Arhive lunare: Iunie 2011

Cea mai veche menţiune documentară despre Râmnicu Sărat – hrisovul lui Vlad Dracul

Cea mai veche menţiune documentară despre Râmnicu Sărat datează din 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruşi şi moldoveni.

Hrisovul lui Vlad Dracul (parţial)

” În Cristos Dumnezeu, prea-credinciosul şi prea-piosul şi de Cristos iubitor şi de Dumnezeu unsul şi singur stăpânitorul Ioan Vlad Vodă, cu mila lui Dumnezeu şi cu dumnezeiască bunăvoinţă stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungro-Vlahiei până la mare şi duce al Amlaşului şi Făgăraşului… am binevoit domnia mea cu a mea bunăvoinţă… deci am scris această cinstită carte domnească cu credinţă şi cu promisiune, înştiinţând pe toţi negustorii şi pe toţi oamenii care ar dori să vină în ţara domniei mele, din toată ţara polonă… din Galiţia, din Moldova, oricare om şi oricare neguţător, după ce va vedea sau va auzi această carte domnească şi va dori a se abate aici cu negoţul cu orice fel de marfă, acela să vină în pace şi libertate să vândă ce are şi să cumpere cei place şi apoi să se întoarcă în pace şi libertate fără nici o frică. Iară vama se va plăti la Râmnic, de car câte doi florini ungureşti şi în celelalte locuri vama cea dreaptă, precum plătesc şi oamenii mei… „

*****

sursa: Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet – Un colţ de Ţară Românească. Judeţul Slam Râmnic

Cine s-a confruntat în aşa-numitul „Război al urechilor”?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine s-a confruntat în aşa-numitul „Război al urechilor”?

Răspuns: Marea Britanie şi Spania (1739-1748)

Cine a fost primul presedinte republican al SUA?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a fost primul preşedinte republican al SUA?

Răspuns: Abraham Lincoln

Traviata – Verdi

Giuseppe Verdi – Mari compozitori

Giuseppe (Fortunino Francesco) Verdi (09/10 octombrie 1813, Le Roncole, ducatul Parma – 27 ianuarie 1901, Milano, Italia), compozitor romantic italian, unul dintre cei mai influenţi compozitori ai secolului XIX.

Talentul său s-a manifestat de timpuriu. Iniţial, şi-a câştigat existenţa ca organist la Milano, unde a început să compună şi opere; în 1839, Oberto a fost pusă cu succes în scenă la Scala şi a marcat începutul lungii colaborări dintre Verdi şi editura lui Giulio Ricordi. Următoarea sa operă, Rege pentru o zi (Un giorno di regno, 1840), nu a avut succes, dar Nabucodonosor (1842) a reprezentat primul său mare triumf, fiind urmată de o altă operă devenită extrem de cunoscută, Lombarzii (I Lombardi alla Prima Crociata, 1843). Lucrările scrise după aceea au reprezentat numai capodopere: Rigoletto (1851), La Traviata (1853), Aida (1871) şi cele două opere ale deplinei maturităţi, Otello (1886) şi Falstaff (1890), compuse după ce Ricordi i-a fãcut cunoştinţă cu Arrigo Boito.

Lucrările lui Verdi sunt adesea prezentate pe scenele operelor din întreaga lume şi, depăşind limitele specifice genului, unele teme au intrat de multă vreme în cultura populară – cum ar fi ,,La donna e mobile” din Rigoletto, Va, pensiero“ (Corul robilor evrei) din Nabucco, ,,Libiano ne ‘lieti calici” (Cântec de pahar) din La Traviata şi „Marşul“ din Aida. Capodoperele lui Verdi încă domină repertoriul standard, chiar la un secol şi jumătate după crearea lor.

Verdi, fiul hangiului Carlo Giuseppe Verdi şi al Luigiei Uttini, de condiţie modestă şi aproape analfabeţi, s-a născut în Le Roncole, un sat de lângă Busseto, aparţinând ulterior departamentului Taro, care, după anexarea ducatului Parma şi Piacenza, a făcut parte din Primul Imperiu Francez. Verdi apare în registrul de botez din 11 octombrie ca fiind „născut ieri“, dar, din moment ce zilele erau calculate adesea ca începând de la apusul soarelui, acest lucru poate fixa data venirii pe lume fie pe 9, fie pe 10 octombrie. Ziua imediat următoare, a fost botezat în rit romano-catolic, primind numele latinesc Joseph Fortuninus Franciscus. A doua zi după naştere (într-o marţi), tatăl lui Verdi a luat nou-născutul şi l-a dus la Busseto, aflat la trei mile depărtare, unde copilul a fost înregistrat ca Iosif Fortunin François. Grefierul a redactat următoarele în limba franceză: „Aşa s-a întâmplat, pentru că Verdi s-a născut francez”.

La Busseto, educaţia viitorului compozitor a fost pregnant influenţată de frecventele vizite la marea bibliotecă a şcolii iezuite locale. Verdi a luat primele lecţii de compoziţie de la Antonio Barezzi, un prosper negustor autohton şi mare iubitor de muzică (devenit ulterior socrul său), care a întrezărit imediat talentul băiatului pentru muzică. În Busseto, el a urmat cursuri de educaţie generală şi a lucrat cu profesorii locali de muzică, a învăţat să cânte la orgă şi chiar a dirijat ocazional orchestra din localitate. Barezzi l-a convins pe Verdi să studieze la conservatorul din Milano. Spre ruşinea lor, cei de la Conservator au refuzat admiterea tânărului Verdi, pe motiv că nu ar avea suficient talent.

Barezzi nu şi-a pierdut încrederea în Verdi şi a adunat fonduri pentru a-l ajuta la plata unor lecţii particulare. Drept urmare, la douăzeci de ani, Verdi a plecat la Milano să-şi continue studiile. A luat lecţii de contrapunct în timp ce participa la spectacole de operă şi la concerte, cu deosebire de muzică germană. Asociaţia milaneză Beaumonde l-a convins că ar trebui să urmeze o carieră specifică unui compozitor de muzică pentru teatru. La mijlocul anilor 1830, Verdi a participat la saloanele Salotto Maffei, găzduite la Milano de Clara Maffei. Şederea lui de trei ani la Milano a fost dificilă datorită greutăţilor Financiare cu care s-a confruntat. A studiat cu Vincenzo Lavigna, un dirijor de la renumita Scala, care l-a familiarizat cu măreţia operei Don Giovanni a lui Mozart.

Cu toate acestea, experienţa milaneză s-a dovedit a fi una puţin benefică, la finele acestei perioade nimeni nefiind în mod real interesat de capacităţile muzicale ale tânărului Verdi. Dispreţuit şi respins, Verdi a revenit la Busseto, devenind profesor de muzică şi, cu sprijinul lui Antonio Barezzi, a susţinut în 1830 prima reprezentaţie publică, la reşedinţa mentorului său. Pentru că a îndrăgit cu adevărat muzica lui Verdi, Barezzi l-a invitat să devină profesorul de muzică al fiicei sale, Margherita. Curând, între cei doi tineri s-a înfiripat o idilă, urmată de căsătorie la 4 mai 1836. Margherita a născut doi copii: Virginia Maria Luigia (26 martie 1837-12 august 1838) şi Icilio Romano (11 iulie 1838-22 octombrie 1839).

La Busseto, în 1839, şi-a finalizat opera Oberto, Conte de San Bonifacio. În noiembrie 1839, când Scala din Milano a decis să pună în scenă Oberto, Verdi s-a mutat cu familia în marele oraş. Cum opera s-a bucurat de un mare succes, Bartolomeo Merelli, impresarul Scalei, i-a oferit lui Verdi un contract pentru încă două lucrări.

Cu toate acestea, Verdi a suferit o serie de teribile tragedii personale: decesul prematur al fiicei sale în 1838, urmat de moartea fiului său în 1839 şi de a soţiei, în 1840.

Un giorno di regno (Rege pentru o zi) a fost un eşec şi Verdi, devastat de dispariţia precoce a copiilor şi a soţiei, a fost aproape de a renunţa la activitatea de compozitor. Cu toate acestea, Merelli a refuzat să accepte retragerea lui Verdi şi l-a convins să scrie Nabucco. Merelli i-a înmânat libretul spunând: ,,Este superb, magnific, tensionat, grandios, plin de situaţii dramatice. Ştiu că ai renunţat la compoziţie, dar… citeşte acest manuscris”. Elaborarea operei a dat un nou curs vieţii lui Verdi, reînviind scena lirică italiană într-un moment în care nici un compozitor autohton nu mai reuşea să satisfacă aşteptările publicului din Peninsulă. Premiera din martie 1842 l-a adus pe Verdi în fruntea pleiadei de compozitori italieni de operă.

După Nabucco, Verdi a compus 14 opere, deceniul de după 1843 fiind caracterizat de către Verdi drept „anii de galeră“. Printre cele mai reuşite se numără I Lombardi, în 1843, Ernani în 1844 şi Macbeth în 1847.

Pentru prima dată, rupând convenţia fundamentală a operei italiene specifice secolului XIX, Verdi a abordat o operă fără clasica poveste de dragoste. În 1847, opera I Lombardi, revizuită şi redenumità ulterior Ierusalim, a fost pusă în scenă de Opera din Paris. Datorită obligativităţii onorării unui număr de convenţii caracteristic pariziene (inclusiv scene ample de balet), ea a devenit prima lucrare a lui Verdi în stilul francez de Grand Opera.

Pe la mijlocul anilor 1840, Verdi a început o aventură cu Giuseppina Strepponi, o soprană în amurgul carierei. Coabitarea lor înainte de căsătorie a fost considerată în unele cercuri drept scandaloasă, dar Verdi şi Giuseppina s-au căsătorit pe 29 august 1859, la Collonges-sous-Saléve, lângă Geneva. În perioada şederii la Busseto, cu Strepponi, Verdi a achiziţionat în 1848 o proprietate, situată la două mile de oraş. Iniţial, părinţii lui locuiau acolo, dar, după moartea mamei sale în 1851, Verdi a transformat vila în reşedinţa în care a locuit până la moarte.

„Anii de galeră“ apropiindu-se de sfârşit, Verdi a creat una dintre capodoperele sale cele mai renumite, Rigoletto, a cărei premieră de la Veneţia, din 1851, s-a bucurat de un succes răsunător. Din cauza tipului de cenzură specific epocii, libretul, bazat pe o piesă a lui Victor Hugo (Le roi s’ amuse, Regele se amuză), a trebuit supus unor revizuiri substanţiale, iar compozitorul a fost de mai multe ori pe punctul de a lăsa totul de izbelişte. În foarte scurt timp, opera a devenit un mare succes.

Prin Rigoletto, Verdi dă viaţă imaginii sale originale despre conceptul de dramă muzicală, îmbrăcând forma unui amalgam de elemente eterogene, care surprind complexitatea social-culturală, apelând la un amestec eclectic de situaţii tragicomice. Rigoletto propune abordări muzicale variate, pornind de la cea specifică micilor grupuri de muzicanţi – precum în prima scenă sau „La donna e mobile” -, la melodicitatea italiană – precum faimosul cvartet „Bella figlia dell’amore“ -, traversând muzica de cameră – cum ar fi duetul dintre Rigoletto şi Sparafucile – şi până la declamato-uri puternic-concise, regăsite în registrul superior adoptat de Rigoletto şi de Monterone. Opera este mult mai bine integrată din punct de vedere teatral-muzical decât lucrările anterioare ale lui Verdi. Rolul titular din Rigoletto reprezintă un veritabil tur de forţă pentru orice bariton.

Au urmat a doua şi a treia lucrare din trilogia operelor majore ale ,,perioadei de mijloc“. Il Trovatore (Trubadurul) a avut premiera încununată de succes la Roma, în ianuarie 1853, fiind, probabil, cea mai melodramatică lucrare din repertoriul verdian. În luna martie a aceluiaşi an, a avut loc, la Veneţia, premiera Traviatei (La Traviata). Inspirată din romanul Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas-fiul, aceasta a devenit, probabil, cea mai populară dintre operele lui Verdi. Violetta, eroina operei (care, iniţial, a dat şi numele lucrării), continuă şi azi să ne înfierbânte imaginaţia prin caracterul şi farmecul său de curtezanå. Întreaga operă emană tandreţe şi strălucire, lirismul verdian umplându-ne sufletele de compasiune şi de regret pentru aceastã „femeie uşoară“ (traviata), care reflectă şi sfidează convenţiile burgheze.

Între 1855 şi 1867 a urmat o adevărată revărsare a operelor verdiene, în acest repertoriu numărându-se Un ballo in maschera (Bal mascat) – 1859, La forza del destino (Forţa destinului) – comandată de Teatrul Imperial din Sankt Petersburg pentru 1861, dar pusă în scenă doar în 1862 – şi o versiune revizuită a lui Macbeth (1865), operă inspirată din piesa omonimå a lui William Shakespeare. Printre lucrările care au văzut mai rar luminile rampei se numără Les vêpres siciliennes (Vecerniile Siciliene) -1855 şi Don Carlos (1867), ambele comandate de Opera din Paris şi jucate iniţial în limba franceză. Azi, aceste două lucrări sunt cel mai adesea prezentate in versiunile lor revizuite în limba italiană. În 1857 a urmat Simon Boccanegra.

În 1869, Verdi a fost solicitat pentru a compune 0 secţiune pentru o misă funebră în memoria lui Gioacchino Rossini. Dând curs invitaţiei, el a propus ca acest recviem să cuprindă o colecţie de secţiuni compuse de alţi muzicieni italieni contemporani lui Rossini. Requiem-ul a fost finalizat, dar prezentarea lui s-a anulat în ultimul moment (şi nu a fost interpretat niciodată în timpul vieţii lui Verdi). Vina pentru acest eşec a fost atribuită de Verdi lipsei de entuziasm a dirijorului însărcinat cu derularea proiectului, Angelo Mariani, un vechi prieten de-al său. Respectivul episod a dus la ruperea relaţiilor lor personale. Soprana Teresa Stolz (care a avut ulterior o strânsă relaţie profesională – şi, probabil, romantică – cu Verdi) era logodită şi urma să se căsătorească cu Mariani, dar l-a părăsit imediat după incident. Cinci ani mai târziu, Verdi a refăcut ,,Libera me“ din Requiem şi l-a inclus în cutremurătorul său Requiem (Missa da Requiem), compus in onoarea celebrului romancier şi poet Alessandro Manzoni, care a murit în 1873. Requiem-ul finalizat a avut premiera pe 22 mai 1874, la catedrala din Milano.

Grandioasa operă verdiană Aida se pare că a fost comandată pentru festivităţile de inaugurare a Canalului de Suez din 1869, dar, dacă este să dăm crezare unui important critic al vremii,
Verdi a refuzat invitaţia khedivului (vicerege) Egiptului de a scrie o „odă“ pentru noua clădire a operei ce avea să fie deschisă ca parte a ceremoniilor dedicate canalului. Opera a fost inaugurată cu spectacolul Rigoletto. Ulterior, prin 1869-1870, organizatorii au adresat din nou o invitaţie lui Verdi (de această dată sugerându-i-se ideea de a scrie o operă), dar el le-a întors din nou spatele. După avertizările că vor apela la Charles Gounod şi după amenintarile că vor solicita serviciile lui Richard Wagner, Verdi a început brusc să arate un interes considerabil în acest sens, semnând angajamentul în iunie 1870.

Teresa Stolz a fost asociată atât cu Aida, cât şi cu Requiem-ul. Rolul Aidei a fost scris pentru ea şi, deşi nu a apărut în cadrul premierei mondiale de la Cairo, din 1871, ea a interpretat-o pe Aida în premiera europeană de la Milano, în februarie 1872. Ea a fost, de asemenea, soprana solista în primele şi multe din ulterioarele concerte cu Requiem-ul. După decesul Giuseppinei Strepponi, Teresa Stolz a devenit partenera de viaţă a lui Verdi, până la moartea acestuia.

Premiera Aidei a fost o ştire care a fãcut înconjurul lumii în 1871. Niciodată pânã atunci nu i se acordase atâta atenţie vreunui alt spectacol teatral. Verdi a fost dezgustat de acest lucru, stare pe care şi-a consemnat-o în scris: „Fiecare operă este însoţită actualmente de o întreagă armată… Ce construieşte un mizerabil ambient de bârfă, care nu adaugă nimic la meritul unei opere, ci doar ascunde valoarea sa reală. Acest lucru este profund deplorabil!”

Trebuie să avem în vedere faptul că, la acea vreme, Verdi, alături de Garibaldi şi de Mazzini, a devenit un simbol al naţionalismului italian. Contele de Cavour chiar a reuşit să-l convingă să ocupe un loc de senator, post pe care, inevitabil, după câţiva ani de activitate, l-a abandonat, scârbit fiind de farsa politică şi de politicianismul vremii.

La cincizeci şi opt de ani, Verdi a anunţat că Aida ar fi ultima lui operă. De nenumărate ori s-a sugerat faptul că succesul lui Richard Wagner, contemporanul lui Verdi, ar avea ceva de-a face cu retragerea acestuia. Muzica lui Wagner a început sa fie considerată ca aparţinând unei clase superioare şi armata tot mai mare de ,,wagnerieni” din toată Europa a indus tendinţa de a umbri statura oricărui posibil rival în faţa măreţiei compozitorului german.

În 1883, după moartea lui Wagner, Verdi a renăscut, găsind noi resurse de creativitate. Desigur, prezenţa lui Arrigo Boito, cu treizeci de ani mai tânăr, a avut o puternică influenţă în resuscitarea talentelor şi a creativităţii lirice verdiene. Boito, un poet distins şi, în acelaşi timp, remarcabil compozitor, a pregătit o adaptare a piesei shakespeariene Othello. Premiera operei Otello a avut loc la Milano, în 1887. Muzica sa este „continuă“ şi nu poate fi uşor divizată în „numere“ care să fie interpretate în concert. În timp ce unii înclină să creadă că, deşi orchestrată cu măiestrie, opera este lipsită de luciu melodic – caracteristică regăsită în primele lucrări grandioase ale lui Verdi -, cei mai mulţi critici consideră că este vorba despre cea mai mare operă tragică verdiană, ce surprinde una dintre cele mai frumoase şi mai expresive muzici, respectiv unele dintre cele mai complexe personaje ale lucrărilor sale.

Ultima operă a lui Verdi, Falstaff al cărei libret a fost, de asemenea, redactat de Boito, porneşte de la piesa Nevestele vesele din Windsor a lui Shakespeare, în traducerea lui Victor Hugo. Spectacolul a avut un succes internaţional şi este una dintre operele comice supreme, ce scoate in evidenţă geniul verdian. Premiera a avut loc în 1893, la Scala din Milano. Verdi apelează la orchestră într-o manieră foarte diferita de celelalte opere ale sale, aceasta devenind figura centrală în Falstaff. Deşi metodologia urmată este asemănătoare celei din Otello, comicul radiazã prin numărul redus de arii şi prin efervescenta dialogurilor numeroase. Această abordare curajoasă este absolut uimitoare pentru un compozitor de aproape optzeci de ani, a cărui întreagă carieră afost focalizată pe tragedie. Ernest Newman a avut perfectă dreptate atunci când declara: ,,Unul dintre cei mai gravi şi mai serioşi bărbaţi, aparent lipsit de simţul umorului, îşi ia rămas-bun de la lumea artei cu o fulminantă şi unic-strălucitoare comedie ce va dăinui tuturor timpurilor”.

Verdi şi-a finalizat în 1897 ultima compoziţie, o lucrare pornind de la traditionalul text latin Stabat Mater. Aceasta a fost ultima dintre cele patru piese sacre compuse de Verdi, Quattro Pezzi Sacri, adesea interpretate azi atât integral, cât şi separat. Prima audiţie a celor patru lucrări s-a desfăşurat pe 7 aprilie 1898, la Grande Opéra din Paris. Cele patru piese sunt: Ave Maria, pentru cor mixt; Stabat Mater, pentru cor mixt şi orchestră; Laudi alla Vergine Maria, pentru cor feminin; şi Te Deum, pentru cor dublu şi orchestră.

În timpul şederii la Milano, Verdi a suferit un accident vascular cerebral la 21 ianuarie 1901 şi a murit şase zile mai târziu, pe 27 ianuarie 1901. La Milano, în cadrul funeraliilor naţionale dedicate lui Verdi, cea mai mare adunare publică de acest fel din istoria Italiei, Arturo Toscanini a dirijat un ansamblu de orchestre şi de coruri compuse din muzicieni adunaţi din întreaga Peninsulă.

Stil

Predecesorii care au influenţat muzica lui Verdi sunt Gioacchino Rossini, Vincenzo Bellini, Giacomo Meyerbeer şi, mai ales, Gaetano Donizetti şi Saverio Mercadante. Cu excepţia operelor Otello şi Falstaff el nu s-a aflat sub influenţa lui Wagner. Deşi îi purta respect lui Gounod, Verdi s-a preocupat să nu preia absolut nimic de la francezul pe care contemporanii săi îl considerau cel mai mare compozitor în viaţă.

Unii critici susţin că Verdi nu a acordat suficientă atenţie aspectului tehnic al compoziţiei, umbrind astfel educaţia sa muzicală şi rafinamentul său specific. La un moment dat, însuşi Verdi a declarat că „dintre toţi compozitorii trecuţi şi prezenţi, eu sunt cel mai învăţat”. Însă tot el s-a grăbit să adauge: „cred cu toată tăria cele afirmate, dar prin învăţătură nu mă refer la cunoştinţe în ale muzicii”.

Cu toate acestea, ar fi incorectă presupunerea cã Verdi ar fi subestimat puterea expresivă a orchestrei sau că nu ar fi reuşit să o folosească la capacitate maximă acolo şi atunci când se impune acest lucru. În plus, ineditul orchestral şi contrapunctul sunt caracteristici indubitabile ale stilului său componistic: spre exemplu, allegro-ul ascendent al coardelor în scena Monterone din Rigoletto – care amplifică drama – sau, în cadrul aceleiaşi opere, corul din culise care, prin incantarea rapidă a grupului de Şase note strâns legate, portretizează acustic foarte eficient vuietele ameninţătoare ale furtunii care se apropie. Inovaţiile lui Verdi sunt atât de distincte, încât alţi compozitori nici măcar nu îndrăznesc să le utilizeze, respectând astfel până azi semnătura verdiană.

Verdi a fost unul dintre primii compozitori care a perseverat cu răbdare în căutarea elementelor sincrone talentului său special. În strânsă colaborare cu libretiştii săi şi conştient că expresia dramatică reprezintă punctul său forte, el a făcut tot posibilul ca, din lucrarea iniţială care a stat la baza libretului, să fie eliminate toate detaliile „inutile“ şi toate personajele ,,de prisos”, păstrând doar personajele pline de pasiune şi scenele bogate în aspecte dramatice.

Multe dintre operele sale, cu deosebire cele târzii, create după 1851, ies din tiparul repertoriului standard. Nici un alt compozitor italian de operă nu a reuşit să atingă popularitatea lui Verdi, excepţie făcând, poate, Giacomo Puccini.

sursa: Mari compozitori, vol.2, Ed. Litera

Secretul

John F. Kennedy avea, pe lângă alte însemnate calităţi, simţul umorului. Uneori, glumele sale erau de-a dreptul perfide. Preşedintele american adora, de exemplu, să spună povestea următoare:

Un bărbat aleargă pe culoarele Kremlinului strigând: „Hrusciov este un nebun, un bolnav psihic!” El este imediat arestat şi condamnat la 23 de ani de închisoare. „3 ani pentru că l-a insultat pe secretarul general al Partidului Comunist”, preciza Kennedy, „şi 20 de ani pentru că a dezvăluit un secret de stat”! 🙂

Cine a fost prima femeie care a primit Premiul Nobel?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a fost prima femeie care a primit Premiul Nobel?

Răspuns: Marie Curie

Care presedinte american a inaugurat Canalul Panama?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care preşedinte american a inaugurat Canalul Panama?

Raspuns: Woodrow Wilson

Cine a întemeiat Hanatul Hoardei de Aur?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a întemeiat Hanatul Hoardei de Aur?

Răspuns: Batu han

Care a fost primul presedinte american care a vizitat Republica Populara Chineza?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care a fost primul preşedinte american care a vizitat Republica Populară Chineză?

Răspuns: Richard Nixon

Care era numele planuitului atentat impotriva lui Hitler, din 1944?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care era numele plănuitului atentat împotriva lui Hitler, din 1944?

Răspuns: Operaţiunea Walkiria

Care a fost singurul acuzat de la procesul de la Nurnberg care şi-a recunoscut vina?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care a fost singurul acuzat de la procesul de la Nurnberg care şi-a recunoscut vina?

Răspuns: Albert Speer

Jurnalul Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Gărzii de Fier (9 decembrie 1933)

Consiliul de miniştri în şedinţa sa din 9 decembrie 1933,

 

Luând în deliberare referatul d-lor miniştri de justiţie şi interne;

Având în vedere că în ţară funcţionează o grupare politică, denumită la început „Legiunea Arhanghelul Mihail“, iar azi „Garda de Fier“.

Considerând că prin programul şi prin acţiunea sa din ultimul timp, această grupare urmăreşte, pe de o parte, schimbarea pe cale revoluţionară a ordinei legale în stat şi pe de altă parte întronarea unui regim social şi politic contrar celui statornicit atât prin Constituţie, cât şi prin tratatele de pace!

Având în vedere că după cum se constată din referatele d-lor miniştri de interne şi de justiţie, mijloacele de acţiune ale acestei grupări sunt teroarea şi violenţa.

Considerând că în acelaşi timp executarea lor se face prin formaţiuni de luptă înarmate, a căror activitate constituie un izvor permanent de dezordine, dând loc la acte de rebeliune împotriva autorităţilor statului; şi contribuind prin aceasta la crearea unei stări de natură a aduce anarhie în ţară;

Considerând aşadar, că funcţionarea acestei grupări constituie o primejdie pentru liniştea publică şi pentru existenţa statului;

În virtutea art. 107, ultim aliniat din Constituţie şi a art. 2 al legii din 23 decembrie 1925

hotărăşte:

Art. I. Gruparea „Arhanghelul Mihail“ astăzi „Garda de Fier“ este şi rămâne dizolvată.

Art. II. Localurile de întrunire ale membrilor acestor grupări vor fi închise, iar arhivele şi orice corespondenţă vor fi ridicate de autorităţile respective, oriunde s-ar găsi.

Art. III. Sunt interzise:
a) Întrebuinţarea de semne distinctive, purtarea de uniforme, steaguri şi oricare alte simboluri sau forme exterioare, prin care s-ar căuta să se exteriorizeze participarea persoanelor la activitatea zisei grupări. […]

 

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte

Ştefan cel Mare şi boierii

Este o latură a politicii lui Ştefan cel Mare, puţin observată, dar care luminează şi explică multe. Ea înfăţişează lupta dinastiei domnitoare, a puterii domneşti, cu boierimea care se ridică prin stăpânirea pământului, luptă socială plătită cu multe capete tăiate, dar şi cu aducerea străinilor în ţară: a ungurilor, a leşilor, a turcilor.

Boierii ridicau mereu pretendenţi la tronul domnesc şi aveau pentru aceasta sprijin din afară. De aci, ca o urmare a luptei neîncetate a lui Ştefan pentru păstrarea puterii domneşti celei vechi împotriva boierilor, se trag şi luptele cu duşmanii din afară, chemaţi de slăbiciunea structurii sociale a acestei ţări bogate. Dar, tot de aci urmează şi lupta de întărire socială a temeliilor domniei, prin marea operă de colonizare a „curtenilor”, răzeşi de oaste, în sate domneşti de ţară, ce trebuiau să fie sprijinul pe care să se poată bizui Ştefan în lupta lui cu boierimea.

Desigur, acest aspect al lucrurilor nu lămureşte nici el întreaga politică a lui Ştefan. Războaiele cu turcii nu erau războaie de pretendenţi (deşi, la moartea lui Ştefan, au adus şi ei pe pretendentul lor), ci dorinţa sultanilor de a pune mâna pe porturile Mării Negre şi pe o ţară ce prezenta o poziţie strategică însemnată în coasta Poloniei şi, mai ales, a Ungariei, cu toate că Moldova era cam excentrică faţă de linia generală a înaintării otomane spre centrul Europei. Lupta cu turcii a fost pentru Ştefan o luptă de apărare, pe care nu el a provocat-o. Dar, în afară de aceste consideraţii, explicaţia socială, internă, a cauzei luptelor lui Ştefan lămureşte totuşi multe lucruri.

Moldova atrăgea pe duşmani nu numai din pricina bogăţiei ei, ci şi prin instabilitatea structurii sale interne. Era o vreme când se forma o puternică boierime teritorială; încă din vremea lui Alexandru cel Bun, de pildă, boierul Mihail de la Dorohoi avea 52 de sate în toată ţara. Latifundiile nu sunt, cum se crede îndeobşte, o apariţie târzie a istoriei noastre, ele se ivesc din primele veacuri. Erau mulţi boieri foarte bogaţi, cu mulţi supuşi şi pământuri ca ale unui domn.

Ştefan a fost adesea nevoit să se roage de boierii plecaţi peste graniţă să se întoarcă în ţară: de pildă, de vestitul Mihul logofătul, căruia i-a trimis în Polonia trei salv-conducte, făgăduindu-i moşii şi cinste, dar toate în zadar. Mihul, împreună cu alţi boieri, rămaseră la Liov şi, pe Evangheliarul slavon scris de dânşii, cu cap de zimbru, înseamnă ca stăpân al lor numai pe craiul leşesc.

Boierii pribegi, poate şi cei din ţară, încercau schimbarea domnului prin pretendenţi. Petre Aron, domnul răsturnat, stătea când în Ungaria, când în Polonia, aproape de graniţă; fiul său, Ilie, era în Polonia, unde a fost ucis, iar fiul acestuia se afla încă în Ţara Leşească la moartea lui Ştefan, ca o ameninţare. Fiul lui Alexăndrel, domnul cel tânăr, mort la Cetatea Albă, era şi el în Polonia; Hroiot, cel învins la Şcheia, unde Ştefan era să-şi piardă viaţa, era un pretendent care venea din Ardeal sub scut unguresc, unde se mai afla şi un oarecare Berindei, care tot la scaunul Moldovei râvnea. În oştile lui Matei Corvin, ale polonilor, erau mereu asemenea pretendenţi. În ţară, Isaia vornicul, comandantul oştirii, care avu o însărcinare de încredere în vremea luptei de la Baia cu craiul unguresc, îşi pierdu peste câţiva ani capul sub paloşul călăului; asemenea Negrilă paharnicul şi Alexa stolnicul şi alţii mulţi, care uneltiseră dinăuntru surparea domnului.

Ştefan a învins totuşi, timp de 47 de ani, pe toţi duşmanii lui dinăuntru şi din afară. Pe ce puteri se întemeia trăinicia domniei lui, căci personalitatea sa, oricât de genială, nu explică înfrângerea boierimii, cât şi a duşmanilor din afară, mai mari şi mai puternici ca Ţara Moldovei?

Am vorbit de o luptă a lui Ştefan cu boierimea, adică cu clasa proprietarilor de pământ. Lupta aceasta se repetă în cursul istoriei noastre ca şi a altor ţări, între puterea monarhică şi aristocraţie. Ea nu trebuie înţeleasă însă ad litteram, ca o luptă dusă de o clasă unită şi unitară, cu scopul bine aşezat de a răsturna puterea domnului. În boierime erau oameni mândri şi bogaţi, plini de ambiţii individuale, care credeau că pot să se joace cu domnul, să-l schimbe, cum fusese cazul sub urmaşii lui Alexandru cel Bun, pentru că alţii aveau mai multă trecere şi onoruri. Era o clasă anarhizată prin esenţa ei. Dar se vede bine din istoria lui Ştefan cel Mare că boierimea era divizată. Erau unii boieri foarte puternici şi bogaţi, care se perindau în dregătorii înalte sub diferiţi domni, fără ca schimbările de domnie să-i poată clinti.

Ştefan a păstrat o parte din dregătorii lui Petre Aron, ucigaşul tatălui său, şi chiar pe unii a căror credinţă era îndoielnică, cum a fost cazul lui Arbore, portarul de Suceava, bănuit, se pare pe drept, de ambiţii domneşti. Dar şi foarte multe figuri mai apar între dregătorii cei mari ai lui Ştefan. De unde şi-i alegea el? Arbore, de pildă, fusese pârcălab la Neamţ şi e adus la Suceava, să apere cetatea de scaun. Tăutul fusese un simplu scrib de slavonie şi e ridicat în fruntea cancelariei ca logofăt. Printre dregătorii lui Ştefan erau şi foarte multe rude ale domnului, dotaţi în chip darnic cu moşii: Vlaicul, unchiul domnului, se pare după mamă, Şandru, cumnatul domnului, cel căzut în lupta de la Râmnic. Ştefan urmăreşte să-şi formeze o boierime a lui, înzestrând-o cu moşii şi dându-i comande militare.

sursa: ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT – PORTRET ÎN ISTORIE

În care râu s-a înecat împăratul Frederic Barbarossa?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: În care râu s-a înecat împăratul Frederic Barbarossa?

Răspuns: Saleph