Arhive autor: Horia

Metisă ca zăpada

Citesc, oarecum amuzat, dar și intrigat, știrea despre alegerea unei actriţe metise pentru a o interpreta pe Albă ca Zăpada, alegere care ar fi un nou semn de deschidere din partea studioului Disney, mult timp acuzat că a ales în special personaje principale albe în producţiile sale. La începutul anului acesta, platforma de streaming Disney+, a blocat accesul copiilor sub 7 ani la vizionarea unor producții precum „Pisicile aristocrate”, „Dumbo” sau „Peter Pan” din cauza unor scene considerate a conține prejudecăți rasiale sau stereotipuri.

Acestea fiind faptele, trebuie să constatăm că trăim într-o lume ciudată în care cel mai greu lucru de acceptat este normalitatea. Filme și cărți de valoare sunt interzise sub pretextul că promovează rasismul, personalitățile istorice sunt contestate, statuile distruse. Albul nu mai este alb, iar negrului nu-i mai poți spune negru. Ipocrizia și exagerările celor care vor să impună un anumit mod de gândire sunt tot mai vizibile. Ridicolul nu mai are limite.

În acest context, nici poveștile nu mai pot fi ce au fost odată. Basmul se va putea numi „Metisă ca zăpada”, piticii vor fi cei 7 bărbați harnici de talie mică și de culori diferite, iar frații Grimm vor fi acuzați de rasism pentru că au scris: ”A fost odată ca niciodată o prinţesă foarte drăguţă; şi avea această prinţesă pielea albă ca zăpada…”

Cu zăpada ce aveți de gând? Rămâne albă?

Rugina sufletului

Purtăm cu toții o luptă permanentă pentru o viață mai bună, iar pentru a ne atinge scopul folosim toate armele care ne sunt la îndemână. Sub povara eforturilor de a satisface nevoile materiale tot mai numeroase, suntem tentați să neglijăm spiritul și caracterul. Universul nostru moral este în suferință. Preocupați mai ales de viața celorlalți, de ceea ce fac aceștia sau nu fac, destui neglijează ceea ce este esențial – propria viață. Lipsa unei preocupări intelectuale cât de firave, o agitație permanentă care refuză răgazul unei clipe de reflecție, rugina sufletului chinuit de frustrări – toate dezvăluie o viață interioară foarte săracă.

Sunt oameni care, vrând să fie peste tot, nu-s nicăieri. Permanent nemulțumiți, atât de greu de satisfăcut, de aceea sunt atât de nefericiți. Nu au o fire complexă, ci doar complicată. Sunt prea prinși în ritmul unei vieți fără sens, în mijlocul combinațiilor pentru a-i coborî pe alții și a se ridica pe ei, pentru a-și da seama cât de mult greșesc atunci când disprețuiesc ceea ce nu înțeleg.

Cred însă că trebuie să renunțăm la tentația de a condamna cu ușurință ceea ce nu ne place sau nu ne convine la ceilalți. Suntem aşa de aspri cu alţii şi aşa de iertători cu noi înşine! Să nu uităm că în fiecare dintre noi sălăşluiesc puteri şi slăbiciuni, frumuseţi şi lucruri urâte. Continui să cred că leacul adevărat pentru îndreptarea unui om este bunătatea. Ea nu trebuie privită ca o dovadă de slăbiciune, ci ca pe o șansă, o datorie prin care putem redescoperi împreună echilibrul, înțelegerea, toleranța.

Ce (mai) înseamnă 9 Mai?

Din momentul aderării României la Uniunea Europeană, asupra zilei de 9 Mai apasă o greutate foarte mare. Două evenimente importante își dispută întâietatea simbolică: Ziua Independenţei României și Ziua Europei. În ultimii ani am constat că, pe măsură ce s-au intensificat manifestările publice care au căutat să imprime în conştiinţa publicului data de 9 Mai ca zi a Europei, s-au estompat acțiunile care să ilustreze semnificația națională a acestei zile. Acest fapt arată că accentul este pus pe apartenența europeană a României și mai puțin pe identitatea sa istorică.

Este important de precizat că Europa e constituită din identităţi naţionale istorice şi nu din uniformizări şi globalisme birocratice. În formarea sentimentului de identitate națională un rol important îl are cunoașterea istoriei. Să ne amintim deci că azi se împlinesc 144 de ani de când, în 1877, Mihail Kogălniceanu (ministrul de externe) spunea în fața deputaților țării că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot în aceeaşi zi, de 9 Mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare. Respect și recunoștință înaintașilor noștri, care ne-au lăsat moștenire România independentă!

7 ani de când a murit Gabriel Garcia Marquez

Se împlinesc astăzi 7 ani de când a murit GABRIEL GARCIA MARQUEZ (1927-2014), scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982. În cartea lui Plinio Apuleyo Mendoza, „Parfumul de guayaba: Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez”, trad.: Miruna Ionescu, ed. a II-a, București, Curtea Veche Publishing, 2008, am găsit părerile lui Gabo despre ceea ce a fost cu adevărat important pentru el:

Prieteni

„- Prietenii tăi: ce reprezintă ei în viața ta? Ai reușit să-ți păstrezi toate prieteniile din tinerețe?

– Unele mi-au rămas pierdute pe drum, dar cele esențiale din viața mea au supraviețuit tuturor furtunilor. N-a fost o întâmplare, ci dimpotrivă: eu am avut grijă, în fiecare minut al vieții mele și în orice împrejurare, să fie așa. Niciodată, în nicio împrejurare, n-am uitat că în adevărul sufletului meu nu sunt și nu voi fi nimic mai mult decât unul dintre cei 16 fii ai telegrafistului din Aracataca. Singurul lucru care mă interesează cu adevărat în viață: dragostea copiilor și a prietenilor mei. Călătoresc mult în lume, dar totdeauna interesul primordial al acestor călătorii este să mă întâlnesc cu prietenii dintotdeauna, care nici măcar nu sunt mulți. În realitate, singurul moment din viață în care mă simt că sunt eu însumi este acela când sunt cu ei.”

Copii

„- Ai o extraordinară relație cu copiii tăi. Care e formula?

– Relațiile mele cu fiii mei sunt excepțional de bune. Oricât de uluit, de înfuriat, de distrat sau de obosit aș fi, mereu am avut timp să vorbesc cu copiii mei, să stau cu ei, încă de când s-au născut. La noi în casă, din clipa în care copiii au început să raționeze, toate deciziile se discută și se rezolvă de comun acord. Am descoperit dintr-odată, când copiii mei au început să crească, faptul că adevărata mea vocație era cea de tată: îmi place să fiu tată, experiența cea mai pasionantă din viața mea a fost aceea de a ajuta la creșterea celor doi fii ai mei, și cred că tot ceea ce am făcut mai bun în viață nu sunt cărțile, ci fiii mei. Sunt ca doi buni prieteni ai noștri, dar crescuți de noi înșine.”

Femei

„- Cât de importante au fost femeile în viața ta?

– Nu aș putea să-mi înțeleg viața, așa cum e ea, fără importanța pe care au avut-o în ea femeile. Am fost crescut de o bunică și de nenumărate mătuși, care se completau una pe alta în atențiile față de mine, și de femei de serviciu care mi-au dat momente de fericire în timpul copilăriei pentru că aveau, dacă nu mai puține prejudecăți, cel puțin alte prejudecăți decât cele ale femeilor din familia mea. Cea care m-a învățat să citesc era o învățătoare foarte frumoasă, foarte grațioasă, foarte inteligentă, care mi-a insuflat plăcerea de a merge la școală numai ca să o văd. În fiecare moment din viața mea există o femeie care mă ține de mână prin tenebrele unei realități pe care femeile o cunosc mai bine decât bărbații și în care se orientează mai ușor, deși cu mai puțină strălucire. Toate astea s-au convertit într-un fel de sentiment care este aproape o superstiție: simt că nu mi se poate întâmpla nimic rău când mă aflu printre femei. Îmi produc un fel de sentiment de siguranță fără de care nu aș fi putut face nici unul dintre lucrurile bune pe care le-am făcut în viață. Mai ales, cred că n-aș fi putut scrie.”

Plângând la moartea unui personaj – Colonelul Aureliano Buendia (Un veac de singurătate)

„- Știam că la un moment dat trebuia să-l omor și n-aveam curajul. Și într-o după-amiază m-am gândit: “acuma gata, s-a terminat cu el.” Trebuia să-l omor. Când am terminat capitolul, am urcat tremurând la etajul al doilea al casei, unde se afla Mercedes. A știut ce se întâmplase de cum mi-a văzut fața. “Gata, a murit colonelul”, a spus. M-am întins în pat și am plâns două ore.”

86 de ani de la moartea lui Panait Istrati

Astăzi se împlinesc 86 de ani de la moartea lui PANAIT ISTRATI (1884-1935). Scriitorul, născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese și al unui contrabandist grec, a trăit mult timp în sărăcie, bolnav și singur și a plătit toate peregrinările, toate privaţiunile, toate umilirile unei vieţi prea lungi în suferinţă şi prea scurtă în satisfacţii. Amintirea sa este evocată cu emoție de Alexandru Talex:

„1935, Aprilie… O primăvară zgribulită întârzia să-şi arate mugurii şi zâmbetul desmorţitor al soarelui. Nori sumbri pătau cu prevestiri, albastrul tineresc al cerului de primăvară. Vântul se vânzolea pe uliţi, bătea voiniceşte la geamul ferestrelor şi se afunda apoi în hăul străzilor, departe spre câmpiile dantelate încă de zăpezile iernii prelungite. Bolnav, mai grav ca niciodată, Panait Istrati se sbătea, strângând cu mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Jur împrejurul său, stoluri de cărţi îi guruiau număr nesfârşit de elanuri, risipite peste şapte mări şi ţări. Numai cu un sfert de plămân, cu o inimă distrusă, Panait Istrati nu voia totuşi să moară…

Ani de-a rândul trăise cu moartea. Între el şi dragostea, între el şi gloria, între el şi viaţa, moartea s-a aciuiat ca o nechemată, veşnic dătătoare de neliniști. A înfruntat-o însă, nesinchisindu-se de prezenţa ei. Moartea i-a fost întotdeauna, acolo, la căpătâiul patului său de suferinţă, pe care nu-l părăsea mai de loc. Dar, şi aşa, veşnic umbrit de moarte, înalt, slab, Panait Istrati avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care se agățau încă privirile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viață.

Îl revăd parcă aievea. Venisem în după amiaza aceea, după ce avusese o criză teribilă de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, într-una din cămăruţele apartamentului de la etajul 5 din str. Paleologu, – ochii săi alergară în spre ai noştri, ni-i sfredeli cu sufletul pe buze, încercând parcă să surprindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că-l socoteam poate învins de Aceea, cu care se luptase treizeci de ani în şir…

– Nu, nu, nu ! n-am să mor ! Nu vreau să mor ! Nu, nu I Mi-e mai bine ! Daţi sfoară la gazetă, că Panait Istrati a învins şi de data asta, moartea !…

Am rămas singuri. Mă uit la el: un Christ răstignit. Slăbit amarnic, vigoarea sufletească fi e intactă. Este neras; barba i-a albit. Zâmbeşte încurcat… Apoi, deodată, pieptul i se învolburează ca valurile unei mări, ce prevestesc furtuna. Îi simt mâna cum se înnoadă, ca o iederă sprintenă, flămândă, printre degetele-mi înfiorate şi răspunzând unui apel nerostit, mă smulg de pe scaun, mă aşez pe pat, îi sărut pleoapele ostenite şi-mi culc capul, îngreunat de spaime, pe brațele sale…”

163 de ani de la nașterea scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea

Astăzi se împlinesc 163 de ani de la nașterea scriitorului, gazetarului și omului politic Barbu Ștefănescu Delavrancea (11.IV.1858, Bucureşti – 29.IV.1918, Iaşi).

Trăgându-se dintr-o familie de obârşie vrânceană, Barbu era al nouălea copil al căruţaşului Ştefan Tudorică Albu, care îşi părăsise ţinutul şi se stabilise în Bariera Vergului, la marginea Bucureştilor. Trece prin câteva şcoli, absolvind, ca bursier, Liceul „Sf. Sava”. Amintirile copilăriei, grefate pe o sensibilitate ascuţită, sporită de obsesia originii umile, vor urca mai toate în operă.

În 1877 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Este şi anul debutului literar, cu o poezie publicată în „România liberă”, sub semnătura Barbu, folosită şi pentru debutul său literar, cu volumul de versificări „Poiana Lungă – Amintiri”, din 1878. Pleacă în 1882 în Franţa, pentru a-şi pregăti doctoratul în drept, dar arta, literatura, filosofia îl acaparează, experienţa pariziană fiind trăită intens, cu o permanentă nevoie de exteriorizare patetică. Întors în ţară după doi ani, se înscrie în Baroul de Ilfov, e profesor, conferenţiar al Ateneului Român, redactor la „România liberă”, prim-redactor la „Epoca”, „Lupta”, colaborator la „Revista literară”, „Familia”, „Drepturile omului”, „Românul”, „Literatură şi ştiinţă”, „Vieaţa”, redactor la „Revista nouă”. Îi apar volumele „Sultănica” (1885), „Linişte” (1887), „Trubadurul” (1887), „Paraziţii” (1892), „Între vis şi viaţă” (1893). Gazetarul aduce pretutindeni verva sa critică, pamfletară şi o pasionată pledoarie democratică. Ideile lui căpătau energie şi putere de seducţie prin impetuoasa desfăşurare a unei logici dominant afective, elocinţa lui întreţinând o foarte personală magie lirică.

Mai întâi neînregimentat politic, în timp înscris în Partidul Liberal (a fost şi redactor la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”), deputat de Prahova (1894), membru al Partidului Conservator (1898), primar al Bucureştilor (1899-1901), va schimba partidele încă de câteva ori, cedându-le, pe rând, beneficiile strălucitoarei sale oratorii. Două sunt chestiunile asupra cărora se concentrează: problema ţărănească şi cea naţională. Făcând politică, a fost desemnat deputat în mai multe rânduri, vicepreşedinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice, ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică, ministru al Industriei şi Comerţului. Făcând politică, Delavrancea, incapabil de sentimente moderate, se situa întotdeauna la extreme, ba pe culmile speranţei, ba în cea mai compactă amărăciune. În 1912 este ales membru al Academiei Române, discursul de recepţie intitulându-se „Din estetica poeziei populare”.

Creatorul literar, intrat o vreme în umbră, revine în prim-plan după pledoaria în apărarea lui I. L. Caragiale, în procesul acestuia cu C. Al. Ionescu-Caion (1902), cu trilogia alcătuită din piesele „Apus de soare” (1909), „Viforul” (1910) şi „Luceafărul” (1910), la care se adaugă, de data aceasta palid, câteva dramatizări ale unor nuvele mult lăudate în momentul apariţiei („Irinel”, 1912, şi „Hagi-Tudose”, 1913).

La izbucnirea primei conflagraţii mondiale, pledează înflăcărat pentru intrarea în război, gândind că ţara va fi întregită prin eliberarea Transilvaniei. Semnarea unei păci separate cu Germania i se pare umilitoare şi îl determină să-şi ceară demisia din guvern. Moare însingurat la Iaşi, unde venise târziu, printre ultimii refugiaţi din Bucureşti.

Sursa: Academia Română, „Dicţionarul general al literaturii române”, C-D, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2004

Despre Baudelaire. Adriana Babeți – Dandysmul. O istorie

Se împlinesc astăzi 200 de ani de la nașterea lui Charles Baudelaire. O captivantă descriere a poetului francez o face Adriana Babeţi, în cartea Dandysmul. O istorie, Iaşi, Polirom, 2004.

„Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867). Reconstituit din toate dicţionarele, enciclopediile, biografiile, eseurile, dandysmul acestui poet blestemat este, întâi de toate, o formă de sfidare: a propriei familii, a Parisului îmburghezit, a lumii artistice sufocate de mediocritate.

La 23 de ani, în 1844, după o copilărie şi o adolescenţă trăite paroxistic, în nesupunere şi continuă revoltă, după îndelungi perioade solitare, după o incredibilă fugă din Mările Sudului, după câteva amoruri întâmplătoare care-i vor ruina sănătatea, după ce-şi întâlneşte iubirea, el intră în cele din urmă pe scena pariziană ca dandy al boemei. Cu partea de avere moştenită la 21 de ani dinspre foarte vârstnicul tată (pierdut la doar 6 ani), se instalează la hotelul Pimodan, unde îşi amenajează interiorul după toate legile dandysmului: mobile de lux, obiecte de preţ, veşminte scumpe. Afişează mereu o alură de artist şic, cum îşi înnoadă neglijent cravata neagră, lăsată să cadă peste vesta puţin descheiată, cum îşi scoate graţios mănuşile roz ori bej sau cum îşi oglindeşte chipul în luciul de mare efect al pantofilor.

Dar se înconjoară nu de lume bună, ci de tineri scriitori şi artişti, cei mai mulţi marginali, săraci – boema de geniu a Franţei. E în această combinaţie ceva ciudat, greu de întâlnit, şi anume lipsa de interes a lui Baudelaire pentru aristocraţie lucru de neconceput pentru dandysm. Poetul îi preferă pe excentricii artei, iar pentru a se apropia de aceştia, joacă acea superioritate misterioasă şi indiscutabilă a dandy-ului.

Dar banii se risipesc rapid, pentru că iubitele, prietenii fideli sau doar de ocazie îi dau prilejul să fie peste poate de generos. Mama şi tatăl vitreg, mult detestatul şi hulitul general Aupick, îl pun sub tutelă şi îi fixează o rentă lunară. Acum îi scrie mamei cuvintele încărcate de reproş şi trufie, rămase celebre: “Când ai un fiu ca mine […] nu te recăsătoreşti.” Culme a umilinţelor, care nu se încheie însă aici: cămătarul Arondel începe să-l hăituiască, sălbatica Venus neagră, iubita Jeanne Duval, îl vede sărăcit, somaţiile curg, portăreii mişună. Urmează Muntele de pietate, schimbatul locuinţelor, împrumuturile disperate, mizeria, vagabondajul, alcoolul, cafeaua, tutunul, haşişul, cânepa indiană. Totul trăit demn, refuzând compromisuri, onoruri, recunoaştere, căci ar însemna un pact cu spiritul burghez.

Universul lui Baudelaire, singurul pe care îl cunoaşte, este boema, camerele mobilate şi birturile, unde, paradoxal, se va comporta ca un dandy, cu tot eroismul pe care-l cuprindea pentru el acest titlu. Un dandy trebuie să-şi păstreze masca indiferenţei în cele mai grele încercări şi să zâmbească atunci când suferă. Dar, mai presus de orice, îl animă dorinţa de a sfida. O face cu gesturi violente, vopsindu-şi, de pildă, părul în albastru-verzui şi stârnind frisoane celor care îl văd intrând în cafenele, bistrouri. Frazele lui şocante fac epocă: “În anul în care l-am ucis pe bietul meu tată”, “E tocmai ce doream: un muşchi fraged ca un creier de copil.”

Şi totuşi, truda fiecărui vers, a fiecărui rând, o operă cu totul novatoare sunt rodul unui geniu ce ţâşneşte prin toţi porii, în schimbul căruia nu primeşte decât oprobriu, sărăcie, uitare. La 46 de ani arată ca un bătrân cu obrajii scofâlciţi, cu părul alb. E văzut purtând înfãşurat după gât un boa de duzină, roşcat, o blană ordinară, râvnită doar de bietele lucrătoare. Exasperarea, ca un ultim strigăt încărcat de ură, izbucneşte într-o scrisoare către Ancelle, în 1866: “În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă îmi face silă. Academicienii voştri, oroare, liberaliştii voştri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare.” În acelaşi an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul înfãşurat într-un turban muiat în terebentină.

Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867, la doar trei zile după stingerea poetului, de către unul din prieteni, Alfred d’Aunay, ni-l restituie în toată tragica sa unicitate: “Când s-a ridicat vălul care-i acoperea faţa, am văzut ochii săi mari îndreptaţi întrebători spre mine. Păstrase în moarte, ca şi în boală, acea privire stranie a omului care trăieşte în sfere fantastice şi care urmăreşte pe pământ o viziune.”

Shannon McKenna Schmidt, Joni Rendon – „Romantism, pasiune, scandal: viața amoroasă a scriitorilor celebri”

Cartea „Romantism, pasiune, scandal: viața amoroasă a scriitorilor celebri”, autori Shannon McKenna Schmidt, Joni Rendon, trad.: Cristina Jinga, București, Humanitas, 2016 oferă ceea ce promite: o privire în culisele vieților marilor scriitori, detalii surprinzătoare despre comportamentul lor libertin, despre iubirile și despărțirile care le-au marcat existența. Iată câteva exemple:

„După ce trupele germane au cucerit orașul italian unde locuiau in timpul celui de-al Doilea Război mondial, Ezra Pound și soția sa s-au mutat în aceeași casă cu amanta lui. Pentru aproape doi ani, poetul a stat „sub același acoperiș cu două femei care-l iubeau, pe care le iubea și care se urau una pe cealaltă”, spunea fiica despre bizarul aranjament domiciliar. Pound și-a păstrat relațiile cu ambele femei pentru o uluitoare perioadă de 50 de ani!”

„Violența și, adesea, bătăile în public au fost semnul distinctiv al căsniciei de 15 ani dintre D.H. Lawrence și Frieda Weekeley. În afară de faptul că-și bătea soția, Lawrence a aruncat o dată cu o sticlă de Chianti în ea la restaurant și altă dată s-a repezit s-o strângă de gât, strigând: „Eu sunt stăpânul!” Încăpățânata Frieda îi plătea cu aceeași monedă, azvârlindu-i farfurii în cap. În mod pervers, aceste violențe păreau să întărească legătura cuplului. O cunoștință l-a văzut o dată pe Lawrence trăgând-o pe Frieda de păr și amenințând-o că-i taie gâtul, pentru ca o oră mai târziu să-i găsească discutând prietenește despre macaroane cu brânză!”

Alexandr Pușkin și-a prevestit moartea în romanul său în versuri „Evgheni Oneghin”. Eroul său se duelează și moare pentru o femeie și la fel i s-a întâmplat și lui Pușkin. L-a provocat îndrăzneț pe trufașul admirator al cochetei sale soții, care a tras cel dintâi, când s-au aflat față în față, și l-a rănit mortal pe poet. Înainte de a muri, Pușkin a liniștit-o, galant, pe soția sa: „Nu-ți face griji, nu e vina ta!”

Giovanni Sartori – Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea

Astăzi se împlinesc 4 ani de la moartea politologului italian Giovanni Sartori (1924-2017), considerat unul dintre cei mai influenți intelectuali din lumea contemporană.

În cartea „Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, trad.: Mihai Elin, București, Humanitas, 2006, autorul se preocupă de primatul imaginii, al vizibilului asupra inteligibilului, ce determină apariția unui fenomen unic în istoria umanității: a vedea fără a înțelege. Televiziunea modifică radical (sărăcindu-l) aparatul cognitiv al lui homo sapiens. În joc este însăşi natura omului, afectată şi modificată profund prin expunerea fără de măsură la jocul hipnotic al imaginii. Astfel, ceea ce îndeobşte a fost numit homo sapiens este înlocuit treptat cu o nouă specie – homo videns. La acesta din urmă limbajul conceptual (abstract) e înlocuit de un limbaj perceptiv (concret) care e infinit mai sărac: mai sărac nu doar în cuvinte, ci mai ales în bogăția de semnificații, în capacitatea conotativă. Raffaelle Simone afirma: „Noi am fost crescuţi în convingerea că era cuviincios să fim articulaţi, structuraţi, că limbajul trebuia să fie bogat, precis, adecvat. Astăzi, în schimb, din universul preciziei regresăm către cel al aproximaţiei: limbajul ultimelor promoţii de tineri e generic, incapabil a se concentra. E alcătuit în întregime din asta, aia, a face, chestie, adică din intercalări care nu sesizează obiectul, ci sunt doar aluzive. El refuză punerile la punct precise, focalizările riguroase: lasă totul nedefinit într-o zeamă insipidă de semnificaţii. Şi nenorocirea este că aceste vicii nu trec o dată cu tinereţea ci rămân ca o povară în spinare, de care nu mai poţi scăpa.” Video-copilul – devine un adult care rămâne surd pe viață la stimulii cititului și ai cunoașterii transmise de cultura scrisă. Stimulii la care continuă să răspundă, ca om mare, sunt aproape exclusiv audio-vizuali.

Sartori atrage atenția și asupra unui alt aspect important. „Potențialitățile Internetului sunt aproape infinite, iar asta atât în rău, cât și în bine. Ele sunt și vor fi pozitive atunci când utilizatorul va folosi instrumentul pentru a dobândi informații și cunoștințe, adică atunci când va fi însuflețit de interese intelectuale autentice, de dorința de a ști și de a înțelege. Dar majoritatea utilizatorilor de Internet nu este, și prevăd că nici nu va fi, din această categorie. Paideia universului video promite să paseze internetului analfabeți culturali uitând repede puținul pe care au fost nevoiți să-l învețe în școală, deci analfabeți culturali care își vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărășia unor „suflete gemene” sportive, erotice, sau a unor hobby-uri mărunte. Pentru soiul acesta de utilizatori Internetul este mai ales un terrific way to waste time, un mod formidabil de a-ți omorî timpul, investindul în futilități.” Și un ultim avertisment: „dacă vom da ascultare falşilor profeţi care ne bombardează încontinuu cu multi-mesajele lor, vom ajunge lesne la o lume virtuală care se va preschimba într-o „catastrofă reală“.

Mario Vargas Llosa – Peștele în apă

Astăzi se împlinesc 85 de ani de la nașterea scriitorului peruan Mario Vargas Llosa. În cartea sa autobiografică „Peștele în apă„, trad., note: Luminița Voina-Răuț, București, Humanitas, 2010, câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură dezvăluie amintiri dureroase din copilăria sa:

Frica de tatăl violent

„Dincolo de faptul că nu ieșeam nicăieri și-mi petreceam ore în șir în camera mea, o senzație nouă, necunoscută, a pus stăpânire pe mine și nu m-a mai părăsit de atunci: frica. Frica de acel domn care se întorcea de la birou palid, cu ochii încercănați și cu mica venă umflată pe frunte, prevestind astfel furtuna, care începea s-o insulte pe mama. Începeau să-mi tremure picioarele. Voiam să redevin mic de tot, să dispar. Iar când, supraexcitat de propria-i furie, se arunca asupra mamei ca s-o bată, îmi doream să mor cu adevărat, pentru că preferam să mor decât să mai simt acea groază care mă stăpânea.

Și pe mine mă bătea, din când în când. Prima oară a fost într-o duminică, la ieșirea de la slujba din parohia Magdalena. Eram pedepsit pentru nu știu ce motiv și n-aveam voie să plec de acasă, dar am presupus că pedeapsa nu includea slujba religioasă și, cu consimțământul mamei, m-am dus la biserică. La ieșire, printre oameni, am văzut Fordul albastru, lângă treptele bisericii. Și pe el, stând pe stradă și așteptându-mă. Privindu-i fața, mi-am dat seama ce mă așteaptă. Sau poate nu, pentru că era la început și nu-l cunoșteam încă foarte bine. Îmi imaginam că va proceda ca unchii mei, când nu-mi mai suportau năzbâtiile: îmi va da o palmă ușoară sau mă va trage de urechi și, după cinci minute, totul va fi dat uitării. Fără să scoată un cuvânt, mi-a tras cu putere o palmă care m-a doborât la pământ, după care a început să mă lovească, împingându-mă în mașină […] Iar acasă, în timp ce mă obliga să-i cer iertare, m-a bătut în continuare și m-a avertizat că mă va învăța el minte…” (p. 56)

Dragoste?

„Dragostea mamei pentru tata, masochistă și chinuită cum mi s-a părut întotdeauna, avea acel caracter excesiv și nesocotit al marilor iubiri, pasiuni care nu ezită să plătească prețul infernului pentru a se afirma.” (p. 57)

Frică și umilință

„Când mă bătea eram atât de terorizat, încât mă pierdeam cu firea și ajungeam să mă umilesc în fața lui, cerându-i îndurare cu mâinile împreunate. Dar nici așa nu se calma. Continua să mă lovească, vociferând și amenințându-mă că mă va băga în armată ca simplu soldat, de îndată ce voi avea vârsta regulamentară, ca să-mi bag odată mințile în cap. Când totul se termina și puteam să mă închid în camera mea, nu mai simțeam loviturile, ci doar furie și dezgust față de frica mea îngrozitoare care mă făcuse să mă umilesc în așa hal și din cauza asta stăteam treaz toată noaptea și plângeam în tăcere.” (p. 59)

Iubiri

Mario Vargas Llosa a avut o viață agitată. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, cu 10 ani mai în vârstă, provocând un mare scandal în familie. Tatăl său îi scria că îi acorda un termen de câteva zile ca Julia să plece din proprie inițiativă. “Încheia spunându-mi printre înjurături că dacă nu-i dădeam ascultare avea să mă ucidă ca pe un câine turbat. Iar după semnătură adăuga în chip de post-scriptum că puțin îi păsa dacă mă duceam să-l reclam la poliție, pentru că nimic nu-l putea împiedica să-mi tragă vreo cinci gloanțe. După care semna din nou spre a-mi demonstra că rămânea neclintit în hotărârea lui.” (p. 342) Mario Vargas Llosa divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, cu care a avut trei copii. Începând din 2015, are o relație cu Isabel Preysler.

Alfred de Vigny – „Jurnalul unui poet”

Astăzi se împlinesc 224 de ani de la nașterea lui Alfred de Vigny (1797-1863). În „Jurnalul unui poet”, trad.: Ionel Marinescu, selecţie, prefaţă şi note de Angela Ion, Bucureşti, Univers, 1976, am găsit informații interesante despre viața sa:

Tripla condiţie

Tripla sa condiţie, de aristocrat, soldat şi poet i-a marcat decisiv personalitatea şi gândirea, stimulându-i înclinaţia spre interiorizare. Ofiţer timp de 14 ani, renunţă la cariera tradiţională a fiilor de aristocraţi, pentru că armata nu mai solicită curajul, spiritul de sacrificiu, dăruirea totală. Păstreză însă din această experienţă virilă cultul onoarei, adevărata religie a spiritelor puternice. (p. 6-7)

Soţia

Aflându-se în garnizoană în Pirinei, Vigny se căsătoreşte, la 3 februarie 1825, în localitatea Pau, cu Lydia Bunbury, fiica mezină a unui englez foarte bogat; soţia nu-i va aduce însă nicio dotă. (p. 249)

Amanta

Actriţa Marie Dorval era o femeie încântătoare, artistă cu un temperament dramatic ieşit din comun de care Vigny a fost legat timp de şapte ani printr-o dragoste pasionată şi, se pare, împărtăşită. Chinuit de gelozie pentru veselia şi spontaneitatea, pentru profesiunea şi viaţa publică, prieteniile şi turneele Mariei Dorval, obsedat de infidelităţile ei reale sau presupuse, Vigny a văzut în ea veşnica Dalila, simbolul femeii nedemne de afecţiunea unui om superior. (p.9)

Slăbiciuni

Lui Alfred de Vigny nu i-au lipsit nici slăbiciunile, nici orgoliul, nici susceptibilităţile. A iubit şi a suferit de gelozie, copleşind-o pe Marie Dorval cu reproşuri nemeritate, a sucombat ambiţiilor academice şi a fost chinuit de vanitate pentru eşecurile succesive şi primirea reticentă care i s-a făcut, n-a avut darul admiraţiei sincere şi spontane pentru confraţii săi, scriitorii romantici Chateaubriand, Lamartine, Victor Hugo şi a rămas insensibil faţă de geniul lui Balzac şi marele talent al lui Stendhal. (p.16-17)

Relaţiile cu femeile

„Ceea ce m-a obosit, adeseori, în relaţiile mele cu femeile, e faptul că fiecăreia dintre iubitele mele(cele care merită osteneala de a fi numite astfel) a trebuit să-i fac o educaţie, ca să fie în stare să discute cu mine.” (p. 60)

Nefericit

„Viaţa mea e o dramă perpetuă; stau pe un butoi cu praf de puşcă. Aşezat între mama, pe care o subită apoplexie mi-o va răpi în urma vreunui acces de mânie, şi soţia mea, împotriva căreia mama se înfurie neîncetat, temându-mă de moartea uneia şi supărarea celeilalte, neputând face să înceteze această stare din cauza lipsei unei averi mai mari tot ceea ce-mi dau lucrările mele se iroseşte într-o casă pe care vreau s-o fac mai fericită, dar care mă face nefericit.” (p.96)

Memorie

„M-am născut cu o asemenea memorie, încât nu am uitat nimic din tot ce am văzut şi din tot ce mi s-a spus, de când am venit pe lume.” (p.181)

Studiu

„Distracţia mă oboseşte şi munca mă odihneşte. M-am aruncat cu atâta putere în studiu, încât a devenit ceva fără întrerupere legat de sufletul meu, şi ceea ce copiii numesc jocuri, ceea ce adulţii numesc plăceri, n-au fost pentru mine nimic altceva decât zgomote şi frământări tulburătoare, tumulturi ostile tainicei mele munci, care consta în a-mi da seama de toate şi a descoperi, în fiecare artă, frumuseţea, în fiecare ştiinţă, secretele, în fiecare mister cuvântul, în fiecare om caracterul, în fiecare eveniment cauza.” (p. 220)

Recomandare de lectură: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon – „A treia forță: România profundă”

Am descoperit o carte provocatoare, cu idei surprinzătoare și îndrăznețe, în care autorii – Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon – au dinamitat atmosfera intelectuală din urmă cu un deceniu cu o serie de eseuri în care analizează în mod critic ideile  prefabricate cu care ne alimentăm zilnic.  „A treia forță: România profundă”, postfață de Gheorghe Fedorovici, București, Logos, 2008 oferă speranța identificării unei a treia căi. Între capitalismul foștilor comuniști și marxismul de salon pe banii corporațiilor occidentale, între cârdășia politico-economică pozând în piață liberă și lichelismul ideologic-corporat pozând în nonconformism de stânga, între vechiul și noul establishment, România profundă a dispărut – afirmă autorii. Cartea e bogata în idei incitante, care atrag atenția atât prin formă, cât și prin conținut:

„Pentru noua stângă şcoala a devenit, dintr-un mijloc de educație şi de transmitere a unei tradiții, un mijloc de adaptare a copilului la mediul social, un mijloc de socializare. Copilul nu mai e educat să devină un om pe picioarele sale, ci e reeducat să se integreze, să se piardă în mulțime. E îndemnat să se exprime pe sine înainte de a i se antrena sinele la şcoala marilor clasici. Şi toate acestea sub pretextul că e eliberat de lanțurile trecutului. Școlarul e lăsat cu un suflet pustiu, ca o baltă stătută, populat doar de mormolocii unor frustrări defulate prin consumism și televiziune. De cealaltă parte, noua dreaptă liberală şi anticonservatoare e interesată doar de androizi corporați.”

„Scopul pricipal al propagandei și al ideologiilor postmoderne este să distrugă puterea de judecată individuală. Să-i integreze pe toți într-o mare familie prosperă, dar cu o condiție: individul să se depersonalizeze, lăsându-i pe alții să judece pentru el – pe experți, pe analiștii politici, vedetele mediatice etc.”

„Jinduim după normalitate, dar „normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în „normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu „să-ți vezi de treabă”, ca un „cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până  în noapte, să te uiți la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, „normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să „dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău.”

„Depărtându-se de Dumnezeu, „elitele” rostesc un discurs lipsit de conținut, greutate și coerență. Un discurs autistic, pentru uzul administratorilor de rețea, dumnezeii externi și interni care dau  „elitelor” calificative de bună purtare.”

„Impunând un totalitarism soft și noi idoli, reducând relațiile interpersonale față către față la cele mediate tehnologic (de computer, telefoane mobile, mass media) triada “Bani, Tehnologie, Confort” are un caracter demonic. Primele ei victime sunt tinerii.”

Medicamente pentru o viață mai bună!

În plină pandemie este firesc să jinduim după normalitate, siguranță, libertate. Normalitatea reprezintă însă pentru mulți întoarcerea la viețile lor serbede și aride, legate de nimicurile zilnice ale unei existențe banale. Trist.

Pandemia înseamnă suferință, neliniște, griji. Suferința este o stare de insatisfacție profundă, asociată uneori cu durerea fizică, dar care este, înainte de toate, o experiență a spiritului. Suferința se naște din dorință, din ură, din orgoliu, din gelozie, din lipsa de discernământ și din toți acei factori care tulbură spiritul și îl cufundă într-o stare de confuzie și de nesiguranță. Un alt motiv al suferinței noastre este egocentrismul, atunci când individul rar se îndepărtează de interesul lui esențial – el însuși. Printre speranțe și așteptări, printre dorințe și suferințe, viața își continuă însă cursul oferind fiecăruia prilejul să se redescopere neîncetat reflectat în imaginea construită de ceilalți și în propria conștiință. Intransigenţi faţă de cei din jur, dar indulgenţi cu noi înșine riscăm acum să pierdem încă o șansă de a ne restructura priorităţile şi de a reanaliza propria viaţă, văzând-o aşa cum este ea de fapt: viaţa unui om obişnuit, vulnerabil, pradă – la fel ca toţi ceilalţi – temerilor şi îndoielilor, bolilor şi chiar morţii.

Dacă lucrurile în jurul nostru se schimbă neîncetat, poate e momentul să încercăm să ne remodelăm viața. Într-o lume dominată de tragicul realității, unii au dificultăți să-și înțeleagă singurătatea, alții să-și uite trecutul, destui fac eforturi să-și ascundă frustrările, împreună pășind către un viitor nedesluşit. Avem însă cu toții nevoie de iubire, înțelegere, bunăvoință, compasiune, ajutor și recunoștință. Sunt singurele medicamente pentru o viață mai bună!

Alexandru Macedonski. O biografie

Astăzi se împlinesc 167 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski (1854-1920).

A fost fiul maiorului (mai târziu, general) Al. D. Macedonski şi al Mariei (n. Pârâianu). În Cartea de aur (1902), poetul lansează ideea unei genealogii fantaste: „Prin tată, neîntrecutul poet – spune despre sine la persoana a III-a – coboară dintr-o familie polonă care a domnit în Lituania şi care îşi găseşte originea din familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin”. În realitate, strămoşii pe linie paternă sunt originari din sudul Dunării; bunicul, Dimitrie, luptase în campaniile ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea cu gradul de locotenent, ia parte la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fiind amestecat (potrivit unor surse) în trădarea Pandurului, părăseşte ţara, revenind, sub Kiseleff, serdar în 1838, apoi condamnat în legătură cu conspiraţia lui Mitiţă Filipescu, împreună cu N. Bălcescu. Fiul lui Dimitrie, Alexandru, sprijină Unirea din 1859 şi pe Al. I. Cuza, care-l înaintează la gradul de general, numindu-l apoi ministru de război al Principatelor, prim-adjutant al Domnului şi şef al statului-major domnesc. Ulterior, ajungând la neînţelegeri cu guvernul, se pensionează (1863); cu toate că fusese în conflict cu Al. I. Cuza, în ultimii ani, nu e de acord cu detronarea acestuia şi cu prezenţa unui Domn străin (1866). În 1869, e totuşi reintegrat în ierarhia militară, dar moare subit la 12 septembrie acelaşi an, la Bucureşti. Familia acreditează versiunea unei otrăviri. Din partea mamei, Macedonski se trage dintr-o „veche şi strălucită familie de peste Olt”, înrudită cu Brăiloii şi Urdărenii. După moartea generalului, văduva rămâne cu o pensie modică, „împovărată cu patru copii”: Caterina, Dimitrie, Alexandru şi Vladimir. Averea revine Caterinei (moşia Pometeştii din com. Adâncata) şi fiind, de altfel, ipotecată, familia o pierde, prin vânzare forţată, în 1877. Fiul mai mare, Dimitrie, urmează studii matematice la Paris, apoi intră în armată; Vladimir ajunge avocat, dar – asemenea poetului – are o existenţă hărţuită de lipsuri, datorii, licitaţii, despăgubiri prin justiţie etc.

Alexandru, care moşteneşte sensibilitatea, firea visătoare a mamei, dar şi temperamentul impulsiv, dominator al tatălui, îşi petrece copilăria la moşia Pometeşti, evocată într-o poezie de tinereţe (Mângâierea dezmoştenirii) şi într-unul din rondelurile ultimei etape de creaţie (Rondelul trecutului). Primele lecţii, în familie, apoi la Craiova, unde termină şi clasa a V-a de liceu. Un an mai târziu (se pare că din motive de sănătate), adolescentul întreprinde o călătorie la Viena (1870), apoi la Genova, Veneţia, Florenţa, Napoli (1871), unde se mai întoarce în 1873, trecând prin Gleichenberg, Ischia. Reconstituirea itinerariului se poate face doar după însemnările de date şi localităţi inserate de poet pe textele poeziilor scrise în acei ani. După alte mărturii, ar rezulta că, între anii 1871 şi 1872, ar fi urmat cursurile unui pension particular. În 1871, îl găsim în matricola Facultăţii de Litere din Bucureşti, fără a fi urmat totuşi cursurile. Nevoile materiale şi nostalgia locurilor natale îl întorc în ţară în 1872, 1873.

Debutează cu poezia Dorinţa poetului, în Telegraful român din Sibiu (1870); în volum, cu placheta Prima verba (1872). Din acei ani, se avântă în viaţa publică şi ziaristică: colaborează la Transacţiuni literarie şi scientifice, Revista contimpurană, Telegraful, scoate ziarul antidinastic Oltul (1873), cu articole antimonarhice care-i aduc arestarea şi detenţia la Văcăreşti (1875); deferit Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov, este achitat în 1876. Numit director la prefectura jud. Bolgrad, demisionează după câteva luni. În 1877, în timpul Războiului de independenţă, scoate mai multe publicaţii efemere: Vestea, Trăsnetul, Plevna, Dunărea şi glorifică faptele de arme în Stegarul şi alte poeme eroice. Ţine la Ateneul român o răsunătoare conferinţă despre Mişcarea literară din cei din urmă zece ani (1878), schiţând un prim „program” literar. Reia tonul virulent satiric în revista Tarara (1880), cu săgeţi aruncate casei domnitoare de Hohenzollern şi „mezatului” deschis la palat sub „Vodă Trefleac”, sau ironizând veleităţile literare ale Carmen Sylvei. În acelaşi an, Macedonski întemeiază cea mai durabilă publicaţie a sa, Literatorul, care va avea – sub titluri şi variante dictate de împrejurările agitatei biografii a fondatorului – o existenţă la fel de hărţuită, până în 1919. Intenţia iniţială era de a contracara prestigiul şi influenţa Convorbirilor literare şi orientarea spre spaţiul cultural germanic a „Junimii”. Relaţiile rămân totuşi, la început, deferente: Macedonski citeşte în cenaclul lui Maiorescu Noaptea de noiembrie (1881), Alecsandri colaborează la Literatorul. Vor interveni însă în curând disensiuni, fricţiuni, polemici (v. şi poezia antijunimistă Dialogul morţilor), soldate cu erorile de atitudine faţă de Alecsandri, Caragiale, Eminescu. La finele lui 1881, Macedonski publică a doua sa culegere de Poezii (pe copertă 1882), însoţite de o Prefaţă-manifest în sprijinul „poeziei sociale”, cu intenţia reînnodării tradiţiei militante a momentului 1848. Nivelul creaţiei macedonskiene se menţine deocamdată în sfera romantică mesianică, oscilând între D. Bolintineanu şi Musset. În 1882, publică în Literatorul, în acelaşi avânt de intimitate frenetică şi umanitarism generos, Noaptea de ianuarie, Noaptea de februarie, Noaptea de martie şi Noaptea de noiembrie. În aceeaşi revistă publică o Analiză critică a creaţiei lui Alecsandri, care duce la ruptura cu bătrânul poet. Se înfiinţează „Societatea revistei Literatorul”, al cărui preşedinte e V. A. Urechia, Macedonski fiind vicepreşedinte. Numit şi inspector al monumentelor istorice, pentru scurtă vreme.

În 1883, se căsătoreşte cu Ana Rallet-Slătineanu, cu care va avea cinci copii: George (m. 1886), Alexis, Nikita, Pavel, Constantin-Hyacint. În acelaşi an, datorită nefericitei epigrame la adresa lui Eminescu, Macedonski îşi atrage ostilitatea unei mari părţi a vieţii literare, părăsit şi renegat chiar de prieteni şi colaboratori, silit să se autoexileze la Paris (până în 1885). În Franţa, frecventează cercurile literare şi începe să scrie în limba franceză. Ia contact cu agitaţia grupărilor simboliste, cunoaşte pe câţivadintre poeţii reputaţi ai momentului: Paul Fort, L. Tailhade, Jean Richepin, St. Mallarmé (unora le vadedica apoi poezii), atras de aripa belgiană a simbolismului (Albert Mockel), colaborând la revista La Wallonie (1886). Reîntors în ţară, încearcă reanimarea Literatorului (2 nr. în 1886), fie sub vechea denumire, fie sub titluri disimulate: Revista independentă (1887), România literară (1888); paralel, alte iniţiative publicistice, cu Stindardul ţării, de orientare antimonarhică (1888), Streaja ţării (1889); începe colaborarea la Românul (cu cronicile intitulate Viaţa bucureşteană), polemizează cu Timpul. În creaţie, reia filonul romantic al „nopţilor” cu Noaptea de mai (1887), lansează un prim manifest simbolist, Poezia viitorului (1892), lucrează la ciclul de Idile brutale şi la romanul în limba franceză Le Calvaire de feu, reanimând şi cenaclul Literatorului. Sfârşitul veacului îl impune iarăşi atenţiei publice prin câteva atitudini de frondă: premiera tragediei „clasice” Saul (în colab. cu C. Pavelescu), cursa pe bicicletă Bucureşti-Braşov şi retur, amestecul în „afacerea” mitropolitului Ghenadie, recepţia oferită în cinstea „magului” franco-asiro-babilonian Sâr Péladan (1898), redeschiderea „oficială” a cenaclului ş.a. Totodată, poetul se impune prin noile sale volume: Excelsior (1895) şi Bronzes (în lb. franceză, 1897). În jurul Literatorului se grupează tot mai mulţi dintre exponenţii „poeziei noi”, unii „descoperiţi” sau încurajaţi şi „lansaţi” de Macedonski: Ştefan Petică, (I. C.) Săvescu, M. Demetriad, D. Anghel, Tudor Arghezi, I. Pillat ş. a.

Până la primul război mondial, Macedonski alternează – într-o existenţă plină de privaţiuni, sfidând neînţelegerile, aversiunea etc. – momentele de eroare (susţinerea, în Forţa morală, 1901-1902, a campaniei lui Caion împotriva lui I. L. Caragiale; încercările de a se exila şi a cuceri o iluzorie notorietate în Franţa ş. a.), cu câteva realizăridurabile: Cartea de aur (1902), Le Calvaire de feu (1906), Flori sacre (1912), primul ciclu din poema rondelurilor (1916). Eşecul tribulaţiilor pariziene îl întoarce în ţară, în toamna lui 1913, unde redeschide cenaclul din strada Dorobanţi, printre noii acoliţi numărându-se şi Horia Furtună, Al. T. Stamatiad, Marcel Romanescu, G. Bacovia, N. Davidescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu ş.a. Izbucnirea ostilităţilor face să eşueze şi premiera pariziană a piesei Le fou? Pronunţându-se pentru neutralitate, poetul face totuşi imprudente declaraţii antifranceze şi scoate ziarul progerman Cuvântul meu (1915). Atitudinea sa va fi vehement atacată în presa de după 1918, care reactualizează „cazul Macedonski ” O. Densusianu îşi retrage propunerea ca Macedonski să fie ales membru al Academiei; O. Goga, ministru al Cultelor şi Artelor, îl numeşte (1920) şef de birou, dar poetul refuză. Termină ultima parte a Poemei rondelurilor, publicând ultima poezie antumă în Universul literar din 14 nov. 1920. Zece zile mai târziu, se stinge din viaţă în locuinţa sa de pe Calea Dorobanţi nr. 24.

Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirii pe care o înstruna, nenumăratele-i iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române” (Tudor Vianu).


Sursa: Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române (M-Z), Paralela 45, 2006

Viața lui Johann Strauss tatăl

Johann Strauss s-a născut la Viena la 14 martie 1804. A început să cânte la vioară încă din copilărie și la vârsta de 15 ani era deja profesionist și membru al mai multor orchestre. În 1826, Strauss și unul dintre prietenii săi, Josef Lanner, au format un mic grup. Acesta s-a bucurat de succes și curând orchestra  număra 12 instrumentiști. Strauss dirija, așa cum se obișnuia pe atunci, cu arcușul. Lanner compunea. Dar Strauss simțea și el nevoia să compună, ceea ce a declanșat conflictul cu Lanner. Strauss și-a înființat o orchestră proprie, care în scurt timp număra aproape 200 de muzicieni. Vienezii nu cereau numai valsuri. Voiau și polci, cadriluri și marșuri. Strauss le dădea tot ce doreau. Compunea fără încetare, producând lucrări încântătoare, care se bucură și azi de mare popularitate, printre care Marșul lui Radesky.

La Viena toată lumea frecventa Sperl, o grădină cu o sală de dans unde Strauss putea fi găsit aproape tot timpul. Scriitorul Heinrich Laube a observat scena și ne-a lăsat un portret pitoresc al lui Strauss în acțiune:

„Sub copacii iluminați și sub arcadele deschise, oamenii stau la un număr nesfârșit de mese, mănâncă, beau, flecăresc, râd și ascultă. În mijlocul lor se află orchestra, care cântă noile valsuri, sperietoarea muzicienilor noștri savanți, noile valsuri care înfierbântă sângele precum înțepătura unei tarantule. În mijlocul grădinii, pe platforma orchestrei, se află eroul modern al Austriei, Napoleonul austriac, directorul muzical Johann  Strauss. E negru ca un maur; are părul cârlionțat, o gură voluntară, buzele subțiri și un nas turtit. Dacă n-ar avea fața atât de albă, ar putea fi considerat un adevărat rege al maurilor… Tot tipic african este și felul  în care dirijează valsurile. Membrele personale nu-i mai aparțin din momentul în care se dezlănțuie furtuna deșertică a valsurilor. Arcușul dansează cu brațul; tempoul îi animă picioarele… și vienezii acceptă această comportare pătimașă cu un entuziasm nemaiîntâlnit. […] Și acum încep pregătirile pentru dansul adevărat. Pentru ca mulțimea nedisciplinată să fie ținută la distanță, se întinde o frânghie lungă si cei care rămân în centrul sălii sunt separați de adevărații dansatori… Aceste orgii durează până dimineața; atunci eroul muzical al Austriei își strânge vioara și se duce acasă să doarmă câteva ore și să viseze alte teme de valsuri pentru după-amiaza următoare.”

Strauss a plecat în turneu cu orchestra sa: Ungaria și Germania în 1834, Parisul în 1837 și 1838, Londra în 1838. Pretutindeni, situația era aceeași. Strauss îi cucerea pe toți. Lumea îndrăgea muzica lui; toți erau uluiți de strălucirea lui, de precizia și forța orchestrei sale. Programul era extrem de obositor. În Franța, Strauss și echipa lui au dat 86 de concerte în 91 de zile. În Anglia, 72 în 120.

Strauss avea și o oarecare viață de familie. Soția lui, Anna Streim, i-a născut 6 copii. Despotismul părintelui nu era cu nimic mai prejos decât acela al dirijorului. Nu trăia decât pentru orchestra lui și pentru a face bani. Nu se interesa prea mult nici de soție, nici de familie. Dar într-o singură privință era ferm – nu voia să-și vadă copiii muzicieni de profesie. Johann jr., fiul lui cel mai mare, vădea un talent ieșit din comun, dar aversiunea tatălui pentru viața de muzician profesionist era atât de mare încât a trebuit să ia lecții pe ascuns. Apoi s-a întâmplat ceva care i-a ușurat situația tânărului Strauss, deși mama lui probabil că a suferit foarte mult. Strauss-tatăl a plecat de acasă și s-a mutat împreună cu altă femeie, cu care a făcut 4 copii.

Strauss a murit la 25 septembrie 1849, dar nu înainte de a-l vedea pe fiul lui bine instalat în locul său. Johann-fiul avea 19 ani când a decis să-și concureze tatăl. Viena fierbea. Toată lumea era la curent cu tensiunea din familia Strauss. Debutul a fost încununat de succes, iar  fiul și tatăl s-au împăcat. La fel ca și tatăl său, Johann-fiul a organizat turnee cu cea mai bună orchestră și a cucerit întreaga Europă.


sursa: Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, Traducere Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București