Monthly Archives: Aprilie 2013

Menelaş Chircu jr. – Peste 20 de copii nelegitimi!

copiii

Menelaş Chircu jr. (1903-1995), fiul boierului cu acelaşi nume, a împărtăşit într-o asemenea măsură pasiunea tatălui său pentru dansurile populare şi promovarea tradiţiilor locale, încât nu a ezitat să plece în călătorii obositoare prin Europa pentru a conduce turneele ansamblului folcloric Chindia. Implicarea sa în această activitate a fost atât de profundă, încât rezultatele au depăşit orice aşteptări. Deşi nu s-a căsătorit, fina sa, doamna Silvia Măinea, precizează că avea peste 20 de copii nelegitimi, rodul legăturilor cu componente ale ansamblului folcloric Chindia! 🙂

sursa: Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău – Râmnicu Sărat: Oameni de ieri, oameni de azi, Buzău, Alpha MDN, 1999, pag. 77

Menelaş Chircu – Personalităţi din Râmnicu Sărat

Menelas Chircu

Menelaş Chircu (1864-1940)  Urmează cursurile primare şi în parte cele secundare la Râmnicu Sărat şi apoi la Bucureşti. Călătoreşte la Paris, Roma, Milano şi Viena, iar în 1885 revine acasă pentru a-şi satisface servicul militar. După lăsarea la vatră, dispunând de o însemnată avere, se dedică agriculturii şi creşterii animalelor.

Intelectual cu preocupări de autodidact, Menelaş Chircu se numără printre animatorii culturali ai Râmnicului. Pasiunea pentru literatură, teatru şi artele plastice, i-au permis contactul cu mari personalităţi ale vremii: George Topârceanu, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nichifor Crainic, Nicolae Grigorescu şi alţii.

Iubind cu pasiune muzica populară românească a înfiinţat, în ideea păstrării tradiţiilor, Societatea de jocuri, port şi muzică Chindia (1912). Alcătuită din şapte perechi de dansatori, în costume specifice zonei Râmnicului şi un taraf de trei lăutari, ansamblul Chindia avea în repertoriu 17 jocuri. Varietatea şi complexitatea acţiunilor organizate au impus din ce în ce mai mult societatea astfel că organizează turnee atât în ţară (Brăila, Sibiu, Craiova), cât şi în afara ei (Viena, Istanbul, Berlin, Oslo, Roma) sub conducerea celor fii ai lui Menelaş Chircu, Radu şi Menelaş.

Menelaş Chircu a avut prilejul ca, prin intermediul lui Al. Vlahuţă, să-l cunoască pe Nicolae Grigorescu, care îi va dona câteva din celebrele sale pânze şi anume: Bisoceanca, Ciobanul, Car cu boi, Corturile, În zăvoi. Într-o scrisoare către Menelaş Chircu, Nicolae Grigorescu îi spune: „Distins prieten! Ştiu cât de mult iubeşti costumul naţional. Ştiu, şi din cât te cunosc eu, dar mai ales din felul cum mi-a înfăţişat aceasta fratele Alecu [Vlahuţă, n.n.] cu care adesea ai străbătut plaiurile Râmnicului. Pentru acest motiv ţi-am reţinut Bisoceanca. Este o inspiraţie a dumitale. Este tot atât de frumoasă cum am cunoscut-o eu şi mai mult dumneata. Am imortalizat prin asta costumul judeţului D-tale şi un tip de munteancă. Cred că-ţi va fi pe plac.”

