Arhive autor: Horia

15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale, Ziua lui Mihai Eminescu

Pe 15 ianuarie 2022 se împlinesc 172 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu (1850 – 1889). Începând din 2011, pe 15 ianuarie, este sărbătorită și Ziua Culturii Naţionale. În 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care data naşterii lui Mihai Eminescu – 15 ianuarie – a devenit Ziua Culturii Naţionale.

Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene, cu acest prilej fiind omagiaţi oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. În Spania, Ziua Culturii este marcată la data morţii scriitorului Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale şi în Republica Moldova.

Mihai Eminescu, cea mai importantă voce poetică din literatura română, purtând în suflet țara întreagă, “de la Nistru pân-la Tisa” a lăsat posterității o impresionanță creație artistică. Toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, au fost fascinaţi de versul şi de verbul său.

Criticul literar Tudor Vianu spunea că ”fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, iar Constantin Noica afirma că Mihai Eminescu reprezintă “omul deplin al culturii româneşti”.

Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, îl consideră pe Eminescu “arhitectul spiritual al României moderne”.Eminescu, naţiunea şi cultura – ca valori ale identităţii românilor – ne-au construit destinul nostru de fiinţă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar şi glorios, nu a fost un marş continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ţinut-o deschisă şi funcţională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creaţiei spirituale româneşti. Pentru Eminescu, România întreagă exista şi trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc şi Alexandru cel Bun, şi Vlad Ţepeş, şi Ştefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) şi Mihai Viteazul, şi Iaşii, şi Bucureştii, şi Oradea Mare, ca şi Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el <în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească> (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omeneşti, inclusiv cu defecte şi păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor.

Mihail Sadoveanu scria, în lucrarea „Eminescu” (1936): „Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii, în viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului. Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii”.

“Îl iubesc pe Eminescu”, mărturisea părintele Nicolae Steinhardt. “Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă. Nu uit, când sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel. Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității, acea binecuvântată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica. Cât de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.”

George Călinescu îl aprecia pe Eminescu ca fiind “cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

***

Articolul poate fi urmărit aici – https://www.youtube.com/watch?v=Zdlx4WwTuBg

O anecdotă cu Victor Hugo

Se spune, fără a se insista prea mult asupra veridicităţii faptului, că la sărbătorirea aniversării lui Victor Hugo a fost organizată o mare recepţie la palatul Elysee, la care au luat parte, prezentându-şi omagiul, reprezentanţi ai tuturor na­ţiunilor. Marele poet se afla în imensa sală de recepţie, într-o solemnă atitudine de statuie, sprijinindu-şi cotul de marginea unui şemineu. Reprezentanţii naţiunilor se desprindeau unul câte unul din rândurile publicului şi îl omagiau pe maestrul francez. Cu o voce de stentor, un uşier îi anunţa: „Monsieur le Representant de L’Angleterre”, iar Victor Hugo, cu un tremolo dramatic în glas, spunea: „L’Angleterre! Ah, Shakespeare!” Uşierul continua: „Monsieur le Representant de L’Espagne”. Iar Victor Hugo: „L’Espagne! Ah, Cervantes! ” Uşierul: „Monsieur le Representant de L’Allemagne! ” Victor Hugo: „L’Allemagne! Ah, Goethe! „

Dar a venit şi rândul unui domn mic de statură, cu o înfăţişare cam rustică, rotofei şi cu mersul greoi. Uşierul a exclamat: „Monsieur le Representant de la Mesopotamie! ” Victor Hugo, care până atunci rămăsese impasibil şi sigur de sine, a părut tulburat. Pupilele sale neliniştite se roteau parcă scrutând universul, căutând ceva ce nu găsea. Dar, curând, publicul şi-a dat seama că Hugo descoperise acel ceva şi că era din nou stăpân pe situaţie. Într-adevăr, cu acelaşi ton patetic şi cu aceeaşi convingere, a răspuns la omagiul dolofanului reprezentant cu aceste cuvinte: „La Mesopotamie! Ah, L’Humanite!”

sursa: Jose Ortega y Gasset, Revolta maselor, traducere din spaniolă de Coman Lupu, Ediția a III-a, București, Humanitas, 2007

Patrie, democrație și covid

Într-o țară în care noțiunile de patrie, patriotism și interes național au devenit tot mai puțin folosite, chiar perimate, unde din păcate suspiciunea, neîncrederea și ura au devenit constante ale vieții publice, într-o țară cu un sistem de valori aflat în suferință și cu o societate bolnavă de frică, pandemia de Covid forțează rezistența unei democrații tot mai fragile.

O lume nouă pare că se configurează acum, o lume în care, tot mai divizați, oamenii simt nevoia să se adapteze. Între libertate și mica lor siguranță, oamenii o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă. Destui au găsit mijlocul de a suprima orice veleitate reflexivă a inteligenței lor și deja simt plăcerea libertăţii încadrate. Alții, poziționați comod în ţarcul strâmt al egoismului, confundă propria lor părere cu realitatea obiectivă, având iluzia de a debita adevăruri remarcabile și pretenția de a fi credibili.

Copleşiţi de greutăţile zilei sau poate din slăbiciune, cei mai mulți au devenit tot mai egoişti şi mai cinici; nu vor să riște să se rănească agățându-se de asperitățile realității și de aceea se lasă în voia curentului încadrându-se cu ușurință în șablon, fără mari probleme de conștiință. Oamenilor le convine, în general, iluzia înşelăciunii, chiar dacă se înşeală pe ei înşişi. Așa cum spunea Ernest Bernea, “răul este activ şi insinuant, cuceritor prin înşelăciune şi elegant în convingere. Pasul lui e sigur într-o lume nesigură.”

Oare ce va fi în 2022?

2021. Ce am pierdut? Ce am câștigat?

Se apropie Crăciunul, momentul în care ne bucurăm de prezența celor dragi, ne strângem în jurul bradului și desfacem cadouri. Tot acum, spre sfârșitul anului, în liniște, avem șansa în aceste clipe de răgaz de a reflecta asupra vieții noastre, asupra a ceea ce a adus nou anul 2021. Amintiri, bucurii, dureri. Ce am pierdut? Ce am câștigat?

2021 a fost încă un an dominat de spaima pandemiei, care a răpit fiecăruia dintre noi speranța, încrederea, siguranța. Personal, am pierdut o ființă dragă, un om care mi-a fost alături în toate momentele importante din ultimii 18 ani, tatăl soției, pe care l-am considerat și eu un adevărat părinte. Am pierdut și iluzia depre prietenia unei persoane care avea păcatul duplicității. Fără să ne fi mutat în altă ţară, am devenit străini unul altuia. Sine ira…

Din copilărie am păstrat până astăzi o naivitate tenace cu privire la buna-credință a oamenilor; poate și din această cauză nu am izbutit să-mi rentabilizez uneori avantajele. Conștient de amestecul de umbră și lumină care există și în mine, încerc să găsesc echilibrul și liniștea de care am nevoie. Nu sunt preocupat să scormonesc muşuroaiele infirmităţilor morale ale unora și încerc să mă feresc de ură și răutate, aceste excrescențe care deformează caracterul altora. În pofida dificultăților, am câștigat încrederea că, valorificându-mi potențialul intelectual și spiritual, pot trăi senin şi demn chiar și într-o lume bolnavă de egoism și cinism.

Acum, spre sfârșit de an, cred că ar trebui să fim cu toții datori pentru timpul primit. Pentru unii, timpul a fost irosit din nebăgare de seamă. Pentru alții, timpul nu mai înseamnă abundență, ci devine avertisment. Să nu uităm că Dumnezeu ne acordă fiecare clipă retrăgându-ne-o pe precedenta.

Gânduri bune tuturor! Sărbători cu liniște în suflet!

Grațierea

Astăzi se împlinesc 172 de ani de când o grațiere din partea țarului Nicolae I îl salvează pe scriitorul rus Fiodor Dostoievski de plutonul de execuție, în ultima clipă. A „scăpat” cu zece ani de muncă silnică în Siberia.

Fără acea grațiere, literatura universală ar fi avut mult de pierdut. În 1846 Dostoievski începuse să devină cunoscut cu primul său roman, „Oameni sărmani”. După ce a scăpat de plutonul de execuție a scris „Umiliți și obidiți”, „Amintiri din casa morților”, „Însemnări din subterană”, „Crimă și pedeapsă”, „Jucătorul”, „Idiotul”, „Demonii”, „Frații Karamazov”.

Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

Prin Legea nr. 198/2011, 21 decembrie a fost declarată Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.

O societate nu trebuie să-și uite eroii! Este important să ținem în viață amintirea lor, a celor care, prin jertfa lor, au menținut speranța libertății. Să ne amintim cu respect și recunoștință de cei care au avut de suferit din cauza abuzurilor regimului totalitar și chiar au pierit în închisorile comuniste pentru ca noi, azi, să ne bucurăm de libertate! Dimensiunea crimelor comunismului poate fi mai bine înțeleasă de către tânăra generație dacă se materializează proiectele de construcţie a unor muzee dedicate memoriei victimelor comunismului, cum ar fi cel de la Râmnicu Sărat.

Ziua Minorităţilor Naţionale din România

Marcarea acestei zile în România este o dovadă a respectului și acceptării celuilalt – definit printr-o identitate etnică, religioasă, culturală și lingvistică distinctă – și o expresie a omagierii contribuției semnificative a minorităților naționale la definirea patrimoniului cultural și spiritual românesc.

În 18 decembrie 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat „Declarația cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, lingvistice și religioase”, primul document internațional care oferă o garanție a drepturilor minorităților. România, recunoscând importanța acestei Declarații, a decis în 1998 ca ziua de 18 decembrie să fie celebrată ca zi a minorităților naționale.

O societate funcționează acolo unde este înțelegere, armonie și respect al unuia față de celălalt. Respectând minoritățile, respectându-le tradițiile și cultura nu facem altceva decât să ne respectăm și pe noi înșine.

Speranța

Cu ce ne-am ales de pe urma revoluției din 1989? Ce am dorit și ce am câștigat?

Revoluția din 1989 a adus speranță în sufletele multor români. Speranța era legată de o viață mai bună, de libertate, drepturi, democrație, regăsirea demnității și a încrederii. A fost o încercare de redobândire a vieții noastre acaparate de regimul comunist. Au fost atunci dovezi de curaj și chiar eroism pe care le întâlnim rar în istorie. A fost momentul în care speranța a învins teama de represiune.

Treptat, speranța a devenit tot mai palidă. Mulți dintre cei care s-au perindat la putere au înșelat așteptările celor care i-au ales. Problemele economice și sociale, corupția și incompetența au erodat încrederea oamenilor în valorile pentru care s-au sacrificat mulți români. Chiar și în aceste condiții noi trebuie să luptăm în continuare pentru ca niciodată oamenii să nu mai iasă în stradă și să moară pentru libertatea lor.

1 decembrie

1 decembrie 1918. O zi în care să fim mândri pentru cum am fost! Ziua în care la Alba Iulia a fost împlinit un ideal: Unirea tuturor românilor!

1 decembrie 2021. Care este idealul lumii noastre?

Ziua Bucovinei

28 noiembrie este o zi importantă pentru toți românii. La 28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei a adoptat la Cernăuți moțiunea privind Unirea necondiționată a Bucovinei cu România. Acesta este al doilea mare moment din procesul de întregire națională a statului român, după ce, la 27 martie 1918, Basarabia se unise cu România. Astăzi se împlinesc, așadar, 103 ani de la Unirea Bucovinei cu România.

81 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga

Astăzi se împlinesc 81 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga. Creator al unei opere fără precedent (1250 de cărți și 25000 de articole), Iorga a fost adulat și pus pe înaltul piedestal al gloriei, dar și coborât în neant de cei care nu l-au înțeles. Dincolo de limitele firești ale unui om prins în vâltoarea vieții publice, Iorga a fost un mare patriot, un iubitor fără limite al pământului pe care s-a format neamul românesc și un desăvârșit cunoscător a tot ce a creat acest popor. Istoric și om politic, Iorga este și autorul unui volum de cugetări care reprezintă permanența gândirii sale în toată complexitatea și armonia ei. Iată câteva dintre ele:

1. Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.

2. Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.

3. Cu tine ai totdeauna doi tovarăşi: tot binele pe care l-ai făcut şi tot răul.

4. Oameni sunt mulţi, dar mulţi nu sunt oameni.

5. Un om făţarnic are două feţe şi niciun obraz.

6. Înţelepciunea vieţii e simplă: fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.

7. Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău şi n-a fost.

8. Minciuna ascunde azi fapta urâtă, dar descoperă mâine sufletul nevrednic.

9. În viaţă risipim ani, iar la moarte cerşim clipe.

10. Pe morţi nu-i căutaţi în mormânt, ci în inima voastră.

***

Urmăriți aici prezentarea video – https://www.youtube.com/watch?v=rBNH5sI583o

Povara libertății

A început astăzi un nou an școlar cu emoții, bucurii, dar și griji și incertitudini pentru toți cei implicați: elevi, părinți, cadre didactice. Bucuria revederii colegilor, prietenilor și a profesorilor este umbrită de amenințarea permanentă a virusului COVID-19 care generează un sentiment în creștere de izolare, îndoială, scepticism și angoasă. Pandemia a agravat inechitățile și decalajele din sistemul de învățământ, dar consecințele ei sunt mai ample și afectează întreaga viață social-politică.

Lumea noastră, oricât de bine am crede-o întocmită, are fisuri şi umbre generate de derapajele care pot periclita libertatea. În contextul pandemiei, sentimentul de securitate și încredere este otrăvit. De fapt, asistăm pasivi la o criză fără precedent a democrației. Așa cum atentatele din 11 septembrie 2001 au fost urmate de noi măsuri de securitate și metode de supraveghere a populației, pandemia care a cuprins lumea pare a fi pretextul convenabil pentru noi acțiuni care vizează controlul populației. Cei mai mulți dintre cetățeni, anesteziați de spaima virusului, s-au transformat într-o mulțime informă, uneori flatată, alteori amenințată, dar întotdeauna bună de manipulat și exploatat de către cei aflați la putere. Individul, izolat și temător, a devenit un instrument în mâinile forțelor puternice din afara sa.

Așa cum avertiza Erich Fromm, nu are nicio importanță ce simboluri aleg dușmanii libertății. Libertatea este tot atât de periclitată dacă este atacată în numele terorismului sau al pandemiei! E surprinzător totuși că milioane de oameni sunt tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fuseseră părinții lor să lupte pentru ea.

Astăzi, 8 septembrie, Râmnicu Sărat împlinește 582 de ani!

Cea mai veche mențiune documentară a numelui de „Râmnicu Sărat” datează din 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruși și moldoveni, în care se precizează că „liovenii plătesc prima vamă la Râmnicu Sărat, doi florini ungurești de căruță încărcată, apoi dau și celelalte vămi”.

Bătrânul nostru oraș, cu povara anilor în spate și cu multe probleme care își așteaptă încă rezolvarea, rămâne apropiat sufletului nostru. Aici sunt rădăcinile multora dintre noi. Aici sunt lacrimile pe care le-am vărsat pentru cei ce nu mai sunt. Aici locuiesc părinții ce îşi aşteaptă cu disperare şi dor copiii acasă. Aici sunt tinerii care visează deja la noi orizonturi, neștiind pe unde îi va purta viața. Aici suntem noi, cei care continuăm să credem în viitorul orașului nostru! La mulți ani, Râmnicu Sărat!

81 de ani de la Dictatul de la Viena

Astăzi se împlinesc 81 de ani de la Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei.

Tristul eveniment, la care oamenii politici români ai vremii au asistat neputincioși – ministrul de externe, Mihail Manoilescu, slab de înger și nevolnic, a leșinat când a văzut harta cu pierderile teritoriale – a pus în evidență nu numai poziția geopolitică precară a țării noastre în 1940, dar și consecințele nefaste ale acțiunilor antidemocratice ale regelui Carol II, ale legionarilor, dar și ale unei importante părți ale elitei culturale și politice românești, care au slăbit capacitatea de rezistență a României la agresiunile externe. Într-o situație gravă pentru țară, clasa politică și-a dovedit încă o dată lașitatea și neputința de a apăra ceea ce patrioții din 1918 au realizat cu mari sacrificii.

Am fost director

La 31 august se încheie mandatul meu de director la Școala Gimnazială Nr. 6. Au fost 4 ani plini de evenimente, de provocări pentru toți colegii, ani de împliniri profesionale, dar și de multă muncă, ani în care m-am identificat cu instituția pe care am condus-o. Au fost 4 ani în care am avut oportunitatea să-mi cunosc mai bine colegii și să le apreciez toate calitățile, dar am cunoscut și alte persoane, din diverse medii, care, dincolo de măști, slăbiciuni și vanități, m-au ajutat, fiecare în felul său, să devin mai bun.

Pentru mine, personal, dincolo de datoria pe care consider că mi-am îndeplinit-o, a fost o experiență care și-a pus amprenta asupra mea ca om, profesor, manager. În toată această perioadă am avut ca preocupare constantă binele elevului și respectul pentru toți cei cu care am colaborat. Mai mult decât orice alt lucru, am resimțit din plin marea responsabilitate pe care o implică această funcție. Din această perspectivă am încercat să reprezint un model de comportament moral și de pregătire profesională și să-mi desfășor activitatea în baza principiilor legalității, transparenței decizionale și al eficienței. Am fost și sunt conștient de propriile limite, de faptul că, indiferent de decizie sau de context, nu am putut să mulțumesc întru totul pe cei care aveau diverse așteptări de la mine.

Mi-am dat seama că nu putem face nimic bun dacă nu suntem solidari, dacă nu ne sfătuim și împreună să găsim soluții la problemele cu care ne confruntăm. Am înțeles că trebuie să lupt pentru a reprezenta cât mai bine interesele școlii noastre, chiar cu riscul de a stârni tensiuni sau adversități. Sunt convins însă că, alături de d-voastră, am reușit să consolidăm imaginea bună de care se bucură școala noastră în comunitate și să împlinim așteptările pe care elevii și părinții le aveau în mod îndreptățit de la noi. Le sunt recunoscător tuturor colegilor pentru calitatea și eficiența activității lor și pentru sprijinul pe care mi l-au dat în acești ani. Vă mulțumesc!