Arhive etichetă: Istoria românilor

Din istoria alimentară a românilor

familie la masa„Priviţi un cartof, o roşie sau un ştiulete de porumb şi veţi putea medita la relativitatea timpului în istorie. M-aţi putea întreba ce legătură au ele cu istoria românilor. În acest caz, voi fi nevoit să vă aduc aminte că Decebal nu a mâncat niciodată mămăligă, iar Ştefan cel Mare nu ştia ce-s acelea tomatele. Mulţi dintre eroii istoriei noastre, dacă prin absurd ar intra într-un supermarket de azi, s-ar simţi ca pe o planetă străină. Vă propun, aşadar, aici să recapitulăm câteva repere din istoria alimentară a poporului român.

Despre strămoşii noştri daci ştim cu siguranţă, măcar din dicţionare, că mâncau varză şi brânză – precum, desigur, şi alte alimente probabil foarte ecologice. De asemenea, strămoşii latini mâncau ceapă, măsline şi tratau cu mare respect usturoiul. Dar nici dacii şi nici romanii nu mâncau porumb, nici cartofi şi nici vinete – din simplul motiv că aceste legume şi multe altele nu creșteau atunci în Europa. A trebuit ca Magellan şi Columb să ajungă în America pentru ca masa europenilor să devină ceva mai bogată.

Continuă citirea →

Viaţa cotidiană în Principatele Române în timpul domniilor fanariote (I)

vestimentatie boiereasca in timpul regimului fanariot

Viaţa cotidiană a membrilor societăţii româneşti din cele două Principate a cunoscut încă de la începutul secolului al XVIII-lea modificări spectaculoase, în special la nivelul reprezentanţilor clasei politice conducătoare (domnul şi boierii), care au căutat să imite practicile ţarigrădene în domeniul îmbrăcămintei, al hranei şi al distracţiilor. În schimb, în rândul orăşenilor şi mai ales al ţăranilor se constată menţinerea obiceiurilor tradiţionale.

Cum era şi firesc, membrii familiei domnitoare din cele două Principate au optat, din motive de oportunitate, pentru moda ţarigrădeană, mai ales că mulţi dintre domnii fanarioţi trăiseră la Istanbul înainte de ocuparea tronului. Acest fapt se reflectă şi în portretele lor, în calitate de ctitori, din tablourile votive ale unor lăcaşuri de cult, alteori în gravuri din acea vreme, cum este portretul lui Alexandru Ioan Mavrocordat din scaunul Moldovei (1785-1786). De obicei, domnul ţării era prezentat în costum de ceremonie, având pe cap o căciulă de blană cu muche înaltă deasupra, iar corpul înveşmântat într-un caftan lung până la pământ, fără mâneci, cu ceaprazuri late de aur, îmblănit cu hermină şi agrafat la gât. La rândul ei, doamna ţării era înfăţişată în rochie de brocard acoperită parţial de o mantie cu revere îmblănite, iar pe cap de asemenea o căciuliţă din blană, aşa cum apare pe peretele bisericii Frumoasa de lângă Iaşi doamna Zoe Ghica, soţia lui Grigore al II-lea Ghica.

Continuă citirea →

Familia în România în perioada interbelică

familia in Romania in perioada interbelica

Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria. Românii erau familişti convinşi.  Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii.

Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40 000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare); se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate.

Continuă citirea →

Istoria geţilor timpurii

geto-daci

Între secolele VI î.Hr.-III d.Hr., în perioada antichităţii, locuitorii de la nordul fluviului erau daco-geţii, despre care izvoarele antice arată că erau o ramură a tracilor, care veniseră dinspre estul Europei. După mărturiile geografului grec Strabo şi ale istoricului latin Cassius Dio geto-dacii vorbeau aceeaşi limbă, deşi erau numiţi geţi de către greci şi daci de către romani.

Daco-geţii au intrat de timpuriu în contact cu alte popoare, cele mai importante fiind grecii şi romanii, care au edificat cele două mari civilizaţii ale Europei antice. În secolul VII î.Hr. grecii au întemeiat la Marea Neagră numeroase colonii precum Tomis (azi Constanţa), Callatis (Mangalia), Istria (Histria). Daco-geţii au preluat de la greci moneda şi roata olarului.

Continuă citirea →

Revoluţia română din 1848-1849. Cadrul general de desfăşurare a Revoluţiei române

Revolutia de la 1848 in tarile romaneRevoluţia de la 1848 – fenomen general european – a deschis un capitol nou în istoria omenirii. O parte însemnată a continentului european a fost cuprinsă în procesele revoluţionare. Deşi acestea au îmbrăcat, fiecare, forme specifice, ele au înfăţişat şi numeroase trăsături unitare. Oricum, urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor europene şi, după o perioadă de reacţiune contrarevoluţionară, apusul absolutismului.

Spaţiile româneşti s-au încadrat şi ele în procesul general, înnoitor, european. În deceniile anterioare, integrarea economică, politică şi spirituală a continentului se accentuase, iar, în ceea ce îi privea pe români, integrarea europeană a fost însoţită de o integrare românească. În pofida graniţelor politice, s-a închegat piaţa naţională, s-a apropiat de încheiere constituirea naţiunii române, dezvoltându-se puternic şi conştiinţa unităţii românilor, cea spirituală impunând şi materializarea ei pe plan politic.

Continuă citirea →

Anul 1989 în Istoria Românilor

Înţelegând că vechiul tip de socialism bazat pe constrângere şi centralizare excesivă nu mai putea funcţiona, noul lider al U.R.S.S, Mihail Gorbaciov, trece la înfăptuirea unui program de reforme sintetizat în formele glasnost şi perestroika. În 1986 el propunea descentralizarea şi reducerea controlului exercitat de partid asupra societăţii, iar în 1988, dezvoltând o nouă teorie cu privire la relaţiile internaţionale, anunţă renunţarea din partea U.R.S.S la a mai controla politic şi economic ţările din blocul comunist. Prin urmare, în toamna anului 1989, mişcările populare din Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria vor contribui la prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi revenirea acestor ţări la democraţie.

În România, unde tocmai se încheiau lucrările celui de-al XIV-lea Congres al P.C.R. (noiembrie 1989), Nicolae Ceauşescu aducea violente acuze complotului internaţional condus de S.U.A. şi U.R.S.S. împotriva statelor mici, anunţând hotărât că România va continua construirea comunismului pe baza valorilor marxist-leniniste. Peste ţară se aşternea o atmosferă de aşteptare şi ură, majoritatea populaţiei fiind conştientă că zilele regimului comunist erau numărate.

Continuă citirea →

Momentul 1859 în Istoria Românilor

Contextul internaţional premergător anului 1859 ne aduce în centrul atenţiei un nou conflict între Rusia şi Imperiul Otoman, conflict cunoscut sub numele de Războiul Crimeii şi desfăşurat între anii 1853 – 1856.

În perioada războiului, Principatele Române au fost ocupate de trupe ruseşti şi austriece; domnitorii s-au refugiat în Imperiul Habsburgic. După cei trei ani de război în care au intervenit Marile Puteri ale căror interese gravitau în jurul Balcanilor (Austria, Franţa, Anglia), Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris şi încheierea tratatului la 18/30 martie 1856.

Continuă citirea →

Anul 1918 în istoria românilor

Realizarea României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost rezultatul acţiunii românilor în condiţiile favorabile create de sfârşitul Primului Război Mondial, când Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar dispăreau de pe harta Europei.

Continuă citirea →

Independenţa Ţării Româneşti. Războiul din 1330 şi strălucita biruinţă a lui Basarab

Câtă vreme a durat lupta dintre Carol Robert şi ceilalţi competitori ai tronului, evident, n-a mai putut fi vorba, de o suzeranitate ungară asupra voevodatului de la Argeş sau asupra voevodatului „transalpin” cum îi spuneau documentele cancelariei regale. După ce însă Carol Robert de Anjou e fost recunoscut de toţi ca singur stăpânitor, s-a pus din nou problema raporturilor cu coroana ungară.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti. Împrejurări favorabile

Cum au izbutit voevozii de la Câmpulung şi Argeş să reunească sub conducerea lor diferitele cnezate si voevodate dintre Carpaţi şi Dunăre? A fost oare un proces violent, de cucerire, sau unul pacific, de confederare, de recunoaştere a unui „mare voevod” de către ceilalţi voevozi şi cnezi? Un răspuns sigur nu se poate da. Dacă tradiţia care arată închinarea Basarabeştilor olteni către Negru Vodă ar fi într-adevăr – făcând abstracţie de nume  – ecoul târziu al unui atare act, ceea ce însă nu-i de loc sigur, am avea atunci o indicaţie în sensul unei acţiuni pacifice, de recunoaştere prin bună voie a autorităţii voevodului de la Argeş, de către urmaşii lui Litovoi. În acelaşi sens al unei înţelegeri s-ar putea interpreta şi titlul de „mare voevod” care i se dăduse lui Basarab şi pe care îl vor purta – împreună cu acela de Domn –  cârmuitorii noului stat. Ar fi voevodul pe care ceilalţi l-au recunoscut drept superior. Să fie oare ulterioara împărţire a ţării în judeţe, corespunzând în genere cu văile râurilor principale, o amintire şi un semn al acestui paşnic proces de confederare?

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti – Luptele lui Litovoi şi Bărbat cu ungurii. Tihomir

Multă vreme s-a crezut că Ţara Românească s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraş. De acolo ar fi venit Negru Vodă, pe la sfârşitul veacului al XIII-lea şi ar fi ocupat ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, întemeind oraşe, făcând curţi domneşti şi ridicând biserici. Aşa povesteşte tradiţia literară păstrată în cronica cea mai veche a Ţării Româneşti, aşa au prezentat lucrurile mulţi istorici, influenţaţi, cu siguranţă, şi de întemeierea statului moldovean care s-a făcut într-adevăr printr-o descălecare. Astăzi ştim însă că faptele s-au petrecut altfel.

Continuă citirea →

Scrisoarea lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu adresată mareşalului Ion Antonescu (21 martie 1944)

Domnule mareşal,

De la începutul războiului v-am sfătuit asupra atitudinii pe care România trebuie să o păstreze în conflictul mondial.

Nu aţi ţinut nici un cont de sugestiile noastre şi aţi luat complecta răspundere a consecinţelor politice a acţiunei ce aţi condus.

Continuă citirea →

Marele rege Burebista. Statul dac în culmea puterii

Ridicarea statului dac în secolul I înainte de Christos are două cauze: prima e slăbirea puterii Celţilor şi în genere a neamurilor de la hotarele Daciei ; cea de a doua şi cea mai însemnată, după părerea noastră, e puternica personalitate a lui Burebista. Acest mare rege a domnit pe la mijlocul secolului I înainte de Christos. Camille Jullian, istoricul francez, crede că Burebista şi-a început cuceririle încă din anul 82, fără însă ca să aducă o dovadă documentară. În orice caz, pe la anul 60 înainte de Christos, Burebista domnea. Strabo, istoricul şi geograful atât de apreciat al antichităţii, ne înfăţişează pe acest mare monarh, în felul următor: « Boirebistas, Getul, luând conducerea naţiunii sale, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare împărăţie şi a supus Geţilor aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru Romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe Celţii cei ce se amestecaseră cu Tracii şi cu Ilirii i-a pustiit cu totul şi pe Boiii cari ascultau de regele Critasiros, precum si pe Taurisci, i-a şters de pe faţa pământului ».

Afirmaţiile lui Strabo corespund în totul adevărului; ele ne sunt confirmate de alte izvoare istorice contemporane. Dintre acestea, vom cita o inscripţie greacă pe care locuitorii din Dionysopolis (Balcic) o pun prin anul 48 înainte de Christos în cinstea unui concetăţean al lor, Acornion al lui Dionysios, care adusese mari servicii oraşului. Inscripţia ne spune că Acornion fusese pe vremuri trimis ca sol la tatăl lui Buerebista, spre a cere protecţia acestuia asupra oraşului. « În timpul din urmă – continua inscriptia – regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia, şi stăpânitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre, Acornion a fost şi pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale. . . „

Trebuie relevat în primul rând titlul care se dă lui Burebista: « cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia », ceea ce corespunde perfect realităţii, nefiind de loc o măgulire sau o linguşire. Apoi indicarea posesiunilor sale: « toate ţinuturile de dincolo şi de dincoace de Dunăre », fapt iarăşi riguros exact. În al treilea rând, trebuie subliniată autoritatea de care se bucurau regii geţi – tatăl lui Burebista şi mai ales acesta – în faţa oraşului Dionysopolis, a cărui « mântuire » chiar depinde de « bunăvoinţa regelui din Carpaţi.

Burebista a ridicat pe Daci prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, ne spune Strabo. Că este adevărat, o arată rezultatele domniei sale, statul dacic care atinge apogeul dezvoltării.

Războaiele pe care le-a purtat acest mare rege cu neamurile vecine au fost fericite. Pe Celţi, atât cei din sud-vestul Daciei, Scordiscii, cât şi cei de la miazănoapte, Teuriscii, i-au zdrobit cu totul, asa încât a căpătat porecla de Celtoctonul sau ucigătorul de Celţi, după cum împăratului Vasile al II-lea de la Bizanţ, i se va spune Bulgaroctonul, adică ucigătorul de Bulgari. Oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre ascultau de Burebista; şi nu numai cele de pe ţărmul astăzi românesc, care, mai înainte, între 71-61 înainte de Christos fuseseră stăpânite efectiv de Romani; dar şi unele de la sud de Balcani cum au fost Mesembria şi Apollonia. Cunoaştem dintr-o inscripţie greacă numele comandanţilor oştirii trimise de acest ultim oraş spre a lupta cu regele dac.

În urma izbânzilor repurtate de Burebista, statul său ajunge să ocupe o suprafaţă enormă. Hotarele lui erau următoarele: în spre apus, cadrilaterul boem, unde locuise neamul Boilor cei distruşi de Buerebista, cum ne spune Strabo, şi Alpii nordici; în spre miazăzi, munţii Autariaţilor şi Dardanilor, unde regele get bătuse pe Scordisci şi pe Iliro-Tracii amestecaţi cu cei dintâi, şi muntele Haemus sau Balcanul până la Marea Neagră. Ţărmul mării aparţinea regelui get, începând de la Apollonia, la sud de Balcani şi până la Olbia, la vărsarea Bugului. În spre  miazănoapte, hotarul era format de Nistru şi de Carpaţi. După cum se vede, întinderea statului lui Burebista întrecea cu mult suprafaţa de azi a statului nostru. Ea n-a mai fost atinsă niciodată, în tot decursul istoriei româneşti.

Capitala acestei mari stăpâniri a fost oraşul Argedava. Nu se ştie precis unde era situat; se bănuieşte însă că în sudul sau în sud-vestul Carpaţilor. Unii l-au identificat cu Arcidava, în Banat; alţii l-au aşezat pe râul Argesos (Argeş) cu al cărui nume seamănă.

Dată fiind întinderea statului şi mulţimea neamurilor dacice întrunite acum sub un singur stăpânitor, cifra de 200.000 de soldaţi pe care o indică Strabo ca putere militară maximă a lui Burebista, deşi este uriaşă pentru vremurile acelea, nu trebuie să ne mire. Dacii au putut ridica o asemenea armată. Mulţumită ei, regele lor ajunsese stăpânul necontestat al răsăritului şi centrului european, rămas în afară de dominaţia Romanilor şi cel mai de seamă adversar al acestora din urmă. Burebista ştia că primejdia cea mare venea de aci. În consecinţă, a şi avut o politică de duşmănie faţă de Romani şi a căutat să sprijine pe oricine şi orice putea să însemne o slăbire a forţelor Romei. În anul 48 înainte de Christos, el e în tratative cu Pompeius, rivalul lui Cezar; trimite la acesta ca ambasador, pe un grec din Dionysopolis, Acornion, care mai avusese asemenea însărcinări diplomatice. Inscripţia ridicată de locuitorii din Dionysopolis în cinstea lui Acornion spune că acesta, întâlnind pe Pompeius în părţile Macedoniei, „şi-a împlinit însărcinările ce avea de la rege, câştigând bunăvoinţa Romanilor pentru rege”. Nu e de mirare deci că Cezar se hotărâse în anul 44 să pornească o expediţie împotriva lui Burebista şi că strângea, în acest scop, forţe mari militare. Moartea l-a împiedicat să o facă. Curând după Cezar şi asemenea lui, marele rege al Dacilor a căzut victimă unei conspiraţii de nemulţumiţi. Odată cu el a dispărut şi marea putere a statului dacic.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946

Expediţia lui Alexandru cel Mare împotriva geţilor

Importantă pentru istoria politică a geţilor este povestirea contemporanului şi martorului ocular Ptolemeu al lui Lagos, păstrată însă numai în două izvoare târzii: Strabo şi Arrian, asupra expediţiei pe care a făcut-o Alexandru cel Mare împotriva Geţilor, pe malul stâng al Dunării, în anul 335 î. Hr.

Regele Macedoniei venise împotriva Tribalilor, un neam tracic dela nord de Balcani, în dreptul Olteniei, pentru că aflase că vor să se răscoale. Tribalii s-au retras în faţa lui Alexandru şi o parte s-au refugiat într-0 insulă a Dunării. Armata macedoneană îi urmăreşte şi, cu acest prilej, Alexandru face şi o scurtă incursiune împotriva Geţilor pe ţărmul stâng, în Oltenia, după cât se pare. Trecerea falangei şi a cavaleriei macedonene a avut loc noaptea, cu bărci de ale localnicilor făcute din trunchiuri de copac scobite (monoxile).

Căci era foarte mare belşug de astfel de bărci– ne spune Arrian – întrucât riveranii Istrului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu precum şi când merg unii la alţii în sus pe Dunăre şi, nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni”.

Pe malul getic erau lanuri înalte de grâu.

La ziuă – continuă izvorul nostru – Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze către ţinuturile nelucrate, culcând grâul cu suliţele aplecate; iar călăreţii urmau îndată prin partea de lanuri pe unde înaintase falanga; apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru luă în persoană comanda cavaleriei aşezate la aripa dreaptă, iar comanda falangei orânduite în careu o dădu lui Nicanor. Geţii, cari adunaseră o armată de vreo 4000 de călăreţi şi mai bine de 10.000 de pedestraşi, nu au rezistat însă nici măcar primului atac al călărimii -pentru că nu se aşteptaseră de fel la îndrăzneala lui Alexandru care, fără să facă pod peste apă, trecuse aşa de uşor, într-o singură noapte, peste Istru, cel mai mare dintre toate râurile, iară de altă parte şi încheietura falangei era inspăimântătoare şi atacul cavaleriei irezistibil. De aceea, dintru întâi, ei fugiră către oraşul lor – care era ca la o parasangă (circa 6 km.) de Istru; când însă văzură pe Alexandru aducând în grabă falanga la atac de-a lungul malului, – pentru ca nu cumva pedestraşii să poată fi înconjuraţi de Geţii care ar fi întins o cursă – iar pe călăreţi înaintând de front, Geţii părăsiră din nou oraşul lor, care era rău întărit, luând cu ei călări atâţia copii şi atâtea femei, câte au putut duce caii, şi se îndreptară spre ţinuturile pustii, cât mai departe de fluviu. Alexandru ia oraşul Geţilor şi toată prada pe care aceştia o lăsaseră îndărăt; dă apoi prada lui Meleagru şi Filip, să o ducă spre casă, iar el, după ce dărâmă din temelii oraşul, închină jertfe pe malul Istrului lui Zeus måntuitorul, lui Heracles şi Istrului însuşi, că nu i-a fost potrivnic la trecere, şi aduce înapoi, la grosul oastei, în aceeaşi zi, pe toţi cei cu cari plecase, sănătoşi şi teferi”.

Întors pe malul drept, Alexandru primeşte soli de la dileritele neamuri libere de Traci, locuind pe malurile Dunării şi chiar de la regele Tribalilor, împotriva căruia pornise expediţia. După care, pleacă mai departe, împotriva altor neamuri tracice din vestul şi sud-vestul Peninsulei Balcanice.

Mărturia lui Ptolemeu are o deosebită importanţă şi ne permite să tragem o serie de concluzii cu privire la situaţia Geţilor în vremea aceea. Ţărmul Dunării apare ca foarte populat, de vreme ce s-a putut trece într-o singură noapte, o armată întreagă cu bărcile localnicilor. Geţii au bogăţii: Alexandru ridică o pradă însemnată, după cucerirea numai a unui singur oraş. Populaţia acestui oraş era în număr apreciabil, din moment ce patru mii de călăreti nu pot lua pe caii lor decât o parte din femeile şi copiii care-l locuiau. În sfârşit, întinsele lanuri de grâu ne arată că agricultura era în vremea aceea ca şi mai tarziu, pe timpul lui Decebal, una din îndeletnicirile de căpetenie ale Geţilor.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor

Dromihetes, primul rege însemnat al Geţilor

Conflictul dintre Lisimah, urmaşul lui Alexandru cel Mare în Tracia, şi marele rege al Geţilor, Dromihetes

Dromihetes este cel dintâi monarh însemnat al Geţilor, pe care-l cunoaşte istoria şi poate fi pus pe acelaşi plan cu marele Burebista şi eroicul Decebal. Sunt cele trei figuri reprezentative din istoria strămoşilor noştri.

Conflictul dintre Lisimah şi Dromihetes a izbucnit – se pare – pe de o parte din cauza pretenţiilor celui dintâi de a se întinde asupra ţărmului stâng al Dunării, pe de altă parte, fiindcă regele get revendica cetăţile de pe malul dobrogean, cetăţi care dominau câmpia munteană.

Au fost mai multe lupte, toate nefericite pentru regele macedonean. Într-una din ele, întâmplată probabil prin anul 300 înainte de Christos, a căzut prizonier însuşi fiul lui Lisimah, tânărul Agatocles. Regele get s-a purtat însă foarte bine cu el  – o anticipare a celor ce aveau să se întâmple opt ani mai târziu cu însuşi tatăl prizonierului – ba l-a trimis chiar, după câtva timp, îndărăt la Lisimah, cu daruri, în nădejdea – spune istoricul grec Diodor din Sicilia – de a căpăta înapoi prin omenia asta pământul pe care i-l răpise Lisimah.

Regele macedonean voia însă cu totdinadinsul să-şi întindă stăpânirea la nordul Dunării. De aceea, după ce-şi rotunjise regatul prin cuceriri în Asia, el pregăteşte o armată importantă – cifra de 100.000 de oameni a istoricului grec Polyainos e totuşi, se pare, exagerata – şi porneşte, în anul 292 înainte de Christos, împotriva lui Dromihetes. Provizii nu-şi luase destule, crezând că va găsi la duşman. Armata macedoneană trece Dunarea şi înaintează în interiorul ţării, unde începe însă în curând a suferi de foame şi de sete. Geţii – aşa cum vom face şi noi mai târziu – arseseră, se vede, totul în calea năvălitorilor. Situaţia armatei lui Lisimah devine critică; el însuşi e sfătuit de prieteni să fugă, dar refuză. În cele din urma, Geţii îi înconjură şi-i iau pe toţi prizonieri.

Dromihetes s-a purtat şi de data aceasta foarte frumos cu cei prinşi. Pe Lisimah îl întâmpină – ne spune izvorul grec – cu mare respect, îl numeşte tată şi-l conduce, împreună cu familia sa, în oraşul numit Helis. Aici, Geţii cer zgomotos uciderea regelui Macedonenilor. Dromihetes le spune însă că e mai bine să-l lase în viaţă, fiindcă astfel le va da, din recunoştinţă, cetăţile care au fost mai înainte ale lor ; iar pe de altă parte, dacă piere Lisimah, se va ridica un alt rege în locul lui şi va veni, desigur, cu mai multă mânie împotriva lor.

În faţa acestor argumente, Geţii cedează. Se face apoi un mare banchet. Macedonenilor li se serveşte deosebit. Într-o sală mare, având pe jos covorul regal luat ca pradă de război de la Lisimah, se aşează o masă de argint, cu vase şi cupe tot de argint; mâncările sunt din cele mai bune. Geţii, în schimb, stau alături pe paie, la nişte mese de lemn; mănâncă bucate simple puţine – legume şi carne din vase de lemn – şi beau din pahare de lemn sau de corn de vită. În toiul ospăţului, Dromihetes umple cel mai mare dintre cornurile de băut şi se adresează lui Lisimah, pe care-l numeşte încă o dată tată, întrebându-l: ce masă i se pare mai regească, a Macedonenilor sau a Geţilor? A Macedonenilor, fireşte, răspunde Lisimah. Dacă e aşa, de ce ţi-ai lăsat toate ale tale, atât de strălucite, ca să vii în sărăcia noastră? A recunoscut atunci Lisimah greşeala făcută, a făgăduit că pe viitor va fi prieten şi aliat şi că nu va uita binele de acuma al lui Dromihetes. Iar acesta a primit cu dragoste făgăduiala Macedoneanului, şi-a luat îndărăt cetăţile pe care i le răpiseră oamenii lui Lisimah şi l-a eliberat pe regele Macedoniei cu cinste. Un istoric şi arheolog grec, Pausanias, afirmă că Lisimah i-ar fi dat lui Dromihetes şi pe fiica sa de soţie.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946