Nicolae Iorga despre Alexandru Ioan Cuza
Astăzi se împlinesc 198 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza. Nicolae Iorga, în cartea „Oameni care au fost” îl prezintă astfel pe domnitorul unirii.
„Cuza-Vodă poate fi privit din trei puncte de vedere: cum a înţeles datoria sa de Domn; cum a tratat problemele politice ale epocii sale; cum a purtat povara nenorocirii sale.
Când un prinţ e crescut pentru tron, când din cea mai fragedă copilărie a purtat uniforma, a avut regimente, a văzut prezentându-i-se arma şi închinându-i-se steaguri, când i-au stat la îndemină cei dintâi oameni ai neamului – atât mai rău pentru cine-l creşte, dacă-i lasă la o parte pe aceştia, pentru a lua mediocrităţi supuse, personalităţi neclare, ori cine ştie ce educatori de meserie, […] când astfel de oameni i-au stat deci la îndemână, pentru a-l iniţia în toate ramurile vieţii publice, care nu trebuie să fie necunoscute unui Suveran, – atunci ai tot dreptul de a fi pretenţios şi aspru faţă de unul care, ajuns la cârmuire, arată că nu-şi dă seama îndeajuns de datoria de a munci stăruitor pentru binele ţării şi neamului său, ori ţării şi neamului care l-au adoptat, urmărindu-l cu iubire de la cei dintâi paşi ai săi în viaţă.
Aşa a fost însă cu Alexandru Cuza, ajuns Domn din întâmplare, prin noroc, – nu norocul lui, care şi-a cheltuit viaţa în şapte ani, ci norocul nostru, care am folosit de pe urma acestei mărinimoase risipiri de puteri?
Stephen Hawking în intimitate
Pe 14 martie 2018 a murit fizicianul englez Stephen Hawking (1942-2018), prilej de a prezenta câteva aspecte mai puțin cunoscute ale vieții sale, dezvăluite de prima sa soție, Jane.
Într-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal. În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.
Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie. Cu trecerea timpului, dragostea ei se amestecă tot mai mult cu compasiunea. E mândră de succesele științifice ale lui Stephen, ceea ce n-o împiedică să-i vadă cu luciditate defectele. Se străduiește să-i sprijine cariera și să-i fie mereu loială.
Până la urmă, dragostea cu multe fațete a lui Jane n-a fost de ajuns. Celebru și bogat în urma milioanelor de exemplare vândute ale cărții sale de popularizare a cosmologiei Scurtă istorie a timpului, Stephen Hawking cade sub influența – și farmecele – uneia dintre infirmierele echipei medicale care-l asistă permanent. Își părăsește familia și după o vreme divorțează de Jane.
Aceasta își amintește:
„… mă nedumerea tendința lui Stephen de a sta multe ore seara și în weekenduri în poziția Gânditorului lui Rodin, cu capul sprijinit în mâna dreaptă, transportat în altă dimensiune, pierdut pentru mine și copiii care se jucau în jurul lui. Oricât de mare era provocarea fizicii găurilor negre, adâncurile de concentrare în care se cufunda mi se păreau de neînțeles. La început am crezut că-l frământa o problemă matematică. Așa că-l întrebam veselă la ce se gândește, dar de obicei nu-mi răspundea, așa că începeam să mă neliniștesc. Poate că nu stătea confortabil în scaunul cu rotile sau era bolnav? îl întrebam. Îl supărase oare refuzul meu de a-l însoți la următoarea conferință? Cum tot nu-mi răspundea sau dădea din cap neconvingător, am început să bănuiesc că toate aceste motive și multe altele, la care se adăuga deprimarea cauzată de deteriorarea stării lui, deveniseră de nesuportat.” (p. 187)
Ultimele centime
Astăzi se împlinesc 91 de ani de la nașterea scriitorului Gabriel Garcia Marquez (1927-2014), prilej de a prezenta un moment important al vieții sale.
„La începutul anului 1966, banii se terminaseră. În cele din urmă, Marques şi-a dus Opelul alb la un parc de automobile uzate şi s-a întors acasă cu o sumă consistentă.
Când banii luaţi pe maşină s-au terminat, soția sa, Mercedes, a început să amaneteze tot ce aveau prin casă: televizorul, frigiderul, radioul, bijuteriile. Ultimele sale trei “poziţii strategice” erau uscătorul de păr, blenderul cu care prepara mâncarea copiilor şi radiatorul electric al lui Gabo.
La începutul lui august, Gabriel Garcia o însoţea pe Mercedes la poştă, pentru a expedia manuscrisul terminat, la Buenos Aires. Pachetul conţinea 490 de pagini dactilografiate. Funcţionarul de la ghişeu le-a zis: “Optezeci şi doi de pesos.” Marquez a urmărit-o cu înfrigurare pe Mercedes scobindu-se de ultimele centime în pliurile poşetei. N-aveau decât cinzeci de pesos aşa că nu puteau trimite decât o jumătate de carte.
S-au întors acasă, au amanetat radiatorul, uscătorul de păr şi blenderul, au revenit la poştă şi au trimis şi cea de-a doua tranşă. Când au ieşit pe uşă, Mercedes s-a întors spre soţul ei şi i-a spus: “Hei, Gabo, acum nu mai rămâne decât ca manuscrisul să fie bun.”
Ce viață!
Povestește Gabriel García Márquez: „Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuzismul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.”
Din intimitatea casei regale. Ce face o principesă pentru două pălării?
„Lt.-colonel Prezan aducea cu dânsul reputația unui eminent militar, reputaţie ce s-a dovedit pe de-a întregul meritată prin splendida carieră ce a făcut în viitor şi marele rol jucat pe timpul Primului Război Mondial când a fost numit şeful Statului-Major al Armatei. Înalt, svelt, vioi, cu un început marcat de chelie şi o mică bărbuță castanie, era un om foarte politicos, cu ținuta sigură şi socotit la vorbă, destoinic sfătuitor totdeauna; părea a fi o fire blajină, în realitate însă era energic, dârz în hotărârile sale, clar văzător şi foarte milităros. Amândoi soții Prezan mi-au arătat totdeauna aşa de multă simpatie încât m-am ataşat cu toată sinceritatea de dânșii. După plecarea lor de la Curte, i-am regretat din inimă; ani şi ani de-a rândul n-am lipsit vreodată să nu-i felicit la onomastica lor, sau la anul nou, precum nu i-am lăsat niciodată fără ziare străine şi de ale noastre când se aflau la moşia lor Schineta din judetul Roman.
Olga Prezan era pe atunci, în 1898, când am cunoscut-o întâi, o femeie tânără de tot, foarte frumuşică şi tare atrăgătoare, cu surâsul jucând în colțul buzelor roşii, o brună cu pielița obrazului mată şi ochi frumoşi scânteietori în care sălăşluiau mai multe varietăți de draci Azi s-ar spune de ea că are mult, foarte mult „sex-appeal!”.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente