Arhive autor: Horia

Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicării

marshall mcluhanMarshall McLuhan este poate cea mai cunoscută personalitate din domeniul comunicării. În legăturã cu el a apărut o legendă a cercetătorului care, în sfârșit, a pătruns procesul controversat al comunicării și a reușit să-l redea în formule simple, adevărate, apropiate de înțelegerea oamenilor. De pildă, Tom Wolfe apreciază că McLuhan este „cel mai important gânditor de la Newton, Darwin, Freud, Einstein și Pavlov“. Iar Norman Mailer sugerează că expresiile „the medium is the message“ și „the global village“ sunt printre „cele mai adânci formulări ale secolului al XX-lea“. Ne aflăm în fața unei probleme foarte delicate. O analiză obiectivă impune o operație de decopertare a straturilor așezate de legendă, de popularitate; în același timp, nu putem să nu recunoaștem forța de sinteză, de percuție a formulelor lansate de McLuhan și să nu ne dăm seama că el a făcut enorm pentru domeniul comunicării, pentru cunoașterea sa, lucru deloc de neglijat mai ales când avem de-a face cu un câmp de cercetare nou.

Impactul creației lui McLuhan se datorează și faptului că multe dintre gândurile sale „sunt împărtășite în limbajul metaforei“. Pe de o parte, metafora stimulează reflecția, forțează diverse interpretări, mai ales că de multe ori avem de-a face cu metafore sugestive, lansate de o personalitate cu o pregătire în domeniul literaturii pe care nimeni nu o pune la îndoială (paginile sale despre Shakespeare, Joyce, Eliot reprezintă o mărturie). Pentru o abordare analitică, un asemenea stil constituie un impediment. William Kuhns avea dreptate să releve că „geniul său pentru formularea condensată se aliază cu stilul divagator, neconsecutiv și adesea încâlcit“.

Continuă citirea →

Anunțuri

Jurnalul unei fiinţe rare (II)

alice voinescu jurnalJurnalul lui Alice Voinescu e unul de mărturisire interioară, prin scriitura expresivă fiind adesea pagini de bună literatură subiectivă. Dar, firesc, lumea din afară năvăleşte în jurnal, făcându-şi loc, evident, prin filtrul convingerilor autoarei.

Politicul nu este exclus de aici, dar este total filtrat, ajungând ca un halou îndepărtat, totuşi apăsător. În noiembrie 1936, autoarea nota prevenitor: „De evitat confuzia între Naţional şi Creştin”. Asta la un an de la fundarea Partidului Naţional Creştin, de extremă dreaptă, condus de Goga şi A.C. Cuza. Are cuvinte de condamnare faţă de legionarism, dar socoate că el nu trebuie stârpit prin frică şi teroare. De aceea, având bune opinii despre regele Carol al II-lea, pe care îl considera un idealist (acceptase şi rolul de conducătoare în străjerie) şi despre Armând Călinescu, consemnează reprobator asasinarea primului-ministru, dar şi contramăsura uciderii fără judecată a unor legionari; deplânge instalarea la putere a legionarilor („Nenorociţii de fanatizaţi uită că Hitler ne-a pus gând rău. Poate cred încă, deşi ar fi mai mult decât naivi, ar fi idioţi să creadă în cuvântul neamţului”) şi, evident, condamnă asasinarea lui N. Iorga („Moartea d-lui Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta, nu mai cred în ordine şi linişte”) şi rebeliunea. De altfel, din 1936 încoace pe Hitler îl considera un bandit sanguinar, provocând ruina Europei şi încătuşarea popoarelor ei.

Continuă citirea →

Jurnalul unei fiinţe rare (I)

alice voinescu jurnalCe fiinţă rară, dăruită integral culturii, spiritualităţii şi semenilor, a fost Alice Voinescu! Nu cunosc în cultura română egalul ei.

