Arhive autor: Horia

Sic vos non vobis

vergiliuSic vos non vobis (lat. „Astfel voi (munciți), dar nu pentru voi”)

Vergiliu a scris pe zidurile palatului imperial două versuri nesemnate care au plăcut mult împăratului Augustus. Un poet mediocru, Bathil, şi-a atribuit paternitatea lor, ceea ce l-a supărat pe adevăratul autor. Vergiliu a notat atunci numai capetele altor patru versuri, care începeau toate cu aceste patru cuvinte: Sic vos non vobis

Augustus a cerut lui Bathil să le termine, dar acesta n-a reusit. Vergiliu, ieșind din anonimat, le-a completat:

Sic vos non vobis nidificatis, aves;

Sic vos non vobis vellera fertis, oves;

Sic vos non vobis mellificatis, apes;

Sic vos non vobis fertiz aratra, boves.

Astfel voi clădiţi cuibul, dar nu pentru voi, păsărilor;

Astfel voi purtaţi lâna, dar nu pentru voi, oilor;

Astfel voi faceţi mierea, dar nu pentru voi, albinelor;

Astfel voi trageţi plugul, dar nu pentru voi, boilor.

Continuă citirea →

Reclame

Inventatorul și pisica

percy shaw inventator ochi de pisicaInspirat de faptul că ochii pisicilor reflectă lumina, englezul Percy Shaw a inventat în 1934 marcaje rutiere din sticlă și cauciuc, care reflectă farurile mașinilor. Invenția a sporit siguranța rutieră și l-a îmbogățit pe Shaw!


sursa: Richard Wood (coord), Mari invenții, trad.: Graal Soft, București, Litera Internațional, 2008

René Descartes. O biografie (I)

descartes1596 – 31 martie: Se naşte René Descartes în orăşelul La Haye, din regiunea Touraine, aflat la graniţa cu regiunea Poitou (în 1802 va lua numele La Haye-Descartes, iar din 1967 se va numi Descartes), în casa bunicii dinspre mamă, Jeanne Sain (m. 1610), ca al patrulea copil al lui Joachim Descartes (1563-1640), consilier, din 1585, în Parlamentul Bretaniei, la Rennes, şi al lui Jeanne Brochard (m. 1597). Ceilalţi copii erau Pierre (n. 1589, nu a supravieţuit), Pierre (1591-1660) şi Jeanne (1590? sau 1593?-1640).

– 4 aprilie: Este botezat la biserica Saint-Georges (sec. XII-XIV). Numele i s-a dat probabil după cel al bunicului dinspre mamă, René Brochard (m. 1586). Registrul de botezuri se păstrează în casa natală, devenită Muzeul „Descartes” (înfiinţat în 1974, extins în 2005).

1597 – 13 mai: Moare mama sa, în urma naşterii unui alt fiu, care nu va trăi decât trei zile. Descartes va fi crescut de o doică şi îşi va petrece cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicii Jeanne Sain, alături de fratele şi sora sa. Aici va învăţa să scrie şi să citească.

Continuă citirea →

Personalități istorice. Lucius Cornelius Sulla

SullaAvând ochii cenuşii şi părul auriu-roşcat, Sulla a fost generalul şi dictatorul a cărui domnie sângeroasă a însemnat sfârşitul Republicii Romane. Comandant militar şi politician conservator înzestrat, dar nemilos, el şi-a anihilat rivalii, câştigându-şi reputaţia de a fi jumătate vulpoi, jumătate leu. Deşi se autointitula „protectorul Constituţiei”, ambiţia nemăsurată a lui Sulla avea să îi aducă în cele din urmă sfârşitul.

Lucius Cornelius Sulla (138-78 î.Hr.) a pătruns târziu în lumea necruţătoare a politicii romane. Deşi de origine nobilă, moartea tatălui său l-a lăsat aproape fără bani. Potrivit istoricului roman Plutarh, în adolescenţă şi tinereţe, „îşi petrecea timpul printre actori şi bufoni şi ducea viaţa destrăbălată a acestora”. Aceste experienţe l-au ajutat pe Sulla să-şi dezvolte capacitatea de a se purta simplu – lucru esenţial pentru orice politician populist ambiţios.

Ambiţia lui Sulla a sporit după ce a devenit amantul unei văduve bogate, care i-a lăsat toată averea când a murit. Pe baza acestui noroc neaşteptat, a putut să demareze cursus honorum – procesul prin care politicienii începători urcau treptele vieţii publice în Republica Romană. Avea pe atunci 30 de ani. Şi cum mulţi dintre rivalii lui îşi începuseră carierele la puţin timp după împlinirea vârstei de 20 de ani, încă de la început Sulla a fost un om grăbit.

În 107 î.Hr., Sulla a devenit chestor şi s-a distins într-o campanie militară victorioasă împotriva regelui numidian Iugurta, luptând sub comanda consulului Gaius Marius. Cu aproape 20 de ani mai vârstnic decât Sulla, Marius îi va deveni, din mentor, cel mai aprig rival. Între 104 şi 101 î.Hr. Sulla a luptat din nou sub conducerea lui Marius şi a revenit la Roma cu o reputaţie de neegalat şi având perspective sclipitoare.

Continuă citirea →

Luptele de gladiatori (II) O zi în arenă

GladiatorDimineaţa unei zile de festival începea, de obicei, cu aducerea în arenă a unor animale interesante din toate colţurile lumii cunoscute (crocodili, elefanţi, leoparzi, hipopotami, elani, struţi, reni sau rinoceri), care erau arătate publicului şi apoi măcelărite cu zecile sau cu sutele. Animalele fioroase – precum urşii, taurii, leii sau lupii – puteau fi puse să se lupte între ele, spre deliciul spectatorilor, ori câţiva vânători le răpuneau în faţa publicului cu săgeţi şi suliţe. Uneori, oameni antrenaţi în acest scop, cum erau cei care înfruntau taurii, luptau cu animalele conform unor ritualuri înrădăcinate. Măcelărirea animalelor în arenă îi îngăduia, de asemenea, sponsorului să ofere publicului un minunat ospăţ cu friptură de taur, cerb sau elefant. Cu carnea, erau alimentate mulţimile la banchetele în aer liber de după spectacol.

La inaugurarea Colosseumului, au fost ucise cinci mii de animale sălbatice şi patru mii de animale domestice. Traian a dispus uciderea a unsprezece mii de animale pentru sărbătorirea triumfului din Dacia, în 107 d.Hr. Cererea crescândă de spectacole a adus în pragul dispariţiei speciile cele mai impresionante de animale din imperiu. Ultimii lei din Europa au fost ucişi în jurul anului 100 d.Hr. Elefanţii din nordul Africii au dispărut în secolul al II‑lea d.Hr. Un număr mic de tigri hircanieni, bouri, zimbri occidentali şi lei din Berberia au reuşit să supravieţuiască epocii romane în câteva ţinuturi neumblate, dar populaţiile nu s‑au refăcut şi, în cele din urmă, au dispărut în veacurile următoare.

Continuă citirea →

Luptele de gladiatori (I)

gladiatoriLuptele de gladiatori sunt o activitate atât de stranie şi inexplicabilă, încât de obicei folosim analogii din lumea sportului ca să le descriem – să încercăm însă, măcar de data asta, să n‑o facem. E adevărat că unii gladiatori au devenit la fel de faimoşi ca jucătorii de fotbal din zilele noastre, doar că cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o moarte ruşinoasă şi anonimă. Rostul acestor lupte era celebrarea morţii celor proscrişi. O luptă spectaculoasă era doar un bonus, un plus de divertisment.

Luptele de gladiatori au început în negura timpului, undeva în Italia, ca ritualuri de cinstire a morţilor. Romanii susţineau că preluaseră practica de la vecinii lor etrusci, însă nu există dovezi ale originii etrusce, astfel încât istoricii din zilele noastre tind să dea vina pe o altă populaţie italică dispărută, samniţii, de la care ne‑au rămas mărturii ce atestă luptele între gladiatori.

Practica sacrificării prizonierilor de război şi a vărsării sângelui lor pe mormintele marilor războinici a existat pretutindeni în lume. Prin aceasta, puterea lor era transferată eroilor, care erau, în acelaşi timp, oarecum răzbunaţi. Din când în când, prizonierii erau însă puşi să se lupte între ei. Pe lângă faptul că asta era mult mai distractiv decât să li se taie pur şi simplu beregata deasupra mormântului, povara uciderii trecea de pe umerii preoţilor pe umerii celorlalţi prizonieri. În plus, acest ritual permitea etalarea milosteniei faţă de norocosul învingător, ales de zei să supravieţuiască. Vechile picturi murale din Mexic, care înfăţişează prizonieri luptând între ei, dovedesc că această practică s‑a dezvoltat independent şi în afara bazinului Mediteranei; totuşi, numai romanii au dus‑o la asemenea excese. De fapt, absenţa generală a luptelor de gladiatori în afara lumii romane indică faptul că ele nu sunt, probabil, manifestarea inevitabilă a unui soi de sete de sânge inerentă firii umane.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (IV)

pierre corneille1664 – Corneille cumpără pentru întâiul său născut, Pierre, un brevet de ofiţer.