Continue reading →

Azil de invalizi intelectuali

azil de intelectuali

 În 1904, adresându-se lui Ioan Kalinderu – pe atunci preşedinte al Academiei Române–, Duiliu Zamfirescu a făcut un aspru rechizitoriu la adresa înaltului for, spunând cam aceleaşi lucruri pe care mai toată lumea le gândea, evident, nemulţumit fiind de propriile eşecuri şi de perspectiva raporturilor cu instituţia:

„Chestiunea Academiei faţă de literatura românească modernă e foarte importantă şi foarte umilitoare, şi ar putea forma obiectul unui studiu care s-ar chema scandalul timpului. Când te gândeşti că cei mai mari scriitori ai neamului nostru, Eminescu, Creangă şi Caragiale nu au fost şi nu sunt membri în Academie; când mie mi se neagă un premiu; când se face politică de sectari din fiecare numire, din fiecare sprijin; când totul este organizat pentru susţinerea şi încurajarea mediocrităţilor – te întrebi dacă n-ar fi drept să se revizuiască întreaga alcătuire a acestei instituţii care, desigur, nu mai răspunde astăzi pioaselor gânduri ale donatorilor, acelora ce şi-au lăsat averile pentru crearea unui institut de onoare, de litere şi ştiinţe, iar nu pentru crearea unei arhive moarte şi a unui azil de invalizi intelectuali”.

sursa: Lucian Nastasă, Suveranii universităţilor româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, pag. 497-498

Nicolae Iorga – De la adeziunea entuziasmată până la respingerea agresivă

Nicolae Iorga

Profesorul Nicolae Iorga a fost perceput de studenţi în cele mai extreme forme, de la adeziunea entuziasmată şi necondiţionată, până la respingerea agresivă, soldată în cele din urmă chiar cu asasinarea lui de către legionari. Nu mai insistăm acum asupra unui aspect revelator în ceea ce priveşte forţa lui mobilizatoare, de pildă cu ocazia acţiunii din 13 martie 1906, pentru un  repertoriu în limba română pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, care în urma a două sau trei conferinţe la universitate, ce au adunat o masă enormă de auditori, a produs o mişcare violentă, cu confruntări de stradă între poliţişti şi studenţi etc. Însă chiar ca profesor, doar în aria strâmtă a specialităţii lui, era mai de toţi apreciat pentru cursurile sale „strălucite şi  originale”, pentru „bogăţia nemăsuratăde cunoştinţe expuse într-o formă atrăgătoare ca a nimănui, presăratăcu glume, îndrumări nebănuite şi lărgiri ori deschideri de perspective pentru gândire şi cercetări. (…) Ne zdrobea cu ştiinţa şi talentul lui; toată sala era captivată în cel mai adânc sens al cuvântului”.

Până şi C.C. Giurescu, care avea toate motivele să-i mai reducă din prestigiu, apreciază că prelegerile lui Iorga „erau uneori adevărate focuri de artificii, impresionând prin strălucire şi culoare”. Însă evidenţiază şi un alt aspect asupra căruia mai toţi memorialiştii sunt la unison: „La seminarii, în schimb, în loc săvorbim noi, studenţii, vorbea tot el, comentând izvoarele de care se folosise în prelegerea precedentă, citându-ne pasagii din aceste izvoare şi doar arareori adresându-se câte unuia din noi cu vreo întrebare. Aşa încât folosul la seminar era minim, nu făceam lucrări ca la Onciul, Pârvan şi Mehedinţi”. De altfel, pentru că la seminarii „nu avea metodă de dascăl”, mulţi din studenţi nici nu le prea frecventau.

Continue reading →

Constantin Noica – De ce nu a fost profesor universitar?

Constantin Noica

Asemenea altor congeneri atraşi de mirajul universitarului Nae Ionescu, Constantin Noica (1909-1987) părea şi el că se îndreaptă spre vocaţia de gânditor la catedră, deşi nu a fost adoptat de acesta, asemenea lui Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade. Absolvent al facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti (1931), remarcându-se printre „criterionişti” – alături de  unii dintre ei îmbrăţişând ideologia naţionalistă, de tip „legionar”, deşi el nu s-a înrolat efectiv  în gruparea din urmă–, intră după căsătoria cu englezoaica Wendy Muston (1934) într-un soi de letargie intelectuală, retras la Sinaia, în vila socrilor, şi trăind mai mult din traduceri uşoare (de regulă romane poliţiste) şi gazetărie. Abia în 1938 reuşeşte să ajungă pentru o specializare la Paris, cu o bursă a statului francez, după care, revenit în ţară, îşi susţine doctoratul în mai 1940. Câteva luni mai apoi pleacă la Berlin, ca referent la Institutul Româno-German, în vremea guvernării lui Antonescu cu legionarii lui Horia Sima, pentru ca să se întoarcă în primăvara lui 1941.

Continue reading →

Cititorul de azi

cititorul

În vremurile noastre, singurele cărţi care există pentru unii sunt cărţile de joc!

(Nicolae Manolescu – Adevarul)

Eşecul în a ajunge universitar al lui Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu

Cum de la sine se înţelege, doar o infimă parte din toţi aceia care au dorit şi au sperat în mod evident să ajungă profesori universitari au şi reuşit acest lucru. Din diverse motive mulţi, foarte mulţi au eşuat. Surprinzător a fost eşecul în a ajunge universitar al uneia din marile personalităţi ale culturii române, Eugen Lovinescu (1881-1943).

Absolvent al Universităţii din Bucureşti, cu un stagiu de specializare şi de doctorat la Paris, în anii formării intelectuale Lovinescu a manifestat certe simpatii pentru magiştrii lui români ai epocii, precum Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. Era un personaj cu o puternică independenţă, dar parcă şi diferit de mediul în care aspira la o carieră intelectuală de calitate. Ca student şi proaspăt absolvent al facultăţii, Lovinescu vedea în Iorga pe idolul generaţiei sale, chiar dacă acesta din urmă, în ianuarie 1904, îi respinge un text de impresii de călătorie în Grecia, înmânat pentru a fi publicat în „Sămănătorul”, pe motiv de a fi prea „savant” pentru revista sa. Chiar şi mai apoi, în 13 martie 1906, când în urma conferinţei lui Iorga la sala „Eintracht” a avut loc o manifestaţie violentă contra „străinismului”, un grup în frunte cu E. Lovinescu îl va felicita pe Iorga, „împărtăşind sentimentele d-voastre patriotice”.

Era tendinţa firească a tânărului Lovinescu de a se ataşa unui protector, dar care nu a putut fi nicicum Nicolae Iorga. Treptat, mai totul îi va despărţi pe cei doi – inegali ca vârstă şi putere socială, ca formule şi forme de manifestare publică, Iorga mai tupeist  şi plin de sine, chiar foarte arogant şi extrem de orgolios, fostul lui student mai raţional  şi bine organizat, dar mai ales cu măsură în diversele lui modalităţi de expresie etc –, îndeosebi în chestiuni de ideologie şi gusturi estetice, ca să nu mai vorbim de conduită. Astfel, N. Iorga a devenit curând „pontificele trivialităţii  şi al insultei în literatura română”, beneficiind din partea criticului Eugen Lovinescu de pertinente, reci şi insensibile portretizări.

Continue reading →

Romanitate şi creştinism – Teste recapitulative pe lecţii

donariul de la Biertan

1. Definiţi ce a reprezentat „retragerea aureliană”.

Prin „retragerea aureliană” (271) se înţelege procesul de retragere a armatei şi administraţiei romane din Dacia (abandonarea Daciei), în timpul împăratului Aurelian, în condiţiile de criză a Imperiului Roman provocată şi de atacurile dacilor liberi şi ale migratorilor germanici şi de dificultatea menţinerii limes-lui la nord de Dunăre.

2. Identificaţi, pe baza lecţiei, patru consecinţe ale retragerii aureliene.

  1. decăderea economică;
  2. degradarea vieţii urbane;
  3. retragerea populaţiei în zonele rurale;
  4. intensificarea legăturilor cu romanitatea sud-dunăreană.

Continue reading →

Prin noi înşine – dicţionar de termeni istorici

Ion Bratianu

„Prin noi înşine” – Doctrină economică lansată de Partidul Naţional Liberal încă de la constituirea sa (1875) şi care avea în vedere constituirea unei politici economice de protecţionism vamal şi încurajare a industriei naţionale, o politică financiară echilibrată şi prudentă, o participare limitată a capitalului străin în economia românească.

sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009

Nu mă bag, nu mă amestec, autonomia universitară!

bataie - anecdota

Profesorul universitar Giorge Pascu era un personaj violent şi irascibil. Prin intermediul publicaţiei sale „Revista critică” ataca pe mai toţi colegii lui – cel mai adesea nu pe nedrept –, nu doar din Iaşi.

Într-o zi Ilie Bărbulescu – şi  el cam cu aceleaşi porniri neacademice – îl întâlneşte pe G. Pascu pe str. Lăpuşneanu şi-l loveşte cu bastonul. Pascu a început atunci să strige  „Săriţi că mă omoară!”, iar Păstorel Teodoreanu, care trecea întâmplător pe acolo, i-a replicat: „Nu mă bag, nu mă amestec, autonomia universitară!” 🙂

sursa: Lucian Nastasă, Suveranii universităţilor româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, pag. 312

Legenda întemeierii Romei – rezumat

legenda intemeirii Romei

Legenda spune că Enea, fiul troianului Anchise şi al zeiţei Venus, a debarcat în regiunea Latium în fruntea celor care supravieţuiseră distrugerii Troiei. După unele lupte cu băştinaşii, Enea s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui local Latinus şi a domnit în Latium.

După moartea lui Enea, fiul său Iulus a întemeiat cetatea Alba Longa, al cărei rege a devenit. Un urmaş al lui Iulus, Numitor, a fost detronat de fratele său, prinţul Amuliu. Fiica lui Numitor, Rhea Silvia, a născut doi gemeni, pe Romulus şi Remus, care erau copiii zeului Marte. Amuliu a silit-o pe Rhea Silvia să abandoneze pe gemeni pe râul Tibru. Ei au fost salvaţi de o lupoaică  şi apoi de un păstor care i-a crescut ca pe fii săi. Ajunşi mari, Romulus şi Remus au redat domnia cetăţii Alba Longa bunicului lor; apoi au întemeiat Roma. În timpul construirii oraşului, între gemeni a izbucnit o încăierare, în urma căreia Remus a fost ucis.

Populaţia noii cetăţi a crescut în urma răpirii fetelor sabine de către romani. Războiul între romani şi sabini s-a încheiat în urma intervenţiei sabinelor, care între timp se ataşaseră de bărbaţii lor.

Slăbiciunea şi vanitatea lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga - vanitate, lingusire

De regulă, linguşitorii speculează vanitatea celor care deja deţin pârghii de putere, profitând de slăbiciunile acestora, fără ca faptul în sine să li se pară un act de umilinţă. În mediul intelectual linguşirea atinge cote uneori perfid de ridicate, pentru că modalităţile de a o face sunt multiple, bunăoară limbajul nefiind la întâmplare, iar cel ce practică acest lucru pare să cunoască şi să fi analizat bine pe cel căruia i se adresează, utilizând cu dibăcie cuvintele şi ideile care plac celui ce se complace a fi linguşit.

Câţi oare nu au profitat de slăbiciunea şi vanitatea lui Nicolae Iorga de a fi adulat, manifestând orgolii şi atitudini uneori groteşti, surprinse de mulţi din cei aflaţi prin preajma lui? Iorga era „orgolios” şi „nestatornic”, intelectual de excepţie, însă care „nu tolerează să fie contrazis, dar ascultă foarte bucuros linguşirile. În apropierea d-sale nu poate trăi nicio personalitate, dar o duc bine toţi idolatrii”.

Continue reading →

Partidul Naţional Liberal – Evoluţia politică de la înfiinţare până la Primul Război Mondial

Partidul National Liberal

Partidul Naţional-Liberal s-a creat la 24 mai/5 iunie 1875. Preşedinţii lui au fost: Ion C. Brătianu (până în 1882-1883 împreună cu C.A. Rosetti şi singur până în 1891), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Brătianu (1909-1927), iar mai apoi Vintilă I. C. Brătianu, Ion G. Duca şi Constantin I. C. Brătianu. Membrii săi marcanţi au fost între alţii, în epoca de până la Primul Război Mondial: Anastasie Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicole Fleva, Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin C. Dissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Morţun, Alexandru Radovici, Constantin Stere, Ion Procopiu, George Diamandi, Toma Stelian, Constantin F. Robescu. Ca organe centrale de presă a avut: „Românul” (13 Februarie 1866 – 9 iulie 1884), „Vointa Naţională“ (10 iulie 1884 – 13 aprilie 1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 – martie 1938).

Continue reading →

Marea şansă a lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga si A.D. Xenopol

Ca regulă generală, reuşita de a intra în  rândurile corpului profesoral universitar este rezultatul unui subtil amestec între  şansă, competenţă profesională şi muncă. În plus, simpatia câştigată din partea unui mentor universitar pe băncile facultăţii, o colegialitate  şcolară, o prietenie de tinereţe, o afinitate ori înregimentare politică, înrudiri sau alianţe matrimoniale, o complementaritate profesională, chiar hobbyurile comune sunt şi ele susceptibile a provoca declicul, constituind atuuri deloc de neglijat, apte a netezi calea spre un post universitar.

De pildă, A.D. Xenopol a însemnat marea şansă pentru Nicolae Iorga, uneori poate unica ce apare în viaţa unui om. Ca profesor la Universitatea din Iaşi, Xenopol a fost încă de la începuturi artizanul „fenomenului Iorga”, el a dat formă şi conţinut reuşitei tânărului istoric în ierarhia sistemului. Bucurându-se de un real prestigiu intelectual şi politic, cu evidente veleităţi de mentor la universitate  şi în cadrul „Societăţii ştiinţifice şi literare” – în al cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890 –, Xenopol înfruntă o parte influentă a corpului profesoral pentru scurtarea stagiului de studii al tânărului cu dispoziţii geniale (cum aprecia „Era nouă” din 24 decembrie 1889) şi tot el are ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga, la care au participat toţi universitarii în frunte  cu rectorul N. Culianu. Mai mult chiar, Xenopol aranjează proaspătului absolvent o audienţă la Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe atunci, asigurându-i-se astfel mult râvnitul stipendiu pentru studii în străinătate. Şi tot el este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu, factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul intelectual  şi politic ieşean, legături de mare importanţă în acel moment.

Continue reading →

O victorie abandonată?

batalia de la Poltava

Când tronul Suediei era ocupat de către un tânăr desfrânat şi trufaş, trei naţiuni puternice îşi uneau forţele ca să-i fure teritoriile. Carol al XII-lea le zdrobea repede pe toate trei, dar nu a continuat să-şi urmărească adversarii ruşi până la Moscova.

Marele război nordic a început în 1700 cu spectaculoasa victorie a regelui Carol al XII-lea al Suediei asupra ţarului Petru cel Mare al Rusiei la Narva, oraş baltic de importanţă strategică. Suedia, cunoscută ca Stăpâna Nordului datorită mâinii de fier cu care conducea Europa de Nord, părea destinată să devină şi împărăteasa Estului, căci niciun obstacol nu mai stătea în calea disciplinatei, invincibilei sale armate în drumul către slab apărata Moscova. Şi totuşi, Carol al XII-lea, enigmaticul tânăr geniu militar care devenise erou celebru peste noapte, s-a oprit. Să fi abandonat cea mai importantă ocazie a carierei lui? Vreme de nouă ani, Carol a condus campanii epuizante împotriva unui inamic mai puţin important, lăsându-i timp lui Petru să-şi facă o armată modernă şi să creeze marina militară a Rusiei. Rezultatul a fost bătălia hotărâtoare de la Poltava din 28 iunie 1709, când armata suedezilor era înfrântă şi mândrul lor rege silit să se refugieze umilit în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman.

Continue reading →