Tag Archives: Byron

Tristețea lui Byron

byronTânărul George Gordon Byron se ducea uneori la un prieten, reverendul Mr. Becher, din Southwell, un pastor tânăr, bun sfătuitor, împreună cu care purta lungi discuții asupra universului și destinului. Becher încerca să-i demonstreze în ce măsură Providența, de care el se plângea [Byron s-a născut cu o malformație a piciorului drept, care i-a cauzat un șchiopătat ușor], îl copleșise cu diverse avantaje: naștere, spirit, avere și mai ales un talent care-l plasa deasupra restului umanității.

Ah, dragul meu prieten, spunea Byron, trist și punându-și degetul pe frunte, dacă asta mă plasează deasupra restului umanității, acesta (adăuga el arătând spre picior) mă trimite dedesubtul tuturor!

Continue reading →

Cine este acest minunat poet?

byron, george gordon lordCând universitatea din Cambridge l-a rugat pe Desmond Mac Carthy, pe atunci primul dintre criticii englezi, să inițieze ciclul de conferințe anuale, tradiționalele și celebrelele Clark Lectures, el a ales ca subiect Byron. În ziua sosirii lui, a primit vizita unui mic grup de studenți.

– Suntem foarte fericiți, domnule, i-au spus ei, să vă vedem printre noi câteva săptămâni. Sunteți un critic curajos pe care noi îl stimăm. Regretăm doar că un om ca dumneavoastră a ales un subiect atât de perimat… Byron! Cine îl mai citește pe Byron? Dacă n-ați vrut să vorbiți despre un poet contemporan, de ce nu l-ați ales pe Keats? Sau pe Shelley? Sau pe Donne?… Dar Byron?

Criticul și-a susținut punctul de vedere, apoi a părut să oscileze sub imperiul dorinței manifestată de vizitatorii lui și a sfârșit prin a spune:

Continue reading →

Vise plăcute!

scriitorAtunci când tânărul Leconte de Lisle s-a dus să-l vadă pe Beranger, șansonetistul i-a spus că el nu-l admira pe Byron:

– Versuri ca ale lui, pfui! eu fac în fiecare noapte în vis, când dorm.

– Ah, dragă maestre, i-a răspuns Leconte de Lisle, de ce nu dormiți întotdeauna! 🙂

Continue reading →

Mai rău decât în infern – O anecdotă cu Byron

Fata din FocA doua zi după căsătorie, lordul Byron primeşte o scrisoare de la domnul Davis, care îl întreabă cum se simte după noaptea nunţii. Byron răspunde:

– Spre orele patru de dimineaţă m-am trezit. Focul roşu lumina perdelele stacojii ale patului; am crezut că mă aflu în infern, am pipăit alături de mine şi am văzut că era încă şi mai rău, amintindu-mi că mă căsătorisem! 🙂

Byron şi dandysmul

Byron

George Gordon Byron (1788-1824). Al şaselea lord Byron, descendent al unei vechi familii de vikingi, nepotul amiralului John Byron, supranumit „Jack cel nebun”, fiu al căpitanului John Byron, aventurier notoriu, care îi aduce copilului doar un şir de suferinţe: o soră, Augusta, din prima căsătorie (iubită multă vreme cu pasiune incestuoasă, spun unii biografi), o mamă prea tiranică (pe care o detestă nu doar pentru că l-a născut cu piciorul chircit), o ereditate destul de grea, o sărăcie jalnică în clipa când îl lasă orfan la trei ani.

Şi totuşi, la numai 10 ani, moştenind titlul de la un unchi al tatălui, George Gordon Byron e lord. Slabă alinare însă pentru un copil şi apoi un adolescent mult prea sensibil, chinuit de handicap, de amoruri precoce (pentru două dintre verişoare, dar şi pentru unul din colegii de la Cambridge, a cărui timpurie moarte îi smulge versuri sfâşietoare), tulburat peste măsură de viaţa care i se anunţă încă de pe acum „convulsivă”.

Continue reading →

Viaţa lui George Gordon Byron

Byron

Byron, George (Gordon), Al şaselea baron Byron numit şi Lord Byron (22.01.1788, Londra, Anglia – 19.04.1824, Missolonghi, Grecia). Poet romantic şi autor de satire englez care a aprins imaginaţia Europei datorită poeziei şi personalităţii sale. Cunoscut în sec. XIX şi ca „egoistul mohorât” din poemul său autobiografic Pelerinajul lui Childe Harold (Childe Harold’s Pilgrimage, 1812-818) este apreciat acum mai ales pentru realismul satiric din Don Juan (1819-1824).

Viaţa şi cariera

George Gordon Byron era fiul frumosului şi destrăbălatului căpitan John „Mad Jack” Byron şi al celei de a doua soţii a sa, Catherine Gordon, o moştenitoare scoţiană. După ce soţul i-a tocat cea mai mare parte a averii, doamna Byron şi-a luat copilul mic şi a plecat la Aberdeen, unde au locuit cu chirie, din bani puţini; căpitanul a murit în Franţa în 1791. George Gordon Byron s-a născut cu un picior strâmb şi a devenit încă de mic foarte sensibil la aluziile la şchiopătatul lui.

Continue reading →

Primele iubiri ale lui Byron

Byron

Senzualitatea lui Byron, ca şi sensibilitatea, erau precoce şi intense. Avea doar opt ani când a cunoscut fetiţa unui fermier, în prezenţa căreia încerca o emoţie dulce, vie. O dragoste de copil. Cea pe care o iubea se numea Mary şi avea părul lung, cu bucle aurii.

De la nouă ani descoperise că poţi trăi o fericire infinită în prezenţa unei anumite persoane. Se îndrăgostise de verişoara sa, Mary Duff, o fetiţă cu ochi castanii şi păr brun. Îi admira trăsăturile; nu-şi putea imagina ceva mai frumos. Îi plăcea să se plimbe cu ea, să stea alături de ea, s-o mângâie cu blândeţe. Nu se mai gândea decât la chipul verişoarei lui. Îşi pierduse somnul, nu mai vorbea decât de Mary Duff. Când nu era cu el, îşi exaspera mama ca să-i scrie lui Mary Duff, iar dragostea îi dădea atâta forţă acestui copil că, vrând-nevrând, Catherine Byron devenea secretara fiului său. Amintirea primei iubiri trebuie sa-l fi urmărit mult timp pe Byron, de vreme ce, aproape opt ani mai târziu, când mama lui îl anunţă că Mary Duff s-a căsătorit, ştirea îl tulbură pe adolescent şi-i pricinuieşte o criză de disperare.

Continue reading →

Prima dragoste îl copleşeşte pe Hugo; prima femeie iubită îl ridiculizează pe Byron

George Gordon Byron  si Victor Hugo

„Hugo, când şi-a luat o metresă, a fost în acelaşi timp stânjenit şi exaltat. Mai târziu, dându-şi frâu liber senzualităţii, a fost mai degrabă înclinat spre plăcere decât spre pasiune. Byron îşi face un titlu de glorie din a striga sus şi tare tocmai ceea ce era de nemărturisit. El afişează incestul şi orgia. Duce provocarea până la melodramă; conviviii din Newstead beau din tigve.

Hugo sfârşeşte în chip de bunic, Byron în ipostaza de soldat şi de damnat.

Hugo trăieşte pentru o cauză în care crede; Byron moare, râzând sarcastic, în numele unei cauze în care nu crede.

Şi totuşi… Şi totuşi Byron era un suflet mare, generos, dar alterat de suferinţă.

Hugo adolescent s-a simţit la adăpost respectându-şi şi adorându-şi mama; Byron a cunoscut umilinţa de a o dispreţui pe a lui.

Hugo era viguros, Byron, infirm.

Prima dragoste îl copleşeşte pe Hugo; prima femeie iubită îl ridiculizează pe Byron şi îi frânge inima.

Hugo a fost crescut în scepticismul confortabil al secolului al XVIII-lea; adeziunea lui la creştinism va fi episodică şi superficială; se va teme de misterul lumii, dar nu şi de moarte. Byron, crescut în spiritul calvinismului, crede în predestinare şi, judecându-se diabolic, aşteaptă infernul.

Când doarme, ferit de draperia roşie a patului, visează la focul veşnic. Coşmarurile lui Hugo sunt apocaliptice, cele ale lui Byron, satanice.

Dar, în stare de veghe, Byron e cel care, dintre amândoi, manifestă mai multă judecată.” (Andre Maurois)

Copilăria lui Byron

George Gordon Byron s-a născut pe 22 ianuarie 1788. Avea chipul frumos al tatălui său, dar de îndată ce a început să meargă, mama lui observă cu groază că şchioapătă. Picioarele aveau o formă normală şi lungimea egală, dar când copilul îşi lăsa călcâiul în pământ, glezna i se răsucea. Nu se putea ţine drept decât în vârful picioarelor. Medicii consultaţi au pus această deficienţă pe seama unei manevre greşite la naştere, datorată pudorii excesive a doamnei Byron.

Era un copil foarte inteligent şi afectuos, dar avea o fire violentă. Ca şi mama lui, când se înfuria, devenea foarte agresiv. Pe când purta încă fustiţe, şi fusese mustrat că murdărise o rochiţă nouă, el a apucat rochiţa cu amândouă mâinile şi, cu o furie tăcută, a sfâşiat-o de sus până jos, privindu-şi bona cu un aer provocator.

Judecăţile unui copil asupra vieţii se formează din primii ani. Ce vedea acesta? Tatăl şi mama lui încercaseră să trăiască împreună şi fuseseră nevoiţi să renunţe. Copleşită de supărări, doamna Byron devenise foarte irascibilă, lăsându-se pradă câteodată unor furii devastatoare. Şi atunci, porţelanurile începeau să zboare prin casă.

Copilul îşi observa părinţii cu o gravă curiozitate. Ceilalţi copii aveau o mamă şi un tată care se iubeau şi trăiau împreună. Cât despre el, se trezea în hărmălaia certurilor, a reproşurilor şi a plânsetelor. Slujnicele îi socoteau pe părinţii lui fiinţe smintite, periculoase, uneori demne de batjocură.

Diferit de ceilalţi din cauza familiei, se deosebea şi mai mult din cauza infirmităţii lui. De ce nu-l ţineau călcâiele? Se simţea atât de ruşinat, încât nu punea niciodată întrebarea.

Într-o zi, pe stradă, o femeie îi spuse bonei lui: “Ce băieţel frumos acest Byron. Păcat că are asemenea picioare!” El o lovi cu biciul lui mic şi strigă : “Să nu vorbeşti despre asta!

După moartea tatălui, Byron a rămas alături de mama sa, o femeie cu o dispoziţie schimbătoare, sub imperiul căreia îl acoperea cu o ploaie de sărutări după un potop de lovituri. Ştia că era nefericită. Se temea de ea şi o compătimea. Când se ducea în grădina lui John Stuart, profesor de greacă în Aberdeen, culegea fructe şi îl întreba întotdeauna dacă putea să ia nişte mere “pentru sărmana şi draga lui mamă”.

La şcoală, Byron era iubit de colegii lui, deşi la început i-a surprins prin firea lui afectuoasă şi violentă. “Un puşti foarte receptiv – îl aprecia unul dintre profesorii lui – dar greu de stăpânit.”

În ciuda infirmităţii, era plin de curaj: “totdeauna gata să lovească mai curând decât să primească lovituri”. Într-o zi, un băiat l-a insultat, dar fiindcă pe moment lupta era imposibilă, micul Byron i-a promis obraznicului că o să-l găsească el altădată. În săptămâna următoare, l-a oprit pe stradă şi l-a ciomăgit metodic. 

De la nouă ani descoperise că poţi trăi o fericire infinită în prezenţa unei anumite persoane. Se îndrăgostise de verişoara sa, Mary Duff, o fetiţă cu ochi castanii şi păr brun. Îi admira trăsăturile; nu-şi putea imagina ceva mai frumos. Îi plăcea să se plimbe cu ea, să stea alături de ea, s-o mângâie cu blândeţe. Nu se mai gândea decât la chipul verişoarei lui. Îşi pierduse somnul, nu mai vorbea decât de Mary Duff. Când nu era cu el, îşi exaspera mama ca să-i scrie lui Mary Duff, iar dragostea îi dădea atâta forţă acestui copil că, vrând-nevrând, Catherine Byron devenea secretara fiului său.

Cât era de pasionat şi de timid! Când se gândea la  piciorul său beteag, la mersul săltat, se simţea ridicol, ruşinat. Ar fi vrut să se ascundă, să dispară.

Copilul sentimental, visător devenea brusc, fără un motiv aparent, sălbatic. Uneori, după o lungă tăcere, făcea un gest brutal şi care părea inexplicabil.  Într-o zi, la masă, el apucă un cuţit şi îl apăsă atât de tare în piept, încât mama lui se îngrozi.

Cauzele acestor excese erau cu atât mai greu de ghicit cu cât nu uita niciodată un afront şi nutrea multă vreme resentimente. Crizele de furie erau adesea declanşate de evenimente petrecute cu câteva săptămâni în urmă.

Micul Lord Byron era înzestrat, însă, cu o inteligenţă foarte rară la un copil de vârsta lui. O existenţă dificilă grăbeşte adesea formarea inteligenţei. Un copil fericit se lasă dus de valul vieţii şi acceptă adevarul din partea părinţilor lui; un copil crescut într-o atmosferă tensionată, dominată de certuri, îşi judecă părinţii şi îşi construieşte el însuşi o imagine a lumii, adesea aspră. 

Manfred

Manfred este tipul eroului romantic orgolios, ogocentrist, solitar, pesimist, damnat, ducand povara unui destin implacabil.

Este eroul poemului dramatic omonim al lui Byron.

In muzica Manfred i-a inspirat pe Schumann si Ceaikovski in operele lor omonime.

Cum îţi merge, lord Byron?

Cum îţi merge, lord Byron? îl întrebă pe poet o doamnă pe jumătate oarbă.

Simţind în întrebare o aluzie la infirmitatea sa – Byron avea un picior mai scurt – acesta răspunse:

După cum vedeţi, distinsă doamnă! 🙂