Arhive lunare: Septembrie 2011

Despre conştiinţă

Pe scenă unul face pe prinţ, altul pe ministru, altul pe slugă, sau pe soldat, sau pe general, etc. Dar aceste deosebiri sunt numai pe dinafară; înăuntru, în miezul unei astfel de înfăţişări, se află la toţi acelaşi lucru: un biet comediant cu grijile şi nevoile lui.

În viaţă este tot aşa. Deosebirile rangului şi ale avuţiei dau fiecăruia un rol deosebit de jucat, fără a produce însă vreo deosebire internă în fericirea şi liniştea sufletească, ci şi aici se găseşte în fiecare din noi acelaşi sărman muritor, cu nevoile şi neajunsurile lui, care în privinţa materiei sunt felurite la feluriţi oameni, dar în privinţa formei, adică a adevăratei firi, sunt cam aceleaşi pentru toţi, deşi cu diferenţe de grad; şi nici măcar diferenţele de grad nu se iau după starea socială sau după bogăţie, adică după rol. Căci tot ce există şi se întâmplă pentru un om, există nemijlocit numai în conştiinţa lui şi se întâmplă numai pentru dânsa; astfel este evident că cel dintâi element esenţial va fi calitatea conştiinţei însăşi, de la care va atârna în mai toate cazurile mai mult decât de la formele şi figurile ce se înfăţişează în ea. Toată strălucirea şi toate petrecerile, oglindite în conştiinţa tâmpită a unui nerod, sunt foarte sărace faţă cu conştiinţa lui Cervantes, când scria el pe Don Quijote într-o temniţă întunecată.

Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă

Când mă gândesc

Când mă gândesc la cât de scurtă îmi este viaţa, înghiţită în eternitatea de înainte şi de după, la spaţiul restrîns pe care îl ocup, sau chiar la cel pe care îl pot observa, cufundat în imensitatea infinită a spaţiilor pe care nu le cunosc şi care nu mă cunosc, mă simt înfricoşat şi sunt uimit că sunt aici şi nu acolo, de ce acum şi nu atunci… liniştea eternă a acestor spaţii infinite mă înspăimîntă.

Din Pensées, de Blaise Pascal, matematician şi moralist francez (1623–1662)

Iubirile lui Dostoievski

Paradoxal, dar pe cât de cunoscută este în lume opera lui Feodor Mihailovici Dostoievski, pe atât de ignorată este viaţa lui personală, plină de excese şi frământări. Analizând relaţiile lui cu femeile, aflăm că dragostea şi sexul au ocupat un rol primordial în viaţa sa.

De la iubirea tainică a tânărului devenit peste noapte celebru prin romanul “Umiliţi şi obidiţi”, trecând prin dragostea mistuitoare din anii maturităţii târzii şi până la dragostea triumfătoare din perioada declinului vieţii biologice, Dostoievski a parcurs un drum dramatic, marcat de suferinţă, boală, sărăcie şi nefericire.

Obişnuit ca în dragoste mai mult să ofere decât să primească şi lăsând în fiecare femeie pe care a iubit-o  o parte din sufletul său generos, el a trăit cu intensitate sentimentul iubirii.

Prima dragoste

Succesul “Oamenilor sărmani” i-a deschis uşile saloanelor din Petersburg, iar în casa cunoscutului om de litere Panaev, i-a fost prezentat soţiei acestuia. Iată ce-i scria el, despre acest moment din viaţa sa, fratelui Mihail: “Ieri – pe 15 noiembrie 1845 – am fost pentru prima dată la Panaev şi cred că deja m-am îndrăgostit de soţia lui. Aceasta este frumoasă şi deşteaptă, amabilă şi neprefăcută până peste poate. Îmi petrec frumos timpul”.

Dar Panaeva era întotdeauna în centrul atenţiei şi din mulţimea de admiratori se distingea întotdeauna Nekrasov.Acesta aproape că nu-şi ascundea sentimentele pentru ea şi, peste doi ani, i-a devenit amant.

După trei luni de la întâlnirea cu bruneta fatală, Dostoievski îi scria fratelui său despre pasiunea sa: “Am fost foarte îndrăgostit de Panaeva. Acum mi-a mai trecut sau doar mi se pare. Sunt la pământ cu sănătatea şi cu nervii, mi-e teamă sa nu fac iar vreo criză (1 februarie 1846)”.

Prima iubire – târzie – a fost pentru el dureroasă şi umilitoare. Şi-a dat seama de la început că nu are nici o şansă şi că va trebui ca sentimentele sale să se stingă cu timpul.

Prima soţie – dragoste nefericită

După ce şi-a ispăşit pedeapsa la ocnă, Dostoievski a fost trimis la Semipalatinsk. Aici s-a îndrăgostit de Maria Dmitrievna, al cărui soţ, Alexandr Isaev, era un ratat care îşi pierduse slujba şi dăduse în patima beţiei.

O blondă destul de frumoasă, de înălţime mijlocie, foarte slabă, fire pasională şi exaltată – după cum o descrie Vranghel, prietenul lui Dostoievski – , era citită, bine educată, curioasă, neobişnuit de vioaie şi de impresionabilă”.

Faţa fină, slăbiciunea fizică şi lipsa ei de apărare trezeau în Dostoievski dorinţa de a o ajuta, de a o apăra ca pe un copil. L-a tulburat profund îmbinarea de infantilism şi feminătate care-i incita întotdeauna senzualitatea, trezindu-i sentimente pe care el nu putea şi nici nu voia să şi le înfrâneze.

În realitate, Maria Dmitrievna era o femeie excesiv de nervoasă, aproape isterică, dar – mai ales la începutul relaţiilor dintre ei – Dostoievski vedea în desele schimbări de dispoziţie, tonul ridicat sau lacrimi, semnele unor sentimente profunde.

Se prea poate ca şi Maria Dmitreivna să se fi ataşat de Dostoievski, dar nu era în nici un caz îndrăgostită de el, cel puţin la început, deşi îi punea capul pe umăr şi-i răspundea la sărutări. El însă s-a îndrăgostit nebuneşte şi credea că este iubit la fel, pe când ea lua parte doar din plictiseală şi deznădejde la acest joc ce i se părea frumos.

El mergea pe al 34 an şi, până atunci, nu mai avusese, nici iubită, nici prietenă. Ea era prima femeie tânără şi interesantă pe care Dostoievski a întâlnit-o după patru ani de ocnă şi a copleşit-o cu toate farmecele dorinţelor neîmplinite, ale fanteziilor erotice şi ale iluziilor romantice. Această blondă slăbănoagă întruchipa pentru el toată bucuria vieţii.

Maria Dmitrievna nu era deloc o femeie uşor de suportat: era irascibilă, o supăra mereu câte cineva, era mai tot timpul bolnavă, îl sâcâia pe Dostoievski cu bănuielile şi gelozia sa. Asta nu a împiedicat-o ca după moartea soţului să îl înşele pe Dostoievski cu Vergunov, un învăţător sărac.

În cele din urmă s-au căsătorit. Dar în noaptea nunţii, Dostoievski a făcut o criză de epilepsie. Faţa i se întunecase, a început să geamă sălbatic, s-a aruncat pe jos, zvârcolindu-se. În curând, şi-a pierdut cunoştinţa, iar când şi-a revenit, era atât de slăbit încât nu mai putea vorbi. Maria Dmitrievna s-a speriat atât de tare, încât era să leşine şi ea. Criza soţului i-a provocat o impresie groaznică.

Această situaţie a avut urmări nefaste asupra relaţiei lor conjugale. În atmosfera de tensiune nervoasă ce a urmat, se chinuiau unul pe altul, fiind într-o luptă continuă; certurile alternau cu căinţa şi regrete exprimate zgomotos, cu jurăminte de dragoste eternă, care se transformau într-un duel sterp al corpurilor, iar nesatisfacerea le otrăvea sângele şi sufletul.

Vorbind despre Maria Dmitrievna, trebuie remarcată labilitatea ei psihică, cu alternanţe de la veselie la ipohondrie. Avea tendinţe manifeste spre mania persecuţiei şi melancolie, îi sărea ţandăra din te miri ce şi vedea pretutindeni intrigi şi uneltiri, trecea la mânie, urla şi ţipa până cădea pe jos, apoi, liniştindu-se, îşi cerea supusă iertare şi era bunătatea pe pământ. Dar nu era uşor nici să trăieşti cu un om complicat, bolnav şi în acelaşi timp genial, aşa cum era Dostoievski.

De fapt ei se asemănau în multe privinţe: amândoi erau cuprinşi repede de frenezie, nici unul nu încăpea în cadrul strâmt al tihnei şi obişnuinţei şi amândoi depăşeau cu uşurinţă măsura. Numai că, ceea ce la Dostoievski era flacăra geniului, la Maria Dmitrievna erau vâlvătăile focului unei suferinţe grele.

Relaţia aceasta agonizantă se încheie în 1864, când Maria Dmitrievna sfârşeşte răpusă de tuberculoză.

Dragoste neîmpărtăşită

După ce s-a stabilit la Petersburg, Dostoievski a cunoscut o tânără studentă care l-a cucerit prin frumuseţea şi tinereţea ei. Se numea Apollinaria Suslova, avea doar 22 de ani şi studia la Universitate. Apollinaria i-a trimis lui Dostoievski o scrisoare naivă şi poetică în care îi declara dragostea. El i-a răspuns şi s-au întâlnit.

În faza iniţială a relaţiilor lor, interesul lui Dostoievski a fost dictat exclusiv de atracţia fizică. Tinereţea ei i-a trezit dorinţa care creştea de la o întâlnire la alta până a devenit o pasiune oarbă. Curând, latura erotică a relaţiilor dintre ei a fost consolidată şi apoi extinsă prin emoţii de altă natură, mai profundă.

Ca scriitor şi gânditor, Dostoievski era cu mult deasupra ei, ea îl admira şi îl urcase pe un piedestal. Dar acest chip de prieten şi mentor s-a alterat în urma experienţei intime cu el. Dostoievski, ca amant, era fie sentimental, slab, fie se purta cu ea ca şi cu un obiect, umilind-o cu excesele sale.

Relaţia lor s-a deteriorat rapid, iar finalul a fost previzibil. Apollinaria nu numai că i-a respins categoric cererea în căsătorie, dar, după trei ani de dragoste, infidelităţi, certuri şi împăcări, ea i-a spus că e timpul să se despartă pentru totdeauna, deoarece nici nu poate fi vorba de un viitor comun. Dragostea lor murise de mult şi nu existau medicamente care s-o resusciteze.

A doua soţie – biruinţa dragostei

Dostoievski nu a renunţat la gândul căsătoriei. Căsătoria a devenit iarăşi o idee fixă pentru el şi aceasta nu numai din cauza singurătăţii şi a nevoii unui om apropiat, dar şi din alte motive. În casa lui domnea o dezordine de nedescris, nu avea cine să-i creeze o atmosferă propice scrisului.

Dostoievski s-a mutat, la sfârşitul lui 1866, la Petersburg şi a hotărât să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta la finalizarea romanului “Jucătorul”. I-a fost recomandată Anna Grigorievna Snitkina, o fată liniştită şi modestă, încântată de posibilitatea de a-l cunoaşte personal pe celebrul scriitor.

Avea o faţă ovală şi ochi căprui, frumoşi şi pătrunzători, fruntea largă, bărbia energică, dinţii frumoşi şi sclipitori şi părul de culoare cenuşie. Emana un flux de atenţie şi prietenie pe care el l-a simţit şi şi-a deschis imediat sufletul. Mai târziu ea şi-a dat seama cât era el de singur atunci şi câtă nevoie avea de căldură şi compasiune.

Anna Grigorievna a fost impresionată de simplitatea şi de sinceritatea lui, iar cuvintele şi modul de a vorbi ale acesţei fiinţe inteligente, ciudate, nefericite şi părăsite de toţi, au impresionat-o profund. Nu a făcut economie de timp şi energie pentru a-i fi de folos. L-a îndrăgit imediat !

Dostoievski şi-a dat seama că, după mult timp, a întâlnit o fiinţă care se interesa cu adevărat de el: ea se gândea cum să facă să-i fie lui bine, era îngrijorată de sănătatea lui şi de cât a scris în fiecare zi, era preocupată de liniştea lui materială şi sufletească.

Până atunci, Dostoievski nu prea fusese răsfăţat. Grija ei îl mişca şi îl jena totodată, dar era o senzaţie plăcută. Şi apoi, el şi-a dat repede seama câtă nevoie avea de ea.

A cerut-o în căsătorie şi Anna Grigorievna a acceptat imediat. El o cucerise cu totul şi ea nu-i observa nici ridurile, nici ticurile nervoase, nici expresia obosită a ochilor, nici tâmplele cărunte. Îşi adora soţul.

Începutul a fost greu. Dostoievski era gelos, poate şi din cauza vârstei – nu uita niciodată diferenţa de 25 de ani dintre ei. Şi cu toate dovezile de dragoste şi devotament ale Annei Grigorievna, el a rămas gelos până la sfârşitul vieţii..

Au reuşit însă să uite începutul dificil al căsniciei, devenind o familie unită şi fericită.

sursa: T. Enko – Viaţa intimă a lui Dostoievski

Măreţia omului

Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului. Dacă se laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles…

Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat…

Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte.

B. Pascal, Scrieri alese

Trăim într-o societate bolnavă

Trăim într-o societate bolnavă dominată de mizerie, nepăsare, agresivitate. Incertitudinea şi nesiguranţa ne apasă tot mai mult. Nu găsim înţelegere şi compasiune pentru nevoile noastre. Nu dorim să oferim altora sprijinul pe care ni-l cer. Nu mai avem respect faţă de ceilalţi şi faţă de noi înşine. La ce ne-ar folosi? Nu mai avem timp pentru noi şi pentru copiii noştri. Suntem într-o cursă a supravieţuirii. Suntem disperaţi, nefericiţi şi, uneori, patetici. Nimănui nu-i pasă. Incompetenţa şi suficienţa sunt ridicate la nivelul politicii de stat. Fiecare trebuie să se descurce cum poate.

Văzând ce se întâmplă în jurul nostru, ajung să mă tem de tot ceea ce este mai rău; istoria oferă destule exemple în acest sens. Criza economică se adânceşte, pauperizarea devine un fenomen tot mai răspândit, moralitatea suferă. Vor fi elemente constante ale vieţii noastre, mai mult ca până acum, suspiciunea, ura, intoleranţa, xenofobia. Va fi terenul ideal pentru demagogie şi violenţă.

Anecdote cu Abraham Lincoln

Gigant

Era un gigant, atât la propriu cât şi la figurat. La înălţimea sa de 1,93 m, Abraham Lincoln se ridica mult deasupra contemporanilor săi.

Era, în acelaşi timp, un geniu politic, un vizionar, un om de stat extrem de curajos şi cel mai mare umorist care a dormit la Casa Albă.

Lincoln este un personaj ieşit din comun. S-a bucurat de şarm, intuiţie, talent în arta oratoriei şi – în cele din urmă – de măreţie.

Urât

Abraham Lincoln nu s-a putut lăuda niciodată însă cu înfăţişarea sa. Era mai degrabă urât, dar era primul care-şi recunoştea defectele. Povestea adesea istoria acelei femei îndrăzneţe care se intersectează cu el pe o alee şi i se face teamă. În ciuda acestui lucru, ea îşi face timp să se oprească, să îl privească intens şi să îi spună, cu un ton grav:

Sunteţi, fără îndoială, omul cel mai urât pe care l-am întâlnit vreodată!

Iar Lincoln, pentru a se scuza:

Doamnă, probabil aveţi dreptate, însă n-am ce face.

Sigur, îi replică trecătoarea, nu aveţi ce face, dar, cel puţin, aţi putea să rămâneţi în casă! 🙂

Două feţe

Replica lui Lincoln, când i se reproşa că foloseşte un limbaj dublu, de a fi un om cu două feţe:

 – Cu faţa pe care o am, credeţi că, dacă aş avea două feţe, aş mai folosi-o pe aceasta? 🙂

Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu puteri depline pentru conducerea statului român (6 septembrie 1940)

Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu puteri depline pentru conducerea statului român (6 septembrie 1940)

Art. I. Investim pe d-l general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este capul oştirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decoraţiunile române;
d) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştri plenipotenţiari;
e) El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
f) El are dreptul de amnistie şi graţiere.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.

Monitorul oficial, nr. 206 bis, din 6 septembrie 1940

Nota Bene: Ion Antonescu a fost învestit de către Carol al II-lea, preşedinte al Consiliului de Miniştri la 4 septembrie 1940

Viaţa intimă a lui Karl Marx

Jenny, soţia lui Karl Marx, este una dintre figurile tragice, demne de milă ale istoriei socialiste. Avea coloritul luminos tipic scoţian, tenul palid, ochii verzi şi părul arămiu. Era o frumuseţe şi Marx a iubit-o, iar ea l-a iubit cu pasiune, luptându-se atât cu familia ei, cât şi cu a lui; a fost nevoie de mulţi ani de amărăciune pentru ca dragostea ei să moară.

Karl Marx şi soţia sa, Jenny

Cum de a putut un egoist ca Marx să inspire atâta afecţiune? Răspunsul, cred, este că era puternic, impunător, chipeş, în tinereţe şi în prima parte a maturităţii, deşi mereu murdar; nu este mai puţin adevărat că era amuzant.

Marx era mândru de descendenţa scoţiană nobilă a soţiei sale şi de postura ei de fiică de baron şi funcţionar superior în cadrul guvernului prusac. Însă, odată ce i s-a relevat îngrozitoarea realitate a căsătoriei cu un revoluţionar apatrid, lipsit de slujbă, Jenny s-ar fi mulţumit bucuroasă cu o existenţă burgheză, oricât de măruntă ar fi fost.

 O familie nefericită

Pentru cel puţin zece ani, începând cu 1848, viaţa ei a fost un coşmar. Pe 3 martie 1848, împotriva lui Marx a fost emis un ordin de expulzare din Belgia şi a ajuns la închisoare; Jenny şi-a petrecut şi ea noaptea într-o celulă alături de o mulţime de prostituate; a doua zi, familia a fost dusă, sub escorta poliţiei, la frontieră. O bună parte a anului care a urmat, Marx a fost fie fugar, fie a făcut obiectul unor procese.

Au găsit securitatea în Anglia, dar şi degradarea. Ea avea acum trei copii, Jenny, Laura şi Edgar, şi a dat naştere unui al patrulea, Guy sau Guido, în noiembrie 1849. Cinci luni mai târziu erau evacuaţi din camerele din Chelsea pentru neplata chiriei, fiind daţi afară pe trotuar. Şi-au găsit adăpostul într-o pensiune germană din Leicester Square, unde, în timpul iernii, bebeluşul Guido a murit. Jenny a lăsat o relatare disperată a acelor zile, de pe urma cărora starea ei de spirit şi afecţiunea faţă de Marx nu s-au mai refăcut niciodată.

În anii care au urmat au venit însă şi alte lovituri. O fată, Franziska, născută în 1851, a murit în anul următor. Edgar, fiul mult iubit, favoritul lui Marx, s-a molipsit de gastroenterită în acele condiţii insalubre şi a murit în 1855, o lovitură năpraznică pentru amândoi. Jenny nu şi-a revenit niciodată. “În fiecare zi”, scria Marx, “soţia mea îmi spune că ar vrea să zacă în mormânt…”

În 1860, Jenny s-a îmbolnăvit de varicelă şi şi-a pierdut şi ceea ce-i mai rămăsese din farmecul ei de odinioară. De atunci şi până la decesul ei, survenit în 1881, s-a vestejit încet în fundalul vieţii lui Marx, o femeie obosită şi deziluzionată.

În martie 1883, Karl Marx moare. Una dintre fiicele sale, Jenny, murise cu câteva săptămâni mai înainte. Sfârşitul celorlalte două fete a fost şi el tragic. În 1898, cu inima zdrobită de comportamentul soţului ei, Eleanor a luat o supradoză de opium, posibil într-un pact suicidar, din care el s-a fofilat. Treisprezece ani mai târziu, Laura şi soţul ei au căzut de acord în privinţa unui pact suicidar, pe care ambii l-au dus la bun sfârşit.

Care este singurul preşedinte american care a servit în funcţie în două mandate neconsecutive?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care este singurul preşedinte american care a servit in funcţie în două mandate neconsecutive?

Răspuns: Grover Cleveland (1885-1889; 1893-1897)

Care este preşedintele american care a trăit cel mai mult după încetarea mandatului?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care este preşedintele american care a trăit cel mai mult după încetarea mandatului?

Răspuns: Herbert Hoover (a trăit peste 31 de ani după terminarea preşedinţiei sale).

Care sunt preşedinţii americani asasinaţi?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care sunt preşedinţii americani asasinaţi?

Răspuns: Abraham Lincoln, William McKinley, James Garfield şi John F. Kennedy

Care a fost singurul preşedinte american care a demisionat?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care a fost singurul preşedinte american care a demisionat?

Răspuns: Richard Nixon (în timpul celui de-al doilea mandat).

Care este singurul preşedinte american care a avut patru mandate?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care este singurul preşedinte american care a avut patru mandate?

Răspuns: Franklin Delano Roosevelt cel mai lung mandat 4.422 de zile – din 1933 până în 1945)

Care a fost cel mai scund preşedinte american?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care a fost cel mai scund preşedinte american?

Răspuns: James Madison (1,63 m)

Care a fost cel mai înalt preşedinte american?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care a fost cel mai înalt preşedinte american?

Răspuns: Abraham Lincoln (1,93 m)