La 2 iunie moare ducele de Guise, care îi găzduise pe cei doi fraţi Corneille şi familiile lor în palatul său.

La 3 august are loc o primă reprezentaţie cu Othon, la Fontainebleau, în faţa Curţii. La 5 noiembrie, actorii de la Hotel de Bourgogne reiau spectacolul pentru marele public, cu un succes mediocru.

Spre sfârşitul anului, Colbert emite un decret prin care sunt anulate toate titlurile de nobleţe obţinute după 1630. Corneille obţine însă de la rege o excepţie în favoarea sa.

1665 – Corneille publică o nouă ediţie din traducerea sa după Imitatio Christi.

La 4 august are loc premiera piesei Alexandre, de Racine,  care obţine pentru prima dată un succes remarcabil.

În preajma Crăciunului moare Charles Corneille, cel mai talentat dintre fiii lui Pierre Corneille, în vârstă de numai doisprezece ani.

1666 — La 28 februarie are loc premiera piesei Agesilas. Este un nou eşec al lui Corneille. În aprilie piesa apare şi în librării.

1667 – La 4 martie are loc premiera piesei Attila, jucată de trupa lui Moliere. Succes onorabil, dar departe de proporţiile celor de altă dată. Corneille simte că arta lui nu mai are vigoarea necesară şi nu mai corespunde gustului vremii.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (III)

corneille1652 – Descurajat de eşecul piesei Pertharite, poetul se consacră în întregime traducerii începute (Imitatio Christi), a cărei publicare parţială se bucurase de un succes remarcabil. La 31 octombrie apare sfârşitul cărţii I şi începutul cărţii a II-a din Imitation.

Spre sfârşitul anului 1652 sau la începutul anului 1653 se naşte al cincilea copil al soţilor Corneille: Charles.

În aceeaşi perioadă, Conde, constrâns să părăsească Parisul, se retrage în Ţările de Jos. Regenta şi Ludovic al XIV-lea se întorc în capitală.

1653 – În februarie, Mazarin se întoarce şi el în capitală. Preluând din nou puterea, îl numeşte pe Fouquet ministru de finanţe. În martie, Corneille publică Închinare a Poeziei către Pictură, cu ocazia recunoaşterii oficiale a Academiei de Pictură, întemeiată de Le Brun, în 1648. Poetul se plânge de necesitatea unui mecenat în favoarea poeţilor, atacându-l făţiş pe Mazarin. În aprilie apare Pertharite. În iunie sunt publicate primele două cărţi din Imitation de  Jesus-Christ. În toamna aceluiaşi an, Paul Pelisson (1624 – 1693) publică o Istorie a Academiei Franceze, în care acreditează – prin aluzii străvezii – ideea că Richelieu ar fi fost iniţiatorul persecuţiilor împotriva Cidului. Corneille nu face nimic pentru a combate aceste zvonuri.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (II)

Corneille1638 – La 5 septembrie se naşte viitorul rege Ludovic al XIV-lea.

Una din funcţiile lui Corneille, cea de avocat al Coroanei pe lângă Administraţia Apelor şi Pădurilor, este ameninţată să-şi piardă din importanţă, deoarece se creează un nou post, care îl dublează pe al său. Temându-se că aceasta va duce şi la o diminuare a veniturilor, Corneille angajează o lungă procedură de contestaţie, care îi va răpi tot timpul. Adăugate la marea dezamăgire pe care i-o pricinuise „disputa Cidului”, aceste tracasări materiale îl împiedică să scrie.

1639 – În luna februarie moare tatăl poetului, Corneille devenind astfel şeful familiei. În martie sunt publicate piesele Medeea şi Jocul amăgirii. Spre sfârşitul anului, revenindu-şi din şocul provocat de „disputa Cidului” şi influenţat de evenimentele vremii, Corneille scrie Horaţiu.

1610 – În primăvară, Horaţiu este jucat cu un succes îndoielnic pe scenele pariziene, după ce autorul primise încuviinţarea lui Richelieu.

1641 – În ianuarie apare Horaţiu, cu o dedicaţie către Richelieu în care poetul scrie că îi datorează protectorului său „tot talentul şi reputaţia de care se bucură“. În primăvara aceluiaşi an se joacă în premieră Cinna.

Pierre Corneille se căsătoreşte cu Marie de Lamperiere (cu unsprezece ani mai tânără decât el), fiica unui înalt magistrat din localitatea Gisors. Se pare că Richelieu a trebuit să intervină energic pentru a obţine consimţământul tatălui fetei, care considera că face o mezalianţă. La scurt timp după căsătorie, Corneille contractează o pneumonie care îl ţine multă vreme la pat.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (I)

corneille1606 (6 iunie) – Se naşte Pierre Corneille, la Rouen, în casa din Rue de Pie (astăzi „Muzeul Pierre Corneille”), cumpărată în 1584 de bunicul său, Pierre Corneille (prenumele se transmitea – în virtutea unei tradiţii – din tată în fiu primului născut de parte bărbătească din ramura principală a familiei), consilier referendar pe lângă Cancelaria Parlamentului Normandiei (pe vremea aceea, parlamentul avea atribuţii juridice, nu legislative, și era organizat teritorial). Tatăl său, pe care îl chema – în virtutea tradiţiei menţionate – tot Pierre Corneille, era „maître des Eaux et Forets” în vice-comitatul de Rouen, adică funcţionar juridic însărcinat cu administrarea pădurilor Coroanei și cu rezolvarea delictelor de vânătoare şi de pescuit. Mama sa, Marthe Le Pesant, era fiica unui avocat din Rouen. Viitorul poet va avea doi fraţi – Antoine (1611-1657), care va îmbrăca haina preoţească, şi Thomas (1625-1709), autor dramatic de succes – şi trei surori: Mărie (n. 1609), căsătorită Ballan, Marthe (n. 1622), căsătorită Le Bovyer de Fontenelle (mama lui Fontenelle) şi Madeleine (n. 1629), dispărută la vârsta de numai şase ani.

1615-1622 – Pierre Corneille face studii strălucite la Colegiul Maulevrier din Rouen, condus de iezuiţi. Vădeşte calităţi intelectuale deosebite, precum şi un remarcabil talent poetic despre care stau mărturie premiile obţinute în 1618 şi 1620 pentru versurile scrise în latineşte, limba şi cultura latină marcând, dealtfel, întreaga sa creaţie.

1624 – Cardinalul de Richelieu (1585-1642) devine prim-ministru al Franţei.

Proaspăt licenţiat în drept, Pierre Corneille depune jurământ, ca avocat stagiar la audienţa civilă de pe lângă Parlamentul din Rouen. Între 1624-1628 va trece din cameră în cameră pentru a se familiariza cu procedura. (Parlamentele regionale erau organizate în trei camere: Camera Mare – care judeca în primă instanţă procesele importante şi în apel sentinţele emise de instanţele inferioare, Camera de Petiţii – secţie a Curţii de Casaţie, care audia petiţiile şi judeca în apel anumite sentinţe emise de instanţele inferioare, şi Camera de Anchetă – însărcinată cu judecarea delictelor minore.) Este însă atras din ce în ce mai mult de creaţia literară.

1625 – Se joacă – după spusele lui Fontenelle – prima piesă a lui Pierre Corneille: Melita sau scrisorile măsluite. Data este incertă, unii istorici literari afirmând că piesa a fost jucată abia în 1629. Având în vedere că poetul Alexandre Hardy (?1570 – ? 1632), aflat la vârsta senectuţii, îndreaptă – în 1628 – o diatribă împotriva „scursorilor baroului, care îşi închipuie că nişte avocăţei ar putea deveni poeţi de seamă”, se pare că piesa este cel puţin anterioară acestei date.

Continuă citirea →

O crimă declanșează cruciada

cruciada catariDintre toate persecuțiile crude și lipsite de noimă comise în numele religiei, puține au fost atât de feroce precum cruciada Bisericii medievale împotriva catarilor din sud-vestul Franței, declanșată în ziua de 14 ianuarie 1208 de uciderea reprezentantului papei.

Cuvântul „catar” vine din grecescul katharos (pur), așa cum se străduiau să fie credincioșii. Catarii credeau că lumea materială reprezintă răul și că sarcina omului este să se elibereze de ea. Cei mai devotați dintre ei renunțau la plăcerile vieții, inclusiv la carne și la sex, într-o încercare de a găsi comuniunea cu Dumnezeu. Biserica de la Roma nu putea să găsească vreun cusur unui asemenea ascetism, dar alte doctrine catare erau anatemizate. Catarii refuzau să accepte divinitatea lui Hristos și, mai rău, criticau cu asprime Biserica pentru nepotism, lăcomie și corupție. Probabil că, dintre toate crimele, cea mai îngrozitoare era refuzul catarilor de a sprijini financiar Roma.

Cultul catarilor era deosebit de puternic în jurul orașelor Toulouse și Albi (de unde și denumirea cruciadei, a albigenzilor), iar contele Raymond de Toulouse era un apărător atât de înverșunat al catarilor, încât Roma a trimis un legat papal anchetator, Pierre de Castelnau, ca să-l amenințe cu excomunicarea deoarece nu a reușit să suprime erezia. Fără scandal, contele s-a supus și și-a afirmat sub jurământ loialitatea, așa încât, cu misiunea îndeplinită, Castelnau și-a început călătoria de întoarcere la Roma. Dar când a ajuns la fluviul Ron, un cavaler aflat în serviciul contelui, dar probabil nu la ordinele sale, l-a ucis străpungându-l cu o suliță de vânătoare.

Continuă citirea →

Suflete stricate

manViaţa cotidiană a ajuns să fie construită pe ipocrizie, alienări, neputinţe și nevroze. Indivizi complexați, dezamăgiți de propriile neîmpliniri, cu mofturi și pretenții de emancipați, caută să iasă din periferia anonimă a politicii aruncând săgeți răutăcioase, atinse cu buruiana invidiei și muiate în veninul patimii.

Discipoli ai ignoranței, vorbesc prostește și critică obraznic pe cei care nu le împărtășesc puținele idei pe care le promovează agresiv.

Goliciunea sufletului lor, seceta conștiinței și sărăcia minții îi împing spre manifestări jenante care arată cât sunt de mărginiți și atenția lor necurmată pentru ceea ce sunt și ce fac alții, cât sunt de nefericiți. Cu mofturi și pretenții de emancipați, șchioapătă plini de frustrări de la o formă de anxietate la alta.

Dacă acești indivizi ar merge la dentist din două în două luni, bănuind mereu că li s-a stricat ceva în gură, conștiința ar trebui să și-o examineze zilnic, pentru că au ceva stricat în suflet.

Calea uriașilor. Legenda

calea uriasilorÎn nordul extrem al Irlandei se găsește o formațiune de roci ciudate, alcătuite din stâlpi poligonali de bazalt. La prima vedere, această atracție turistică deosebită pare a fi un drum construit pentru uriași. Conform legendei, chiar așa și este.

Drumul a fost construit de un uriaș pe nume Finn MacCool pentru a ajunge mai ușor din casa lui, aflată pe malul mării, la fortăreața dușmanului său scoțian, Finn Gall. El ar fi bătut stâlpii de piatră cu pumnul în pământ, după care s-ar fi întors în locuința sa pentru a se odihni înaintea duelului.

Continuă citirea →

Loch Ness. Legenda

Loch NessLacul Loch Ness din nordul Scoției (lung de 40 km și lat, pe alocuri, de 2,4 km) a devenit un punct de atracție cu secole în urmă datorită legendei fiarei înspăimântătoare care se spune că ar trăi în apele sale. Conform relatărilor martorilor oculari, ființa numită de către locatari Nessie seamănă cu un plesiozaur – o reptilă preistorică de 3-5 m, cu gâtul alungit, care în principiu a dispărut cu zeci de milioane de ani în urmă. Animalul ciudat a fost amintit pentru prima dată într-o legendă din secolul al VI-lea unde se spune că abatele benedictin Sfântul Columba, unul dintre patronii Irlandei și Scoției, ar fi scăpat o persoana de atacul fiarei.

Continuă citirea →

Capela Rosslyn. Legenda

Rosslyn_ChapelCei care cred în conspirația mondială a templierilor, rozacrucienilor și francmasonilor venerează cu adevărat Capela Rosslyn din Scoția.

Lăcașul de cult, care joacă un rol important și în bestsellerul „Codul lui da Vinci” (publicat de romancierul Dan Brown în 2003) este într-adevăr un edificiu interesant și mistic, deoarece nimeni nu a reușit să descifreze înțelesul și simbolistica ornamentelor sale sculptate.

O poveste interesantă este cea a „stâlpului ucenicului”. Legenda spune că, în lipsa meșterului, un ucenic ar fi sculptat stâlpul, dar la întoarcere, văzând ce a făcut, meșterul și-ar fi ucis ucenicul din invidie și furie. Drept pedeapsă, chipul meșterului a fost cioplit în peretele de vizavi, ca să admire o veșnicie capodopera ucenicului ucis.

Continuă citirea →