Portretul lui Dostoievski (I) Misterul. Chipul. Tragedia
Misterul omului
A fost toată viaţa tăcut şi sfios din fire; abia dacă au rămas dovezi în ce priveşte existenţa sa exterioară, fizică, personală. N-a avut prieteni decât în tinereţe; la maturitate a rămas singur: i se părea că-şi micşorează iubirea pentru omenirea întreagă, dacă s-ar devota cu totul unei singure fiinţe. Până şi scrisorile sale nu trădează decât mizeriile existenţei, suferinţele trupului torturat; şi oricât ar fi pline de plângeri şi chemări deznădăjduite, ele nu dau totuşi în vileag tainele lui cele mai intime.
Chipul
Chipul său pare întâi al unui ţăran. Obrajii traşi, pământii, aproape murdari, atârnă în cute, brăzdaţi de îndelungată suferinţă; pielea crăpată, cu o mulţime de dâre şi îndoituri, pârlită, decolorată, secătuită de sângele pe care o boală l-a supt vreme de douăzeci de ani, ca un vampir. La dreapta şi la stânga, ca două blocuri de piatră, umerii obrajilor, puternici, ieşiţi – ca ai slavilor; gura strânsă, dură; bărbia colţuroasă, ascunsă de o barbă încâlcită, deasă ca un tufiş sălbatic.
Dacă Dumnezeu l-ar fi consultat…
Pasiunea pentru astronomie l-a costat tronul pe regele Alfons al X-lea al Castiliei.
Într-un conciliu de episcopi catolici, el a afirmat că sistemul nostru planetar este prea complicat şi că el ar fi propus un sistem mult mai simplu dacă, la facerea lumii, Dumnezeu l-ar fi consultat. 🙂
Cum lucra Balzac?
Balzac lucra din greu. Corecturile sale, atât de numeroase încât echivalau aproape cu nişte versiuni diferite ale aceleiaşi idei, i-au fost imputate de editori, absorbindu-i veniturile, şi sumele pe care le primea, adeseori neînsemnate date fiind valoarea operei şi strădania pe care o depusese ca să o scrie, se împuţinau. Sumele făgăduite nu-i ajungeau întotdeauna ca să facă faţă scadenţelor şi ca să-şi acopere ceea ce el numea, râzând, datoria sa flotantă.
Balzac a desfăşurat o energie uluitoare şi o activitate care ar fi absorbit cu totul viaţa unui om obişnuit. Dar când, în anteriul lui de călugăr, înconjurat de liniştea nopţii, se afla în faţa foilor albe pe care se proiecta lumina sfeşnicului său cu şapte lumânări, sub un abajur verde, luând condeiul, uita tot, şi atunci începea o luptă mai groaznică decât lupta lui Iacob cu îngerul, aceea dintre formă şi idee. În aceste bătălii din fiecare noapte ieşea frânt de oboseală, dar învingător…
O anecdotă cu William Shakespeare
Răutăcios cum îl știm, William Shakespeare i-a dat peste cap planurile colegului și prietenului său Richard Burbage, pentru un rendez-vous cu o tânără domniță care locuia în apropierea teatrului. Shakespeare îi surprinsese pe cei doi făcând planuri pentru o întâlnire secretă. „Anunță-te ca Richard al III-lea”, i-a spus femeia actorului.
Ce i-a trecut lui Shakespeare prin minte? S-a grăbit către casa femeii, a spus la ușă numele de cod stabilit și s-a instalat cu ea în budoar pentru o partidă de amor.
Cei mai mari inventatori care au existat vreodată
Odată la Heidelberg s-a excavat un șanț adânc. Acolo, sub pământ, au găsit un os de om. O mandibulă. Dar oamenii de astăzi nu mai au mandibule așa de solide și de puternice. Și cu dinți așa de puternici. Sunt sigur că omul căruia i-a aparținut mandibula putea să muște zdravăn. Și trebuie să fi trăit cu mult timp în urmă, altfel osul nu ar fi fost îngropat așa de adânc în pământ!
În altă parte a Germaniei, în Neanderthal, s-a descoperit un craniu. Craniul unui om. Nu trebuie să te îngrozești, era chiar foarte interesant. Pentru că astfel de cranii nu mai există nici ele astăzi. Omul nu avea o frunte propriu-zisă, ci niște umflături mari deasupra sprâncenelor. Dar cum noi gândim cu ce avem în spatele frunții, dacă omul acesta nu avea cine știe ce frunte, poate că gândea mai puțin. În orice caz, gânditul trebuie să-i fi dat mai mult de furcă decât nouă. Așadar, au existat odată oameni care gândeau mai puțin și puteau mușca mai bine decât putem noi astăzi. Cel puțin așa se credea atunci când s-a descoperit craniul. Și s-a crezut asta până nu demult.
,,Stai!” o să spui. ,,Nu așa ne-a fost înțelegerea. Când s-a întâmplat asta, ce erau oamenii aceștia și cum a fost de fapt?”
Cine a fost Marcel Proust?
Astăzi se împlinesc 148 de ani de la nașterea romancierului francez Marcel Proust (10.07.1871, Auteuil, lângă Paris, Franţa – 18.11.1922, Paris).
Născut într-o familie bogată, Proust a făcut studii de drept şi de literatură. Datorită legăturilor sale sociale a devenit un observator obişnuit al celor mai exclusiviste saloane ale nobilimii şi a scris cronici sociale pentru ziarele pariziene. A publicat eseuri şi povestiri, inclusiv colecţia de povestiri Plăceri şi zile (1896).
A suferit de astm încă din copilărie şi, din 1897, a început să se retragă din viaţa socială, pe măsură ce sănătatea i se deteriora.
Fiind pe jumătate evreu, a devenit un susţinător înflăcărat al lui Alfred Dreyfus în afacerea care a transformat antisemitismul francez într-o mare şi controversată problemă naţională.
Afectat profund de moartea mamei sale, în 1905 s-a retras şi mai mult din viaţa socială. Un incident de renaştere involuntară a memoriei în 1909 l-a făcut să se retragă aproape complet, într-o recluziune excentrică în dormitorul său izolat cu plută pentru a scrie În căutarea timpului pierdut (A la recherche du temps perdu, 1913-1927).
Romanul voluminos în şapte părţi este, la prima vedere, un fel de autobiografie, o vastă frescă socială a Franţei în anii dinaintea şi din timpul Primului Război Mondial şi o meditaţie intensă asupra iubirii şi geloziei şi asupra artei şi a legăturilor sale cu realitatea. Romanul a fost una dintre cele mai mari realizări literare a tuturor timpurilor, i-a adus faimă mondială şi a influenţat întregul climat al romanului sec. XX.
Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, Coord.: Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol. 12, P-R, Bucureşti, Editura Litera, 2010
Originea și evoluția omului
Dinozaurii mai stăpâneau Pământul atunci când a apărut veverița arborescentă, acesta fiind primul animal asemănător primatelor. În urmă cu 55 de milioane de ani s-au dezvoltat de asemenea strămoșii lemurienilor existenți în prezent, cu mâinile și picioarele cu care puteau apuca, vederea binoculară și creiere de dimensiuni destul de mari. Primele maimuțe au apărut în urmă cu aproximativ 30 de milioane de ani și antropoidele au apărut cu opt până la zece milioane de ani în urmă.
PRIMII STRĂMOȘI AI OMULUI
În urma cercetărilor la nivel molecular, observațiile sugerează că primii strămoși ai omului s-au desprins din cei ai cimpanzeilor, în urmă cu aproximativ cinci milioane de ani. Fosilele care sunt cel mai probabil schelete ale strămoșilor omului provin din estul și sudul Africii. În 1974, scheletul unui posibil strămoș, cu o vechime de trei milioane de ani, numit Australopithecus, a fost descoperit lângă Hadar, în Etiopia. Antropologii au descoperit că exemplarul era femelă și l-au botezat „Lucy“. Lucy avea un craniu de antropoid și un creier mic, dar brațele ei erau scurte și putea să se deplaseze pe lungile membre inferioare. O familie de o specie asemănătoare a lăsat probabil în urmă, în urmă cu 3,6 milioane de ani, urmele fosilizate găsite la Laetoli, în Tanzania.
Nu este clar care sau dacă vreuna dintre speciile de Australopithecus a fost înrudită direct cu oamenii de azi. Totuși, o nouă specie care a apărut cu aproximativ 1,8 milioane de ani în urmă se înrudește aproape sigur direct cu omul. În 1984, un grup de antropologi condus de Richard Leakey, a dezgropat scheletul unui copil în vârstă de 12 ani, lângă lacul Turkana din Kenya. Scheletul avea o vechime de 1,5 milioane de ani și aparținea unei specii numită Homo erectus care, în traducere, înseamnă „om biped“. Apariția acestei specii este caracterizată de o modificare pregnantă a calității instrumentelor din piatră, de la pietre prelucrate primitiv până la topoare de mână și dălți cizelate atent. Homo erectus era un călător și un explorator, exemplarele răspândindu-se din Africa în Europa și până în China și Java.
UN STRĂMOȘ COMUN
Există dovezi care arată că ultimul capitol al evoluției omului a început în Africa, în urmă cu aproximativ 500.000 de ani. Similitudinile care apar în bagajul genetic al tuturor oamenilor existenți în prezent sugerează că aceștia au avut un strămoș comun în acea perioadă.
Schimbarea climei și gândirea lor iscoditoare i-au atras pe acești oameni către nordul Europei, bogat în tot felul de animale, dar confruntându-se încă cu efectele erei glaciare. La acea vreme un Homo sapiens adaptabil învățase cu siguranță să aprindă focul. În urmă cu aproximativ 200.000 de ani, o subspecie, numită de comun acord neanderthalieni, s-a mutat în Germania de astăzi și în vestul Europei. În urmă cu 35.000 de ani însă, acestora le-au luat locul adevărații oameni moderni.
Oamenii au schimbat fața Pământului. Cu creierii lor evoluați, aceștia au reușit să producă unelte și să comunice prin intermediul limbajului. Mărturii în sedimentele oceanelor atestă capacitatea oamenilor de a folosi focul și oferă indicii privind incendiile în masă din savanele africane. În urmă cu aproximativ 10.000 de ani, se încheia ultima eră glaciară iar schimbarea climei avea drept consecință faptul că omul nu se mai putea baza pe cirezile de animale sălbatice și pe pășunile naturale. În schimb, a început să facă defrișări, să planteze semințe și să păstorească vite. Această perioadă a marcat începuturile agriculturii, iar sursele de hrană mai sigure au permis ca o parte a populației să construiască temple și palate, să fondeze primele cetăți și să se dezvolte din punct de vedere cultural și artistic, creând ceea ce se numește în prezent civilizație.
sursa: Enciclopedia științelor, Editura Kingfisher
De când locuiesc oamenii în case?
De când locuiesc oamenii în case? La această întrebare nu se poate răspunde decât indirect. Cele mai vechi locuințe descoperite până în prezent sunt 21 de colibe care aveau vetre sau gropi în care erau dispuse pietre, care serveau drept vatră. În imediata apropiere a acestor colibe s-au descoperit și găuri săpate în pământ, care provin de la țărușii utilizați pentru împrejmuire.
Amor la curtea regală
Fiul cel mare al regelui George al III-lea al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei (1760-1820), George, prinț de Wales, s-a îndrăgostit nebuneşte de o văduvă catolică, Maria Fitzherbert, cu care se pare că s-ar fi căsătorit în secret. Un zvon pe care l-a dezminţit întotdeuna.
Avea datorii în valoare de patru sute de mii de lire şi, pentru a obţine noi subsidii de la Parlament, a acceptat să se căsătorească oficial în martie 1795, cu una din verişoarele lui germane, Caroline de Brunswick, pe care, de altfel, nici nu o întâlnise vreodată.
Prinţesa este grasă, avea o bărbie voluntară şi un piept impozant, şi nu se spăla. 🙂 „Mă simt rău, daţi-mi un pahar de coniac”, a exclamat prinţul după ce a zărit-o pentru prima dată.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente