după modelul stalinist.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern trece sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.
În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare Naţională (M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de M.A.N. Guvernul este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni.
Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare; se suprimă inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.
Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi, de către Marea Adunare Naţională.
Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi locuinţelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) şi se hotărăşte trasformarea socialistă a agriculturii.
Constituţia din 1952
Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de Uniunea Sovietică.
Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii noastre externe”.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.
Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
Titlul „Drepturile şi datoriile fundamentale aie cetăţenilor” subliniază preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât drepturile.
Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea demonstraţiilor de masă se exercita „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului democraţiei populare”.
„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea P.M.R.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de „rolul conducător al partidului”.
Constituţia din 1965
România este republică socialistă, teritoriul fiind „inalienabil şi indivizibil „.
Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român, în întreaga viaţă a societăţii.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ legiuitor.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.
Constituţia din 1991
(revizuită în 2003, prin referendum)
Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea regimului comunist în România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie îmbina tradiţia democratică cu noile principii constituţionale europene.
România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de guvernământ este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar bicameral şi a drepturilor şi libertăţilor democratice.
Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la respectarea Constituţiei) şi de guvem (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi conducerea generală a administraţiei publice).
Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura autoritate legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României.
Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (drept modificat în 2003, când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate; interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc cu principiile constituţionale europene.
*****
sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010
Sunteti sigur?
Corneille – o căsătorie cu peripeţii
În 1641, Pierre Corneille s-a căsătorit. Nepotul său, Fontenelle, a pus în circulaţie o anecdotă privind o intervenţie a lui Richelieu în scopul de a facilita această căsătorie.
„Domnul Corneille, încă foarte tânăr [vorba vine, avea deja 35 de ani!], se înfăţişă, mai trist şi mai visător decât de obicei, înaintea cardinalului, care îl întrebă dacă munceşte. El răspunse că nu avea nici pe departe liniştea sufletească necesară scrisului şi că dragostea îi sucise minţile. Obligat să se exprime mai clar, el spuse că iubea înfocat pe fiica unui locotenent general din Andely (Normandia) şi că tatăl fetei nu era de acord cu căsătoria. Cardinalul ceru ca acest tată dificil să vină la Paris, să discute cu el. La vestea unui ordin aşa de neaşteptat, acesta sosi tremurând şi se întoarse acasă foarte mulţumit că a scăpat ieftin, dând pe fiica sa de soţie unui bărbat care se bucura de asemenea trecere”. 🙂
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente