Arhive autor: Horia

În așteptarea Sfântului Nicolae

Mama coace cozonac. În casă miroase a vanilie și a prăjitură. Afară a început să ningă, și un vânticel rece s-a pornit împrăștiind zăpada care abia se așază liniștită peste lume.
O fetiță cu două codițe și cu ochii negri și curioși stă lângă fereastră. Până acum cinci minute și-a lustruit de zor ghetuțele. Nu s-a lăsat până nu le-a făcut să strălucească de curățenie, iar apoi le-a așezat lângă ușă. Din când în când se mai uită cu coada ochiului înspre ele.
— Mamă, de ce Sfântul Nicolae aduce daruri? o întreabă pe mama ei care continua să se ocupe de alți cozonaci care urmau să le ia locul în cuptor celor aproape copți. mama Se oprește pentru o secundă, o privește pe fiiica ei, apoi îi zâmbește.
— Se spune că Sfântul Nicolae a ajutat mulți oameni săraci, și mulți oameni aflați în nevoie și-au găsit ajutor la el. A fost un om bun și darnic, care s-a îngrijit mai mult de alții decât de el însuși.
Fetița continuă să privească gânditoare pe fereastră. A făcut și ea o faptă bună azi. I-a dat unui coleg creionul ei albastru. Dar… e drept, după cinci minute l-a vrut înapoi. Nu știa exact dacă asta înseamnă a dărui. Oare pe Sfântul Nicolae, cine l-a învățat să dăruiască?
Privește în continuare gânditoare pe fereastră. Desenează cu degetul pe sticla aburită un dreptunghi, îl transformă într-o cutie, îi pune din două linii și o fundiță.
— Mamă! toți copiii primesc daruri de la Sfântul Nicolae ?
Mama îi zâmbește iarăși apropiindu-se de ea. O mângâie ușor pe frunte, apoi îi spune:
— Uneori, și alți copii îl pot ajuta.
— Cum ar putea face asta? întreabă fetița mirată. Cum să-l ajute ea pe Sfântul Nicolae? Ea e doar un copil. Ce poate să facă? Se gândește. Ieri a făcut-o pe prietena ei să zâmbească atunci când a ajutat-o să-și adune creioanele împrăștiate pe jos, și în altă zi i-a dat unui coleg o bombonică fiindcă i se părea că îi e poftă. În altă zi, a lăsat-o pe colega ei să răspundă înainte, chiar dacă era rândul ei. Oare așa putem să-l ajutăm pe Sfântul Nicolae?
— Mamă, dacă fiecare copil ar face fapte bune și frumoase, crezi că Sfântul Nicolae ar fi fericit?
— Eu cred că dacă noi toți am face fapte bune în fiecare zi, și Sfântul Nicolae, dar și noi înșine am fi foarte fericiți.
Mergând spre camera ei, fetița mai aruncă o ultimă privire spre ghetuțele lustruite de mânuța ei. Își dorea ca toți copiii să se bucure dimineața de cadouri și de zâmbete. Ajunsă în camera ei, își făcu un plan care implica niște cutii goale pe care ar putea să le umple cu jucării și cărți și să le dăruiască, devenind ea, însăș, un ajutor al Sfântului.
Fulgii continuă să cadă, iar în casă lângă ușă, o pereche de ghetuțe așteptau cuminți dimineața, atunci când o fetiță cu ochii negri se va bucura la vederea lor.

sursa – Twinkl.ro

Vă recomand să urmăriți și prezentarea pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=nTSytQfqggs

Moș Ion Roată și Unirea. Povestire pe înțelesul copiilor

Pe 24 ianuarie 1859 a avut loc un eveniment important în istoria țării noastre: Unirea Principatelor Române sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Printre cei care au participat la acest eveniment a fost și Moş Ion Roată, protagonistul povestirii „Moș Ion Roată și Unirea”, scrisă de Ion Creangă.

Povestirea lui Creangă începe cu pregătirile pentru Unire, când boierii au chemat câțiva țărani fruntași în primul Divan ad-hoc al Moldovei, în 1857. După ce țăranii au fost primit mantale albe și căciuli noi, unul dintre boieri a încercat să le explice ce înseamnă Unirea. El le-a spus oamenilor că moldovenii și muntenii au aceeași limbă și credință, dar trăiesc separați. Pentru a fi mai puternici, este nevoie să se facă Unirea Principatelor și astfel, Moldova și Muntenia să devină o singură țară. Toți țăranii au spus că înțeleg, doar Moș Ion Roată nu înțelegea.

=Eu cred că treaba asta se poate face și fără noi, pentră că noi știm doar să învârtim sapa, coasa și secera, dar dumneavoastră învârtiţi condeiul. Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne sfătuiți și pe noi, prostimea.

-A trecut vremea când doar boierii făceau totul, a spus boierul. Astăzi toţi trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.

Toți țăranii au spus că înțeleg ce înseamna Unirea, doar Moș Ion Roată nu înțelegea. Atunci boierul s-a hotărât să-i dea un exemplu. L-a chemat în grădină, i-a arătat un bolovan mare și i-a cerut să îl ducă în casă. Dar bolovanul era greu și Moș Ion Roată nu a reușit singur. Atunci boierul le-a cerut mai multor țărani să aducă bolovanul. Împreună au reușit să-l ridice și să-l aducă lângă boier.

-Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Vorba cântecului: Unde-i unul nu-i putere, La nevoi şi la durere; Unde-s mulţi, puterea creşte, Şi duşmanul nu sporeşte. Aşa şi cu Unirea, oameni buni! 

Țăranii au spus că înțeleg ce le explica boierul, doar Moș Ion Roată nu înțelegea.

-Nu vă fie cu supărare. Dar dumneavoastră ne-ați cerut doar nouă, țăranilor, să ducem bolovanul. N-ați pus umărul cu noi la dus așa cum ați spus mai devreme.

La aceste vorbe, ceilalți țărani i-au dat dreptate lui Moș Ion Roată care, cu înțelepciune, a arătat ce ar trebui să însemne Unirea.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=KI0v-zT4gj8

Ce sărbătorim la 1 Decembrie?

La 1 Decembrie sărbătorim Ziua Națională a României. Prin legea numărul 10 din 31 iulie 1990 data de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România.

Data de 1 Decembrie marchează un moment important din istoria românilor, cel în care Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, în 1918. Acest eveniment a avut loc după ce la 27 martie 1918 Basarabia se unise cu România, iar la 28 noiembrie 1918 Bucovina se unise și ea cu țara. La 1 Decembrie sărbătorim deci înfăptuirea României Mari, România care cuprindea între granițele sale pe toți românii.

Ziua Naţională a României este marcată an de an prin evenimente patriotice, în special prin parade militare – cele mai celebre fiind cea de la București de la Arcul de Triumf și cea de la Alba Iulia. Totodată, peste tot în țară, au loc ceremonii de depuneri de coroane şi jerbe de flori la monumentele eroilor. În catedralele, bisericile și mănăstirile din țară este oficiată slujba specifică ”Te Deum”, prin care sunt pomeniți eroii neamului românesc care au luptat pentru Marea Unire de la 1918. În școli și grădinițe sunt organizate serbări, iar copiii îmbracă portul popular. Drapelul naţional este arborat în toate instituţiile de stat din ţară, dar și în casele multor români.

1 Decembrie este ziua în care trebuie să ne amintim cu mândrie și recunoștință de cei care au făcut posibilă această mare sărbătoare a neamului românesc.

La mulți ani, România!

La mulți ani, români!

Vă recomand să urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=Fj-sNT4HQco

Prietenie de vreme bună

Prietenia este încercarea prin care se măsoară un om, spunea Oscar Wilde. Sunt prietenii care rezistă timpului, distanţei şi tăcerii. Prietenii adevărate. Tot ce e însă foarte bun a fost întotdeauna puțin și rar. Mai des întâlnești „prieteni de vreme bună” care îți sunt alături doar când au nevoie de tine. Ulterior, când interesul dictează o atitudine diferită, prietenia se transformă în adversitate. Cine face greșeala de a lua zeflemeaua drept cugetare și de a prețui pe om după ascuțimea limbii, regretă ulterior. Din nefericire, pe unii oameni trebuie să-i asculți foarte multă vreme ca să descoperi că nu au nimic de spus.

Astfel de oameni fac eforturi să-și însușească formele exterioare ale unui comportament decent, dar fondul sufletesc corespunzător le lipsește cu desăvârșire. Sunt egoiști șireți pentru care cei din jur nu sunt decât simple trepte pe care vor să se înalțe. Oameni flexibili, fără obsesia consecvenței, obișnuiți cu disimularea printr-o îndelungată practică, dovedesc perseverență în arta de a naviga cu abilitate printre diverşii factori de putere, pândind şi fructificând orice portiţă deschisă spre accederea la poziţia râvnită. Puterea reprezentată de o funcție cât mai importantă devine un scop în sine. Notorietatea unor astfel de personaje însă se cuvine întotdeauna măsurată cu mijloacele de care s-au folosit pentru a o dobândi.

Astăzi ca şi ieri omul rămâne cel de totdeauna, o fiinţa dublă care, într-o lume de aparenţe înşelătoare, nu vede și nu face nimic în afara interesului personal, interes pentru care la nevoie cei care apar în cale trebuie înlăturați. Cei care își păstrează echilibrul știu că principalul dușman care trebuie combătut este de fapt dorința de a face rău.

Ziua Națională a României. Scurt istoric

Ziua națională a României a fost între 1861-1866 ziua de 24 Ianuarie, între 1869-1947 ziua de 10 Mai, apoi, între 1948-1989, ziua de 23 August. Din 1990 ziua de 1 decembrie a fost adoptată drept zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991.

24 Ianuarie, Ziua Unirii din 1859

Prima atestare documentară a unei sărbători naționale este în anul 1860, când Mihail Kogălniceanu submite aprobării Domnului prima inițiativă în acest sens: „…Subsemnatul are dar onoarea a propune Înălțimii Voastre să binevoiți a încuviința ca în viitor numai 24 Ianuarie să se serbeze în Principatele Unite, ca Sărbătoare Națională, ca ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredințat prin însuși această nobilă misie de a realiza marea dorință și trebuință a Națiunii Noastre“. Vodă Cuza a aprobat propunerea la data de 27 decembrie 1860. Începând deci cu 1861, ziua de 24 ianuarie a început a fi sărbătorită cu mult fast. După abdicarea lui Cuza, ziua de 24 ianuarie a decăzut în importanță, fiind totuși în continuare sărbătorită, mai ales în Moldova, dar pierzând întâietatea în fața zilei de 10 Mai.

10 Mai, Ziua Independenței României și a Monarhiei

Desemnat să fie noul Domnitor al Principatelor Române, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (devenit, mai târziu, Regele Carol I al României) a sosit pentru prima dată în București în ziua de 10 Mai 1866. El a fost întâmpinat la Băneasa de o mare mulțime de public și de primarul Bucureștilor, Dimitrie Brătianu (fratele prim-ministrului, Ion C. Brătianu), care i-a oferit, în mod simbolic, cheia orașului. În aceeași zi, principele a depus jurământul ca Domnitor în fața Adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. La data de 10 Mai 1877, a doua zi după citirea și adoptarea Declarației de Independență de către ambele Adunări, Domnitorul Carol I a sancționat și promulgat Declarația – ea căpătând, conform Constituției, putere de lege prin semnătura regală. De aceea, ziua de 10 Mai 1877 rămâne în istorie ca Ziua Independenței României. Prima atestare documentară a zilei de 10 mai drept sărbătoare națională este în anul 1869.

23 August, ziua națională sub regimul comunist

După abdicarea forțată a Regelui Mihai I, la data de 30 decembrie 1947, ziua de 10 Mai, ca amintind de monarhie, nu mai putea juca rolul unei sărbători naționale în noua republică comunistă, proclamată chiar în aceeași seară. Astfel, o nouă zi de sărbătoare națională a fost instaurată prin Hotărârea nr. 908 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 August ca sărbătoare națională. Prin această Hotărâre de Guvern, actul de la 23 August 1944 a fost „confiscat” de propaganda comunistă ca ziua „Marii Insurecții Armate Antifasciste și Antiimperialiste”. Ziua de 23 August a fost sărbătorită ca Zi Națională pe toată durata regimului comunist (până în 1989).

1 Decembrie, Ziua Unirii din 1918

În 1990, Parlamentul României a proclamat ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională. Alegerea zilei de 1 Decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=h_34PaGwmfQ

Cum a schimbat Mesopotamia lumea?

Introducere
Mesopotamia reprezintă regiunea cuprinsă între râurile Tigru și Eufrat. Suprafața fertilă udată de aceste două râuri este cunoscută ca fiind „Leagănul Civilizației omenirii”, aici dezvoltându-se primele  societăți alfabetizate.

Primele orașe ale lumii
Cele dintâi orașe au apărut în Mesopotamia, în bazinele râurilor Tigru și Eufrat. Funcția inițială a acestor orașe timpurii era reglarea schimburilor comerciale, impuse de necesitatea de a schimba produse agricole pe altele care lipseau din zonă. Unul dintre cele mai dezvoltate orașe a fost Babilon. Zidurile sale atingeau înălțimea considerabilă de 27 de metri și erau considerate de necucerit. Majoritatea orașelor mesopotamiene aveau clădiri cu mai multe etaje.

Crearea scrisului
Scrierea a apărut în Mesopotamia, spre sfârșitul mileniului IV înainte de Hristos, ca metodă de a înregistra informații despre recolte și taxe. Această scriere, denumită cuneiformă, era realizată prin imprimarea în lutul umed a unor urme de formă ascuțită, triunghiulară. Pănă în 2500 înainte de Hristos, scrierea cuneiformă devenise suficient de dezvoltată pentru a reda emoții, precum frica și speranța.

Măsurarea timpului
Mesopotamienii au fost primii din istorie care au folosit un sistem de numerație cu baza 60 pentru măsurarea timpului. De aici derivă împărțirea minutului în 60 de secunde și a orei în 60 de minute. Ei foloseau un calendar lunar ce conținea 12 luni, cu o durată medie de 29,5 zile fiecare.

Banii
Mesopotamienii foloseau inele de argint cu mii de ani înainte de crearea primelor monede. Înainte de aceasta, mici obiecte de lut de diferite mărimi și forme erau folosite pentru comerț și troc. Existau cel puțin 16 tipuri diferite de astfel de „monede” de lut, ce reprezentau diverse lucruri, precum lapte de oaie, parfum și miere.

Sistemul medical
Medicina în Mesopotamia implica o combinație de ritualuri religioase și tratamente medicale. Medicii erau specializați, având propriile lor birouri, paturi și instrumente, și își înregistrau metodele de tratament și diagnostic în texte medicale.

Roata
Roata a fost inventată destul de târziu, cel mai vechi exemplar datând din 3500 înainte de Hristos, din Epoca Bronzului. Dovezile arată că mesopotamienii au folosit roata întâi pentru olărit, apoi au adaptat-o și pentru transport. Stindardul din Ur, un artefact datând din jurul anului 2600 înainte de Hristos, atestă folosirea carelor.

Codurile de legi
Codurile de legi au fost create în Mesopotamia. Cel mai cunoscut este Codul lui Hammurabi. Acesta curpinde 282 de legi ce se referă la o mare varietate de probleme, de la căsătorie până la furt. Codul lui Hammurabi a fost precedat de alte coduri de legi, precum Codul lui Lipit-Ishtar și cele scrise de regele sumerian Ur-Nammu, care a spus că scopul legilor sale este de a-i proteja pe cei slabi în fața celor puternici.

Sursa – Atlas istoric școlar, Referent științific de specialitate Dragoș Sebastian Becheru, Editura CD PRESS, 2017

Vă recomand să urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=PM_0VhlHqQQ

Putem pleca oricând

Oana îmi spune:

„Privesc pe fereastră la copacii îmbrăcați în haine de toamnă și mă gândesc că poate frunzele lor aurii vor să ne arate cât soare au strâns peste vară, să ne bucure cu haina lor cea mai strălucitoare, acum în ultimele clipe, când orice bătaie de vânt le poate desprinde de pe ram și le poate trimite la pământ pentru totdeauna.

Poate că și noi oamenii ar trebui să adunăm cât mai multă lumină în sufletele noastre și să încercăm să-i bucurăm pe cei din jurul nostru, cu atât mai mult cu cât timpul trece peste noi și putem pleca oricând…”

Despre univers. Exercițiu de imaginație

Oana îmi povestește:

„La școală le vorbesc copiilor despre Univers. Mă gândesc cum să le explic mai bine cât de mare este acesta și le propun un exercițiu de imaginație.

Le cer copiilor să privească pe fereastră și să-mi spună ce văd. „Copaci, case, blocuri…” Le povestesc atunci că școala ar putea fi asemănată cu planeta noastră, iar ce vedem pe fereastră ar putea fi planetele din jurul Terrei. Întregul nostru Sistem Solar ar putea fi mare cât un oraș.

Dar dincolo de orașul nostru ce se află? Sunt alte orașe, adică alte sisteme solare, toate cuprinse într-o țară, adică o galaxie. Dar în lume sunt multe țări, deci multe galaxii. Și lumea se continuă dincolo de pământul întreg… Dincolo de miliardele de galaxii, se mai ascund taine ale Universului, pe care le putem surprinde înțelegând mai bine lumea în care trăim!”

Poporul român – Popor romanic

Poporul român este un popor romanic.

Asta înseamnă că românii au origine romană și vorbesc o limbă ce derivă din limba latină. Limba română este o limbă romanică, pentru că fondul principal de cuvinte și structura ei gramaticală sunt de origine latină. Influenţele slave nu i-au schimbat acest caracter.

Când s-a format poporul român?

Perioada de formare a poporului român este una îndelungată, plecând de la primele contacte ale dacilor cu romanii, secolul I înainte de Hristos, și se termină cu secolul al VIII-lea după Hristos.

Unde s-a format poporul român?
Poporul român s-a format pe ambele maluri ale Dunării, în aria romanității orientale. Spațiul fostei provincii romane Dacia a fost un nucleu al etnogenezei românești.

Ce elemente au constituit baza formării poporului român?
a. Substratul traco-dacic. Este vorba depopulația cucerită de romani în decurs de mai multe secole și care ocupa nordul Peninsulei Balcanice și Dacia. În urma procesului de romanizare, treptat, autohtonii își foloseau tot mai rar limba și o învățau pe cea latină. Încă se păstrează cuvinte din limba pe care o vorbeau înainte de cucerirea romană.

b. Stratul roman (latin). La toate popoarele romanice elementul latin a fost cea mai importantă componentă. Limbile romanice sunt urmașele limbii latine. În limba română, cea mai mare parte a vocabularului provine din limba latină (circa 60 la sută din fondul principal de cuvinte).

c. Adstratul slav. În formarea poporului român, slavii au jucat rolul pe care germanii l-au avut în formarea celorlalte popoare romanice. La nord de Dunăre, slavii au fost asimilați în câteva sute de ani de populația locală. Ei au avut însă o influență importantă în formarea poporului român și a limbii române. Limba română s-a îmbogățit cu un număr mare de cuvinte din limba slavă (circa 20 la sută din vocabular).

Există mai multe ramuri ale poporului român, la nord și la sud de Dunăre. La sud de Dunăre populația romanică s-a slavizat. Totuși, românii au supraviețuit sub forma unor „insule” alcătuite din aromâni, meglenoromâni și istroromâni. Aceștia viețuiesc în statele din Peninsula Balcanică (Grecia, Macedonia, Bulgaria, Albania, Croația.

Controverse
De-a lungul istoriei, romanitatea românilor a fost pusă la îndoială, mai ales atunci când românii din Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică, și mai apoi austro-ungară, și-au cerut drepturile naționale, aducând ca dovezi vechimea și continuitatea de locuire în spațiul românesc. Printre contestatarii romanității românilor sunt Franz Sulzer și Robert Roesler, care au susținut că poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde ar fi migrat către nord în secolul al XIII-lea. Teoriei imigraționiste i-au răspuns istorici români precum A.D. Xenopol și Bogdan Petriceicu Hașdeu, care au argumentat științific netemeinicia acestei teze, susținând teoria continuității, bazată pe dovezi ce atestă originea latină și continuitatea de locuire a românilor.

Argumente care susțin teoria imigraționistă
– Dacii au fost exterminați ca popor.
– Românii nu se trag din coloniștii romani din Dacia. Provincia Dacia a fost părăsită de toți locuitorii după retragerea aureliană.
– 165 de ani de ocupație nu au fost suficienți pentru romanizare.
– Românii s-au format la sud de Dunăre, de unde au imigrat la nord în secolul al XIII-lea.
– Lipsesc mențiuni scrise despre români, anterioare secolului al XIII-lea.
– Formarea poporului român la sud de Dunăre este dovedită de adoptarea ortodoxiei.

Argumente care susțin teoria continuității
– Geto-dacii au continuat să trăiască în Dacia, după cucerirea romană. Procesul de romanizare a fost ireversibil.
– Daco-romanii au reprezentat populația rămasă după retragerea aureliană.
– Poporul român s-a format la nord și sud de Dunăre și nu există nicio dovadă a imigrării lui la nord de Dunăre.
– Au fost păstrate toponimia și hidronimia dacice.
– Au fost descoperite unelte agricole şi obiecte de cult creştine din secolele IV – VIII. Numeroase dovezi arheologice demonstrează continuitatea de locuire la nord de Dunăre.
– Anonymus şi alți cronicari medievali oferă informații referitoare la existența poporului român la nordul Dunării.

Vă recomand să urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=95TUco7RaHU

Elena Cuza. Prima doamnă a României – Prima parte

La 17 iunie 1825, la Iaşi, a văzut lumina zilei Elena, cea care mai târziu va ajunge Prima Doamnă a României.

Tatăl, postelnicul Iordache Rosetti, era fiul Marelui Vornic, cu acelaşi nume, de la care moştenise moşia Soleşti, în ţinutul Vaslui, singura care-i mai rămăsese „din mai bine de douăzeci şi nouă de moşii cât avusese”. Mama, Ecaterina, era fiica logofătului Dumitrache Sturdza, care, în timpul revoluţiei de la 1821, împreună cu întreaga familie, „lăsându-şi odoarele casei şi bucatele pământului pe mâna răsculaţilor şi a turcilor”. s-a refugiat la Cernăuţi, unde a stat doi ani. În această perioadă, postelnicul Iordache Rosetti s-a căsătorit cu Ecaterina Sturdza, de la care ” luă puţină zestre”.

Ecaterina Rosetti ” era aspră la înfăţişare, ca şi tatăl ei logofătul. Avea o fire dreaptă, hotărâtă la fapte, chibzuită şi foarte religioasă. Autoritară cu copiii săi, nu le îngădui niciodată cea mai mică lipsă de bună cuviinţă faţă de cei ce-i înconjurau. Luând în mână aproape fără sprijinul soţului, treburile destul de încurcate ale moşiei, era cunoscută ca adevărata stăpână de către toţi slujitorii curţii, boierul fiind mai puţin energic şi suferind de inimă. Se descurca singură cu zarafii de care avea nevoie, mai cu seamă în vremea când ridicase din temelie, casa nouă la Soleşti. Era însă bună şi îndatoritoare cu acela care avea nevoie de sfatul şi ajutorul ei”.

Elena îşi va petrece primii ani ai copilăriei la moşia Soleşti, alături de ceilalţi patru fraţi, sub directa supraveghere a mamei sale, Ecaterina. Anii şcolarităţii îi va face cu profesori particulari, la conacul unchiului său, Constantin Sturdza, de la Şcheea, împreună cu verii săi, şi apoi la bunicul Dumitrache Sturdza de la Miclăuşeni, posesorul unei impresionante colecţii de manuscrise şi documente. La 15 ani revine la Iaşi, unde familia sa deţinea o casă, şi conform obiceiului vremii, este prezentată în cercurile protipendadei capitalei Moldovei, din vremea domnitorului Mihail Sturdza. Tot ceea ce vedea în jurul său, era cu totul neaşteptat pentru adolescenta crescută atât de autoritar de părinţi, şi care nu-şi putuse dezvolta adevărata personalitate. Curiozitatea şi dorinţa de necunoscut, o împingea înainte spre acest mediu cultural efervescent al Iaşilor anilor 40, dar firea temătoare, o reţinea în multe împrejurări, lăsând-o pradă visurilor romantice.

„Tineretul făcea saloane literare, societăţi muzicale, sub supravegherea maeştrilor aduşi din Berlin sau Viena cu mari cheltuieli. La aceste întruniri, cunoscu Elena Rosetti pe Hermiona Asachi, căsătorită Moruzzi, care mânuia destul de îndemânatic condeiul, şi cânta şi din harpă, instrument rar întâlnit pe acele vremuri”. În saloanele rudei sale, Didiţa Mavrocordat, întâlnea „mai tot tineretul cult al Iaşilor, fără deosebire de boierie. Se jucau acolo comediile tinerilor scriitori moldoveni: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Matei Milo”.

Deoarece părinţii aveau treburi la moşia de la Soleşti, tânăra Elena a fost lăsată câţiva ani, la Iaşi, în grija mătuşei sale, Profira Cantacuzino. Se ivea acum, prilejul de a face noi cunoştinţe, cu ocazia frecventării petrecerilor, din saloanele marilor boieri Roznovanu, Costache Sturdza, Mavrocordat sau Cantacuzino.

Fără a fi o frumuseţe, tânăra Elena se remarcă prin simplitate, corectitudine, naturaleţe, timiditate. Avea ochi mari, negri, sprâncene pronunţate, faţa ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozii, cu cărare la mijloc, după moda vremii. În această perioadă, îl cunoaşte pe Alexandru Cuza, posibil în casa Didiţei Mavrocordat, al cărui soţ fusese pe vremuri colegul lui în Institutul Cuenim, din Iaşi, sau la balurile lui Nicolae Cantacuzino. Oricum, un prilej deosebit l-a constituit îndoita nuntă a Pulheriei Rosetti-Cantacuzino cu Constantin Moruzzi și a Pulheriei Rosetti – Bălănescu cu Vasile Cantacuzino, petrecere la care a participat domnitorul Mihail Sturdza, şi toată „lumea bună” a capitalei Moldovei, despre care amintea cu entuziasm Elena Rosetti, într-o scrisoare adresată mamei sale, din 6 februarie 1841.

„De statură medie, cu înfăţişarea plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la prima vedere. Foarte inteligent, spiritual, cu purtări simple şi familiale, era primit în toate saloanele, şi mai cu deosebire de către femei, care-I găseau curtenitor şi vesel. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei ce ţineau la buna lor faimă.

Îndată după venirea în ţară, când slăbiciunile lui nu erau încă prea mult cunoscute, întâlni pe Elena Rosetti, care, cu toate că nu era o fată bogată, făcea parte din protipendadă, şi avea întinse legături de rudenie cu cei care conduceau Moldova. Alexandru Cuza, care nu era un om de interes, luându-se mai mult după îndemnul inimii, decât al raţiunii, privi totuşi pe această mică boieroaică, ca o partidă bună pentru începutul carierei sale funcţionăreşti”.

Tânărul judecător solicita un concediu ministerului în vederea căsătoriei sale cu Elena Rosetti. Evenimentul a avut loc la 30 aprilie 1844, în biserica de pe domeniul postelnicului Iordache Rosetti din Soleşti, într-un cerc restrâns.

Numeroasele obligaţii de serviciu, ce-i reveneau la judecătorie, îl determină pe Alexandru Cuza să părăsească în grabă Soleştii, pentru a se deplasa la Galaţi. Aici, tânăra pereche va locui în casele postelnicului Ioan Cuza.

Sursa – Oltea Răşcanu Gramaticu, Doamna Elena Cuza în ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS, XXX, 2009

Vă recomand să urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=e5ie6FH8g2c

A doua șansă. Povestire morală

După ce a trăit o viață plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi și noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:

– Iartă-mă, Doamne, am greșit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat și nu mai am pic de răutate în mine!

În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:

– Bucură-te omule! Dumnezeu ți-a ascultat rugăciunea și vrea să-ți dea o șansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?

– Sigur că da – zise omul cu nerăbdare – sigur că m-am schimbat!

– Bine! – a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai și vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a început să se cațere pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce urca, a băgat de seamă că firul se subția din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-și creadă ochilor! Mulți păcătoși se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.

– Ce faceți ?! – strigă omul speriat. Dați-vă imediat jos, o să se rupă firul și o să cad iarăși. Dați-vă jos, n-auziți?! – țipă omul cu disperare și începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt și au căzut cu toții.

– Of, îngerule, uite ce mi-au facut ceilalți! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

– Nu se poate! – i-a răspuns îngerul.

– Cum așa ? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor!

– Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta și a invidiei tale. Firul acela era firul credinței și ar fi putut ține și tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu și dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism și că acum îți pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos și rău, firul nu te-a ținut; de aceea s-a rupt.

Vă re comand să urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=erPjpfJ789k

Cel ce înșală. Povestire morală

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un țăran și i-a spus:

– Uite, omule, fiindcă știu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îți dau de muncă și te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?

– Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac?

– Să-mi construiești o casă, la marginea pădurii.

Țăranul a plecat bucuros și, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce și-a spus?

„E, și așa nu mă vede, ce-ar fi să-l înșel?!”

Și, în loc să facă totul așa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine și proaste și să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar țăranul știa că n-o făcuse bine, și că, destul de repede, ea se va strica.

Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:

– Fiindcă știu că tu și familia ta locuiți într-o cocioabă mică, îți fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construiești și ți-am spus acum, la sfârșit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.

Acum și-a dat seama omul de greșeala sa. A vrut să-l înșele pe altul și, de fapt, singur s-a înșelat. Dacă ar fi fost cinstit și și-ar fi văzut de treabă, și-ar fi făcut un bine lui și familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic. În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înșele niciodată pe nimeni.

Vă recomand să urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=tNK2-iYrkco&t=5s

Isaac Asimov – Autobiografie

Isaac Asimov a fost unul dintre cei mai mari scriitori de science fiction ai secolului XX. Excepțional de prolific, Asimov a scris peste 500 de volume.

Lectura „Autobiografiei” lui Isaac Asimov oferă cititorului șansa de a descoperi detalii despre copilăria scriitorului, relațiile cu părinții și colegii, cele două căsnicii ale sale, pasiunile, viciile și fobiile sale, dar și despre cărțile care i-au asigurat succesul. Jalonând mereu între prezentarea faptelor și gândurile și evenimentele care au stat în spatele unui moment din viață sau al altuia, autorul îl delectează pe cititor cu un stil literar caracterizat de umor și ironie.

Părinții

… tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte pricepută în materie.

(mama) Traiul greu îi tocise nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. (p. 17)

Mama n-a avut niciodată ocazia de a deveni o bună bucătăreasă. Din cauza prăvăliei, trebuia să gătească pe fugă, aşa că, pe toată durata tinereții mele (de fapt, până m-am însurat), am mâncat numai prăjeli şi, ocazional, carne fiartă cu cartofi fierți. Nu consumam legume, însă mâncam foarte mult pâine. Nu mă plâng. Îmi plăceau toate. Cred însă că modul acela de preparare a hranei mi-a imprimat un mod de viață care, spre bătrânețe, mi-a provocat necazuri cu arterele coronare. Privind şi partea pozitivă a lucrurilor, mâncărurile mamei mi-au antrenat sistemul digestiv, obişnuindu-l cu sarcini mai dificile, aşa încât am căpătat un stomac de fier. Totuşi, mama gătea şi unele specialități – ridichi gratinate cu ceapă şi ouă fierte tari – care erau o minunăție, dar, după ce le mâncai cu regularitate vreme de o săptămână, cei din jur începeau să păstreze o oarecare distanță.

Marea pasiune

Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.

Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.

Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului.

Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub fiecare braț şi citind din a treia. (p. 37)

Dacă vreau să-mi amintesc de pace, seninătate şi plăcere, mă gândesc la mine însumi aşa cum eram în acele toropite după-amiezi de vară, cu spătarul scaunului proptit de perete, cu cartea în poală, întorcând paginile. Poate că în viața mea au existat, la răstimpuri, note mai acute de extaz, momente copleşitoare de triumf şi satisfacție, dar în privința fericirii senine şi liniştite, nu există alte clipe cu care să le pot compara. (p. 37)

Viciile

I.Fără viciul jocurilor de noroc

Rememorând toate astea, pare destul de meschin din parte-mi că nu am vrut să risc nişte bunuri banale, mizând pe abilitatea mea de jucător. Totuşi refuzul a avut avantajele sale: m-a oprit toată viața de la a ceda în fața tentațiilor jocurilor de noroc. O singură dată, o singură dată, m-am prăbuşit din starea aceea de puritate. Pe la douăzeci de ani, n-am rezistat ispitei de a mă alătura „băieților” şi am participat la un joc de pocher, la care fusesem asigurat că mizele aveau să fie modeste.

Ulterior, încercat de remuşcări, i-am mărturisit tatei că jucasem pocher pe bani.

— Şi cum te-ai descurcat? m-a întrebat calm tata.

— Am pierdut cincisprezece cenți.

— Slavă Domnului, a exclamat el. Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi câştigat cincisprezece cenți. Bătrânul meu era perfect conştient de patima pe care o declanşa un asemenea viciu.

II. Fără băutură

… este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de science-fiction care sunt băutori înveterați.

Cum am scăpat eu? În primul rând, am fost învățat să mă feresc de băuturile alcoolice de către un tată sever. În al doilea rând, motivele care-i împing pe scriitori spre băutură nu există în cazul meu. Mie îmi place să fiu singur, deşi pot fi foarte sociabil într-un grup, mai cu seamă dacă sunt lăsat să vorbesc numai eu. De asemenea, nu m-am gândit niciodată că operele mele pot fi proaste. Sunt lipsit de orice discernământ critic şi-mi place tot ceea ce scriu. (p. 83-84)

Palavragiu

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt un palavragiu neîntrecut. Chiar recent, Robyn (fiica) i-a spus unui prieten: „O conversație cu tata înseamnă să asculți un monolog.” (p. 347)

Dispute cu cei din jur

… m-am ciondănit cu profesorii pe tot parcursul studiilor, chiar şi în timpul doctoratului. În plus, am avut dispute cu toți cei care se aflau deasupra mea în vreo ierarhie. Nu mi-am găsit cu adevărat liniştea până ce nu am ajuns singurul meu stăpân. Niciodată nu am avut stofă de slujbaş. (p. 39)

Un aspect neplăcut al personalității

Viața mea, chiar şi după ce avansasem binişor în vârsta mijlocie, a fost marcată de incapacitatea de a mă înțelege cu colegii şi şefii. Chiar şi în calitate de profesor la Facultatea de Medicină, mi-am etalat acest aspect neplăcut al personalității mele. (p. 179) [avea să fie concediat]

Doar scrisul

Atunci când m-am simțit deprimat sau nefericit, singurul antidot pe care l-am avut la îndemână (fiindcă niciodată nu am fumat, nu am băut şi nu m-am drogat) a fost scrisul. Doar el mi-a anihilat anxietatea. (p. 96)

Femeile

… n-am avut nici o întâlnire cu o fată înainte de a împlini douăzeci de ani. (p. 91)

Poate că acest lucru n-a fost chiar atât de rău. Absența sexului opus a însemnat că m-am putut concentra asupra învățăturii, fără a fi distras de prezențe feminine. În plus, datorit faptului că fusesem promovat înainte de termen în clase superioare, toate colegele mele, fiind cu doi ani mai mari, m-ar fi privit ca pe un copil şi mi-ar fi respins cu dispreț orice avansuri.

Şi totuşi, n-a fost în întregime bine. Absența femeilor a contribuit la deformarea dezvoltării mele sociale. Totodată, a avut drept efect faptul că m-am trezit în noaptea nunții (la vârsta de douăzeci şi doi de ani) flăcău, cu o soție virgină. Asta poate părea minunat pentru moralişti, dar eu cred că a fost un dezastru. (p. 91)

Suferind din dragoste

În cele din urmă, intrând în facultate la vârsta de nouăsprezece ani, am avut şi colege. Din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai pricepută.

În condițiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural. (p. 91)

Fata era foarte drăguță şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puțin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în fața incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învățat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuț, după ce m-a prevenit, cu multă blândețe, că trebuia să las un bacşiş.

De fapt, ziua cea mai fericită din viața mea a fost 26 mai 1940, când am mers împreună la Expoziția Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau… săruturi. (p. 92)

Acela a fost însă şi sfârşitul. Ea obținuse diploma de absolvire şi-şi găsise o slujbă în industrie în Wilmington, statul Delaware. Pe 30 mai, şi-a luat rămas bun de la mine, lăsându-mă copleşit de durere. Am mai întâlnit-o de două ori după aceea. O dată, m-am dus chiar în Wilmington, ca s-o vizitez, şi am mers împreună la film. Iar după un sfert de veac, am ținut o prelegere în Atlantic City pentru Societatea Chimică Americană, iar o femeie, care mă aşteptase să-mi vorbească după încheierea conferinței, m-a întrebat: „Mă mai ţii minte, Isaac?”

Ea era. Am recunoscut-o, fireşte, dar nu m-am simțit emoționat. Am cinat pe faleză, împreună cu ea şi cu soțul ei. Avea deja cinci copii.

Ce s-a întâmplat după despărțirea noastră din 1940 mi se pare acum (acum, după o jumătate de secol) partea cea mai interesantă a întregului episod. Pentru prima şi singura dată în viață, am suferit din dragoste. (p. 92)

Mult timp după aceea, am bântuit de colo-colo, încruntat și nefericit. Pentru mine, norii pluteau la o palmă de pământ şi razele soarelui erau inutile. Nu mă puteam gândi decât la fata aceea, iar când o făceam pieptul îmi era cuprins de o gheară şi-mi venea greu să respir. Decisesem că viața nu avea sens şi eram foarte, foarte, foarte sigur că n-aveam să-mi revin niciodată. Ba chiar mă întrebam dacă n-ar fi fost mai simplu să mă întind în pat şi să mor de durere. (p. 92-93)

Prima căsătorie

Tactul şi fermitatea, insistența în fixarea altor întâlniri, siguranța mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În nici un caz nu mă considera un obiect de adorare romantic (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o amețesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînțeles, mi-a admirat inteligența. Asta mi-a fost de ajutor.) Pe 26 iulie 1942, la mai puțin de jumătate de an după prima noastră întâlnire, ne-am căsătorit. N-a fost o căsătorie uşoară. La urma urmelor, ea nu era îndrăgostită de mine, sunt sigur în privința asta. Amândoi eram virgini (deşi ea avea cu doi ani mai mult decât mine), iar viața noastră sexuală n-a fost prea grozavă, întrucât nici unul din noi nu avea experiență. Au existat şi alte nepotriviri care s-au amplificat pe parcurs… (p. 100)

Infidelitate

Aş dori să subliniez faptul că nu eram un monument de fidelitate. (…) Când mă însurasem, fusesem total lipsit de experiență sexuală, iar în următorii unsprezece ani nu avusesem nicio legătură extraconjugală, în ciuda ocaziilor ivite în armată la convenții. Cu toate acestea, nu rămâneam chiar indiferent în fața tentațiilor şi, în cele din urmă, au apărut ocazii când unele tinere şi-au făcut foarte clare intențiile, iar posibilitățile existau şi… am cedat. (p. 305)

Aş fi putut cu uşurință să mă transform într-un Don Juan. Dețineam impulsul respectiv, dar… nu aveam timpul necesar. Scrisul se situa pe primul loc şi, întrucât era vorba de cantități impresionante, ocaziile de a mă angaja în diverse aventuri au apărut doar rar. N-am regretat, fiindcă, în cazul meu, chiar şi sexul ocupa locul al doilea, după scris. (p. 305)

Janet

Suntem permanent împreună, chiar şi atunci când lucrăm în colțuri opuse ale locuinței. În plus, răbdarea şi sensibilitatea lui Janet sunt remarcabile, ea acceptându-mi toate defectele cu o iubire neclintită. Sunt sigur că şi eu le-aş îngădui pe ale ei, cu tot atâta iubire, dacă ar avea vreunul. (p. 307)

Despre moarte

Deoarece am avut parte de o viață bună, voi accepta moartea, atunci când va veni, pe cât voi putea de împăcat, deşi aş prefera să nu fie dureroasă. De asemenea, aş dori ca toți aceia care rămân după mine – rude, prieteni şi cititori – să nu-şi irosească timpul şi să nu-şi otrăveasc sufletul în inutile jelanii şi în nefericire. Ar trebui ca, în numele meu, să fie încântați că viața mi-a fost atât de bună. (p. 393)

Sursa – Isaac Asimov, Autobiografie, Trad.: Mihai-Dan Pavelescu, București, Teora, 1997

Război civil în Anglia. Revoluția glorioasă. Instituirea monarhiei constituţionale

EPOCA STUARŢILOR

  • După moartea reginei Elisabeta (în anul 1603), tronul Angliei a fost ocupat de către Stuarţi, originari din Scoţia (Iacob I, 1603–1625, Carol I, 1625-1649).
    • Aceştia au încercat să ignore parlamentul.
    • Curtea regală – în căutarea de sprijin francez şi spaniol – s-a reapropiat de catolicism ceea ce a determinato reacţie adversă în rândul majorităţii supuşilor lor. Puritanii s-au opus tendinţelor absolutiste ale Stuarţilor, astfel controversele religioase au căpătat un colorit politic.
    • Stuarţii au guvernat în mod arbitrar, dar nu au putut să impună noi impozite fără acordul parlamentului şi s-au confruntat în permanenţă cu dificultăţi financiare. Au încercat să îşi mărească veniturile prin vânzarea de monopoluri şi reînnoirea taxelor regale date uitării multă vreme. Nemulţumirile au crescut în continuare (de exemplu, drepturile de monopol au dus la creşterea preţurilor), iar problemele financiare nu au putut fi rezolvate.
  • Când Carol I a solicitat parlamentului votarea unor noi impozite, parlamentul s-a folosit de această situaţie pentru a-şi consolida propria poziţie (1628).
  • S-a stabilit printr-o hotărâre (Petiţia Drepturilor) ca doar acele venituri sunt legale care au fost votate de parlament, iar o persoană poate fi reţinută numai în baza unei hotărâri judecătoreşti.
  • După acestea, Carol I nu a mai convocat parlamentul mult timp.

FALIMENTUL GUVERNĂRII ABSOLUTISTE

  • Din cauza guvernării arbitrare a lui Carol I, situaţia politică internă a devenit din ce în ce mai tensionată.
  • În această situaţie, supuşii săi scoţieni s-au răsculat împotriva sa. Carol I a avut nevoie de armată ca să-i înăbuşe pe răsculaţi. Acest lucru a fost însă imposibil fără bani şi de aceea a fost nevoit să convoace parlamentul (primăvara lui 1640).
  • Însă deputaţii au cerut în primul rând rezolvarea nemulţumirilor lor, la care Carol a dizolvat parlamentul fără să-şi fi făcut treaba, ca apoi să fie nevoit de circumstanţe să îl reconvoace (toamna lui 1640). Atunci, parlamentul s-a declarat indizolvabil şi a solicitat:
    • un guvern responsabil;
    • ştergerea monopolurilor;
    • totala libertate a congregaţiilor puritane.

PERIOADA RĂZBOIULUI CIVIL (1642–1649)

  • Carol I a recurs la violenţă împotriva parlamentului rebel: a vrut să-i aresteze pe deputaţii instigatori. Însă populaţia Londrei s-a alăturat parlamentului. Regele s-a văzut nevoit să fugă părăsind oraşul (1642). Astfel a început războiul civil dintre rege şi parlament.
    • Carol a pornit lupta bazându-se pe sprijinul Angliei de nord-vest mai slab dezvoltată economic şi cu o structură socială tradiţională. La început a obţinut mai multe victorii.
    • Moderaţii din parlament (în mare parte comercianţii înstăriţi şi noua nobilime) care căutaseră o modalitate de înţelegere cu regele au fost marginalizaţi în urma înfrângerilor.
    • Puritanii radicali (în mare parte ţărănimea înstărită şi orăşenii din clasa de mijloc), care şi-au asumat o confruntare deschisă, au organizat sub conducerea lui Oliver Cromwell o armată fanatică.
    • Cromwell s-a dovedit a fi un bun strateg şi armata parlamentului l-a învins pe rege.
    • Moderaţii dispuşi la o înţelegere cu regele – la presiunile lui Cromwell – au fost excluşi din parlament.
    • Parlamentul a votat execuţia regelui (1649). Anglia a devenit republică.

REPUBLICA LUI CROMWELL

  • Cromwell şi-a putut menţine puterea împotriva moderaţilor care au condamnat execuţia regelui şi a radicalilor care solicitau continuarea transformărilor politice numai în condiţiile unei dictaturi bazate pe forţa armatei. Parlamentul care s-a opus dictaturii a fost dizolvat.
  • Dictatura lui Cromwell a servit în ultimă instanţă interesele economice ale grupurilor de întreprinzători.
    • Comerţul englez a fost protejat prin legea navigaţiei (1651) care prevedea faptul că în Anglia numai vasele engleze sau vasele care transportă marfa propriei lor ţări au dreptul să transporte marfă. Prin aceasta a fost înlăturat comerţul intermediar olandez. În războiul maritim care a urmat datorită aplicării acestei legi, Anglia a învins Olanda şi a devenit astfel cea mai mare putere maritimă.
    • Cromwell a ocupat Scoţia şi Irlanda înfăptuind astfel dominaţia engleză asupra insulelor britanice.
    • Cuceririle au însemnat posibilităţi uriaşe pentru întreprinzătorii englezi. Pământurile irlandezilor expropriaţi au fost în scurt timp cumpărate la preţuri derizorii de către oameni de afaceri englezi, împingând în sărăcie pe locuitorii insulei irlandeze.

INSTITUIREA MONARHIEI CONSTITUŢIONALE

  • Moartea lui Cromwell a pus capăt republicii.
  • După vremurile războiului civil şi dominaţia violentă a unei minorităţi, întreprinzătorii capitalişti au simţit nevoia de siguranţă şi linişte. De aceea, având încredere în prestigiul regelui, i-au rechemat pe Stuarţi (restauraţia).
  • Stuarţii au promis că vor coopera cu parlamentul. Acest lucru a fost la început chiar respectat, însă mai târziu – bazându-se pe sprijin francez – au încercat să reintroducă absolutismul şi să mărească rolul catolicismului.
  • Pătura conducătoare engleză a fost adepta regalităţii, dar a respins absolutismul.
  • Parlamentul s-a răzvrătit, iar regele a fost deposedat de autoritate.
  • Pentru ocuparea tronului a fost chemat olandezul protestant Wilhelm de Orania (1688–1702). Schimbarea dinastiei a fost numită revoluţia glorioasă (1688).
  • Parlamentul l-a determinat pe noul suveran să accepte Declaraţia drepturilor (1689). Acest document:
    • a asigurat drepturile cetăţeneşti fundamentale (libertatea individuală, de întrunire, religioasă, a presei şi a libertăţii de opinie);
    • a fixat dreptul de control al parlamentului asupra puterii executive.
  • În acest fel a luat fiinţă autoritatea regală controlată de către organul legislativ, adică monarhia constituţională.
  • Regele nu a mai putut să intervină nemijlocit în exercitarea puterii („regele domneşte, dar nu guvernează”).
  • Legile:
    • au fost adoptate de către parlamentul format din deputaţi aleşi (puterea legislativă) şi numiţi de către rege;
    •  au fost aplicate de către un guvern resposabil faţă de parlament (puterea executivă).
  • Membrii parlamentului (deputaţii) puteau fi aleşi de către cei care dispuneau de o avere corespunzătoare (vot cenzitar).
  • Deputaţii au format grupuri politice (partide).
  • Pentru o bună cooperare între parlament şi guvern s-a instituit practica după care regele a ales membrii guvernului dintre candidaţii din grupul majoritar.
  • Şi posibilităţile politice ale regelui au fost reglementate prin legi. Regele a avut dreptul:
    • de a dizolva parlamentul;
    • de a anunţa noi alegeri;
    • de a semna (promulga) legile.
  • Sistemul monarhiei constituţionale, pe lângă libertăţile cetăţeneşti, a asigurat şi libertatea în domeniul afacerilor. În acest fel a fost stimulată dezvoltarea economică şi procesul de îmburghezire al societăţii.

Sursa – Szaray Miklos, Istorie 10 pentru liceu, Traducerea Peter Weber, Redactor responsabil al traducerii în limba română: Gabriela Elekes, Octatasi Hivatal, 2016

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=C-pqHi2QfaM

Popoare și spații istorice în Orient – Lecția de istorie

I. Orientul Antic

  • Reprezintă spațiul geografic în care au apărut primele civilizații ale omenirii;
  • Cuprindea un spațiu imens situat între Africa de Nord și Marea Chinei.

II. Marile civilizații din Orientul antic au apărut de-a lungul fluviilor:

  • Tigru și Eufrat în Mesopotamia;
  • Nil în Egipt;
  • Indus în India;
  • Fluviul Galben și Fluviul Albastru în China.

III. Popoare din Mesopotamia (regiunea cuprinsă între fluviile Tigru și Eufrat)

  • Sumerienii
  • – s-au stabilit în mileniul al IV-lea î.Hr. în sudul Mesopotamiei;
  • – sunt creatorii celei mai vechi civilizații;
  • – au întemeiat primele orașe-stat – Ur, Uruk, Nippur, Umma, Lagaș;
  • – au inventat roata, cea mai veche scriere (cuneiformă) și ziguratul.
  • Akkadienii
  • – s-au stabilit în centrul Mesopotamiei la începutul mileniului III î.Hr.;
  • – au întemeiat centre politice și economice importante – Akkad, Babilon;
  • – au întemeiat primul imperiu din istorie în jurul anului 2300 î.Hr. condus de Sargon I.
  • Asirienii
  • – stabiliți în nordul Mesopotamiei în mileniul III î.Hr.;
  • – Tiglatpalassar I (sec. XI î.Hr.) a pus bazele Imperiului asirian.

IV. Egiptenii

  • Regatul Egiptului s-a format în regiunea fertilă din nord-estul Africii, străbătută de fluviul Nil;
  • au ridicat primele piramide (monumente funerare gigantice care adăpostesc  mormintele faraonilor).

V. Fenicienii

  • au întemeiat pe țărmul de est al Mării Mediterane orașe-stat precum Byblos, Tyr, Sidon;
  • erau negustori și navigatori pricepuți.

VI. Evreii

  • se aflau la sud de teritoriul locuit de fenicieni;
  • au format un regat puternic în timpul regilor Saul, David și Solomon (sec. XI-X î.Hr.).

VII. Perșii și mezii

  • s-au stabilit în Podișul Iranului în sec. XII î.Hr.;
  • în sec. VI î.Hr. au întemeiat cel mai întins imperiu oriental sub conducerea lui Cirus cel Mare.

VIII. Indienii

  • au creat o civilizație strălucită în valea Indului;
  • au inventat numărul zero, semnul minus, cifrele ajunse la noi prin intermediul arabilor.

IX. Chinezii

  • civilizația chineză s-a dezvoltat în regiunea dintre fluviile Galben și Albastru;
  • au inventat acul magnetic, nava cu pânze, hârtia și tiparul, roaba, explozibilul.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=Fp0gUNBQnCQ

%d blogeri au apreciat: