I. Trăsături generale

• Secolul al XX-lea a mai fost numit şi secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la extrema dreaptă la extrema stângă.
• După 1918, sub influenţa unor diverşi factori (votul universal, schimbările în plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalităţi ş.a.), regimul politic din România a cunoscut o importantă evoluţie.
• În anii ’30 în Europa se înregistrează o criză a regimului democratic şi o tendinţă de creştere a grupărilor de extremă dreaptă. Această tendinţă se manifestă şi în România.
• Dinamica partidelor politice s-a înscris pe două direcţii:
• tendinţă de fuziune, specifică primului deceniu după război;
• apariţia în anii ’30 a multor partide mici, situaţie alimentată de tendinţele lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist şi de creşterea influenţei mişcării legionare.

II. Democraţia românească interbelică

• Factori care au contribuit la afirmarea democratiei româneşti:
• adoptarea votului universal pentru bărbaţii de la 21 de ani în sus (1918);
• Constituţia din 1923, unde crau consfinţite drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi se preciza separaţia puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească);
• dinamica sistemului pluripartidist;
• unele formaţiuni au părăsit scena politică (conservatorii), altele s-au menţinut (liberalii, socialiştii), apărând şi partide (grupări) noi, de diverse orientări.
• Viaţa politică a devenit mai complexă, ca urmare
• a integrării în viaţa politică a partidelor din teritoriile unite în 1918;
• a confruntării de idei şi multiplicării ofertelor politice adresate electoratului;
• a mutaţiilor produse în mentalitatea colectivă şi afirmarea spiritului civic;
• a diversificării mijloacelor de informare (de la 16 periodice în 1918, s-a ajuns la peste 2.351 de periodice în 1935);
• a eliminării rotativei guvernamentale şi organizării periodice a alegerilor parlamentare.
• Carenţe ale democratiei interbelice:
• subiectivismul unor politicieni;
• abuzurile administraţiei în timpul alegerilor parlamentare, judetene, comunale;
• în perioada 1919-1937, regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, înainte de termenul legal de patru ani, fapt ce a afectat regimul democratic;
• Legea electorală din 1926 stabilea că partidul care obținea minimum 40% din voturiprimea 50% din totalul mandatelor în Adunarea Deputaţilor (primă electorală), cealaltă jumătate se împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel câştigător;
• sistemul „răsturnat” prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea administraţiei locale şi apoi se organizau alegeri generale; astfel, guvernanţii își asigurau succesul electoral;
• exagerările presei, îndeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzură, starea de asediu, abuzuri ale administraţiei;
• amestecul tot mai evident al regelui Carol al II-lea (după 1930) în activitatea de guvernare, cu scopul introducerii regimului de autoritate monarhică (fapt realizat în februarie 1938);
• ascensiunea organizaţiilor extremiste de dreapta, fapt care a condus la practici antidemocratice: ameninţarea, şantajul, violenţa, crima (asasinarea lui I.G. Duca în 1933, a lui A. Călinescu în 1939, a lui N. Iorga în 1940).

III. Ideologii și practici politice în România și Europa

• După anul 1918 a avut loc în Europa şi în România o amplă confruntare de idei privind evoluţia politico-economică a fiecărui stat, în general, şi a României, în special.
• S-au evidenţiat ideologii care au reprezentat ameninţări la adresa regimului democratic, ca de exemplu: bolşevismul/comunismul (apărut în Rusia din anul 1917 şi avându-i ca promotori pe Lenin şi Troţki), fascismul (Italia, în anii ’20), nazismul/naţional-socialismul (Germania). Regimurile politice instaurate, având la bază aceste ideologii, au fost de extremă stângă (bolşevismul) şi dreaptă (fascismul, nazismul). În secolul al XX-lea ele au fost invalidate de istorie.
• Liberalismul, ţărănismul, conservatorismul, naţionalismul au reprezentat ideologiile care s-au manifestat în cadrul statelor de drept europene, susţinând separaţia puterilor în stat, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, pluralismul opiniilor etc.
• Liberalismul
• A fost promovat de Partidul Naţional Liberal, care reprezenta interesele burgheziei industriale şi financiare, precum şi ale unor meseriaşi şi intelectuali. În perioada interbelică, la conducerea lui s-au succedat politicieni remarcabili: Ion I. C. Brătianu (până în 1927), Vintilă Brătianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933), C. I. C. Brătianu (1934-1947);
• Organul central de presă era Viitorul.
• Avându-i ca principali teoreticieni pe Ştefan Zeletin şi Vintilă Brătianu, liberalii erau adepţii politicii „prin noi inşine”;
• ei susţineau că burghezia avea ca obiectiv conducerea României pe calea progresului social;
• evoluţia – după părerea lor – era condiţionată de dezvoltarea industriei nationale şi trebuia să se facă fără salturi bruşte, respectându-se echilibrul social.
• PNL, aureolat cu înfăptuirea Marii Uniri şi adept al democraţiei parlamentare, a dominat scena politică interbelică.
• Între realizările de marcă ale guvernelor PNL se inscriu: Constitutia din 1923, legile de unificare (administrativă, judecătorească, a învățământului etc.), stimularea dezvoltării economiei naţionale, mai ales a industriei etc.
• Ţărănismul
• Era susţinut de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918, reprezentând interesele lumii satelor: învăţători, preoţi, ţărani. Între fruntaşii săi se aflau Ion Mihalache, Constantin Stere, Virgil Madgearu.
• Punea accentul pe dezvoltarea agriculturii, organizarea ţărănimii în cooperative, ridicarea nivelului cultural al satelor. În plan politic se pronunţa pentru crearea statului ţărănesc.
• La 10 octombrie 1926 a avut loc fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional, constituindu-se Partidul Naţional Ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu. Noul partid, adept al democraţiei parlamentare, a abandonat teza „luptei de clasă” susţinută de ţărănişti, el îşi întemeia doctrina pe principiul economic al „porţilor deschise”.
• După o intensă campanie impotriva guvernului liberal, culminând cu Marea Adunare de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, naţional-ţărăniştii au fost chemaţi la guvernare în noiembrie 1928, obţinând (pe un val de entuziasm) cea mai categorică victorie electorală, cu 77,76% din voturi.
• Guvernările din 1928-1931 şi 1932-1933 au coincis cu criza economică, fapt ce le-a erodat popularitatea.
• În practica de guvernare, naţional-ţărăniştii nu şi-au putut transpune doctrina; nu numai că nu au înfăptuit „statul țărănesc”, dar au şi renunţat (în 1933) la politica porţilor deschise.
• În anii de opoziţie s-au pronunţat pentru apărarea regimului democratic, luând atitudine împotriva forţelor predictatoriale.
• Naţionalismul
• Era ideologia extremei drepte reprezentate de Liga Apărării Naţional-Creştine, întemeiată de A.C. Cuza în 1923, şi de Legiunea Arhanghelul Mihail, înfiinţată de Corneliu Zelea-Codreanu în 1927 (care în 1930 şi-a creat o secţie politică numită Garda de Fier). Nereuşind să se impună pe scena politică, Liga Apărării Naţional-Creştine a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar, formând Partidul Naţional Creştin; acest partid a jucat un rol modest, fiind atras de Carol al II-lea în manevrele pentru instaurarea regimului autoritar.
• Membrii acestor organizaţii erau recrutaţi din rândul burgheziei române aflate la concurenţă cu cea evreiască, al intelectualilor, al studenţilor, ţăranilor, al săracilor.
• Aceste formaţiuni nu se bazau pe o ideologie limpede, dar promovau antisemitismul, anticomunismul şi misticismul; foloseau formaţii paramilitare care de multe ori recurgeau la violenţe.
• Legionarii
• Aruncau responsabilitatea dificultăţilor din ţară pe seama sistemului democratic de guvernământ şi a partidelor politice.
• Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluții radicale: ştergerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei, ameliorarea situaţiei materiale a populaţiei.
• Pentru atragerea cetăţenilor foloseau diverse modalităţi: procesiuni religioase, repararea sau construirea unor biserici sau troiţe, organizarea taberelor de muncă, a unor cantine şi magazine pentru muncitori etc.
• Interzisă de guvemul liberal, Garda de Fier nu a ezitat să-1 asasineze pe primul-ministru I.G. Duca la 29 decembrie 1933. Peste un an, ea s-a legalizat sub numele „Totul pentru Țară”.
• În deceniul al patrulea, într-un context favorabil (îngăduinţa autorităţilor, dezamăgirea unor largi categorii sociale faţă de politica guvernamentală, disensiunile dintre liberali şi naţional-ţărănişti), mişcarea legionară s-a aflat în ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat pe locul al treilea, cu 15,58% din voturi.
• Toate partidele politice au fost dizolvate prin decretul regal din martie 1938.

• Comunismul
• A fost reprezentat de Partidul Comunist din România, înfiinţat în 1921. Urmărea:
• instaurarea dictaturii proletariatului,
• lichidarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi trecerea lor în proprietatea colectivă.
• Acest partid nu a găsit aderenţă în România, din mai multe cauze:
• numărul mic de militanţi,
• ideile nerealiste din program,
• puternicul sentiment de proprietate specific ţărănimii,
• numărul relativ redus de muncitori.
• fiind o secţie a Internaţionalei a III-a — Comunistă — (aflată în slujba Uniunii Sovietice), PCR a preluat o serie de idei care contraveneau intereselor naţionale (România-„stat multinaţional”) şi instiga la tulburări mai ales în Basarabia.
• Acest partid a fost scos în afara legii în 1924. În anii ilegalității (1924-1944) influența sa a fost restrânsă, partidul având circa 1.000 de membri, cei mai mulți provenind din rândul minorităților naționale.

IV. Democraţia românească și contextul european

• Prin adoptarea votului universal pentru cetăţenii de la 21 de ani în sus, România se asemăna cu Franţa, Anglia, Suedia, Italia, Grecia, Polonia şi era înaintea altor ţări: Olanda (vot de la 23 de ani), Austria (vot de la 24 de ani). Belgia, Germania, Nonvegia (vot de la 25 de ani). Danemarca (vot de la 30 de ani) etc.
• În perioada 1918-1938, România a avut un regim democratic. În anii 1938-1940 regimul a fost de autoritate monarhică, iar între 1940-1944, unul de dictatură militară. Această evoluţie de la democraţie la autoritarism a caracterizat majoritatea statelor europene. În 1919 România se afla în rândul celor 28 ţări europene cu regim democratic, iar în 1940 se găsea în categoria celor 12 state cu regim dictatorial, alături de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Turcia, Spania, Portugalia, Finlanda.
• La sfarşitul celui de-al Doilea Război Mondial s-au înregistrat mutaţii majore în privinţa regimului politic. Statele din zona centrală şi de sud-est-europeană, trecute sub dominaţia sovietică, între care şi România, se supun unui regim totalitar, de extremă stângă, după modelul sovietic.
• Anul 1989 nu a găsit toate ţările foste comuniste la acelaşi nivel de dezvoltare economică şi socială şi nici la acelaşi nivel de structurare a unor alternative politico-economice la regimul partidului unic.
• România se caracteriza printr-o slabă coeziune socială, lipsa elementelor constitutive ale unei societăţi civile, rămânerea în urmă în materie de dezvoltare economică, un nivel de trai extrem de scăzut.
• În decembrie 1989, românii s-au pronunţat fără echivoc pentru revenirea la valorile democratice: libertate, toleranţă, pluralism, respect faţă de lege, unitate în diversitate.
• Aderarea României la NATO (2004) a însemnat aşezarea unei ancore de securitate.
• Intrarea în Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) a facilitat integrarea în structurile unui organism politic şi economic mondial, a marcat deschiderea unui nou stadiu istoric prin depăşirea tarelor trecutului şi orientarea spre viitor.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://www.youtube.com/watch?v=OKlAlkGZmXI