Născută în 1885, şi-a luat licenţa în filosofie în 1908, sub privegherea lui Titu Maiorescu, care o îndrăgea, văzând în ea un gânditor in spe. S-a îndreptat, apoi, spre doctorat la Sorbona, unde a pregătit şi a susţinut o teză despre şcoala neokantiană şi filosofia lui Hermann Cohen. Şi cum putea pregăti teza fără a frecventa un an de zile mediul şcolii de la Marburg, unde, în compania maestrului Hermann Cohen, a lui Natorp, N. Hartmann, a studiat atent universul neokantianismului, atunci în mare vogă? Cu teza scrisă, apreciată elogios de Cohen, s-a prezentat la Sorbona, fiindu-i acceptată de Levi-Bruhl şi Victor Delbos.

Doctoratul a fost strălucit. I s-a propus un ciclu de conferinţe în SUA. A refuzat, înapoindu-se în România. Era menită universităţii. N-a fost să fie, nici loc nu era la vreo catedră, dar domnea şi prejudecata că nu e posibil ca o femeie – şi încă tânără! – să fie profesor de filosofie. Şi totuşi, a rămas toată viaţa un filosof prin vocaţie şi mod de cugetare. S-a mulţumit, tocmai în 1922, cu o catedră de estetică la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, unde s-a specializat în istoria literaturii dramatice, ţinând un curs faimos, care i-a adus multă stimă şi buni elevi, cărora le-a devenit o mamă sufletească. De altfel, să notez de pe acum, comuniunea sufletească stabilită cu tineretul intelectual a fost marea cucerire a vieţii acestui cărturar de o bunătate a inimii şi de o dăruire extraordinare.

Continuă citirea →

Ce l-a bucurat mai mult pe Borges

borges bibliotecaPovestește Jorge Luis Borges:

„În viața mea eu am primit multe și nemeritate onoruri, dar unul dintre ele m-a bucurat mai mult decât oricare altul și anume onoarea de a fi numit director al Bibliotecii Naționale.

Atunci am început să înțeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; și aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor 900.000 de cărți în numeroase limbi și în același timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez coperțile și structura cărților.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: F. M. Dostoievski către A. G. Snitkina

dostoivski corespondentaPetersburg
Destinaţia: Petersburg 9 decembrie 1866

Draga mea Ania, frumoasa mea sărbătorită, te implor să nu te superi pe mine din cauza prudenţei mele mult prea neroade. M-am hotărât să nu vin astăzi la tine: încă nu mă simt pe deplin întremat. E o nimica toată, dar mai stăruie o senzaţie de slăbiciune, iar limba mi-e cam încărcată. Vezi, îngerul meu: trebuie neapărat să mă duc la Bazunov, or, până acolo am de străbătut doar o verstă, pe când până la tine ar fi de patru ori mai mult. Şi-atunci nu e oare mai bine să fiu astăzi niţel mai exagerat cu precauţiunile, dar mâine să fiu cu siguranţă sănătos, decât să mai zac o săptămână?

De fapt, nici la Bazunov n-ar fi cazul să mă duc. Aseară, am stat până la ora 2 noaptea să refac capitolul al 5-lea (după-masă n-am aţipit deloc; n-am fost lăsat în pace, am tot fost sâcâit). Asta mi-a venit de hac. De adormit – am mai adormit decât pe la patru dimineaţa. Aşa că astăzi sunt moleşit şi nici după felul cum arăt nu sunt bun de dus la o onomastică. Drept care e mai bine să rămân acasă. La prânz am să mănânc aici, ca şi ieri, numai supă.

Continuă citirea →

Cărțile, cele mai frumoase amintiri

isabel allendePovestește scriitoarea Isabel Allende:

„Copilăria mea n-a fost veselă, dar a fost interesantă. Nu mă plictiseam grație cărților unchiului Pablo, care pe atunci era încă holtei și locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cărțile se îngrămădeau pe jos, pline de praf și pânze de păianjen. Fura din librării și de la prieteni, fără mustrări de conștiință: era de părere că orice material tipărit, în afară de al lui, era patrimoniu al omenirii. 🙂

Continuă citirea →

Nefericirea lui Anton Holban

anton holbanNefericirea a hotărât destinul lui Anton Holban. Mort la 35 de ani (1902-1937) în urma unei operaţii nereuşite, Holban a apucat să scrie patru romane, câteva nuvele şi numeroase articole şi studii, dintre care cel despre Proust e, negreşit, cel mai important. Dar toate, inclusiv împlinirile literare, i-au venit greu, în chinuri efective, fără a li se recunoaşte valoarea adevărată.

La fel s-a petrecut şi viaţa sa, ca fiu al unei căsnicii nepotrivite ale cărei tensiuni şi chiar violenţe i-au marcat copilaria şi adolescenţa. Mama lui Holban era sora lui E. Lovinescu, fiinţă aleasă, cultivată şi delicată, iar tatăl, un suflet cazon în apucături şi comportament. De soarta copilului (părinţii au divorţat când viitorul scriitor avea zece ani) s-a îngrijit bunicul. Şi-a terminat facultatea de litere (cu specialitatea limba franceză) la Bucureşti, dar n-a izbutit să câştige concursul pentru bursa pentru Şcoala Normală Superioară din Paris. Au urmat ani de profesorat prin licee de provincie (Constanţa, Galaţi), în 1931 e transferat la liceul monahal Cernica, apoi, în 1934, la Seminarul Central Bucureşti, pentru ca în 1937 să dispară.

Şi viaţa lui sentimentală e una marcată de nefericire. Prietena din anii studenţiei (prototipul Irinei din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic) îl părăseşte peste câţiva ani, căsătorindu-se cu un magistrat, căsătoria contractată de Holban în 1931, parcă în condiţii de clandestinitate, e desfăcută în 1932, o altă amiciţie sentimentală, în 1935, se încheie, tragic, prin moartea scriitorului.

Continuă citirea →

A fost odată

colivieA fost odată un om, spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară. O avea închisă într-o colivie şi-o îngrijea atât de bine încât zilnic pasărea se făcea mai frumoasă şi penele ei deveneau mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură. Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiu-i stăpân. Trebuie să spunem că, în nechibzuita ei aventură, pasărea aceasta tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel, chiar dacă stăpânul a putut să închidă în sfârşit pasărea hoinară în colivie, n-a putut însă să repare şi stricăciunile făcute de ea în călătoria ei…

La fel se întâmplă cu cei care lasă, necugetaţi fiind, să le scape gândurile din colivia minţii lor.

Între a tăcea şi a şti să taci

tacereExistă oameni care tac fără nici un motiv. Sau, mai curând, au un motiv pe care nu îndrăznesc să-l mărturisească: n-au ce spune.

Alţii tac din lene. Gândul că ideea lor ar da naştere unor controverse îi împiedică s-o enunţe. Le e teamă de ivirea unor dezbateri pe care ar fi nevoiţi să le înfrunte. Se înspăimântă gândindu-se la efortul intelectual care ar trebui făcut ca să răspundă unor argumente, să le respingă sau să dezvolte altele noi. Tăcând, oamenii aceştia se feresc de orice bătaie de cap şi se complac în indolenţa lor obişnuită.

Există şi oameni care tac din sfială. Gândindu-se să-şi formuleze ideile, o stinghereală din cale-afară de puternică îi doboară. Le e frică să nu se zăpăcească. Se tem de ridicol. Şi se întreabă cu nelinişte mare dacă vorbirea lor va reproduce gândul până la capăt.

Pe lângă aceşti muţi puţini interesanţi, mai există o varietate destul de comună: aceea a îngâmfatului. Îngâmfatul îşi închipuie bucuros că interlocutorii săi nu-s demni să-l asculte şi se închide într-un mutism dispreţuitor, a cărui accentuare în timpul conversaţiei i se pare că stabileşte o linie de demarcaţie între el şi cei care puteau da replica.

Continuă citirea →

Viața lui Elvis Presley

elvis-presleyPresley, Elvis Aaron sau Aron (08.01.1935, Tupelo, Mississippi, SUA – 16.08.1977, Memphis, Tennesse). Cântăreţ american renumit, cunoscut în lumea întreagă ca „rege al rock-and-roll” şi unul dintre artiştii dominanţi ai muzicii rock de la mijlocul anilor 1950 până la moartea sa.

Începuturile

Presley a crescut într-o familie foarte săracă în Tupelo, s-a mutat în Memphis pe când era adolescent, iar familia sa ajunsese aproape la sapă de lemn când producătorul Sam Phillips de la Sun Records, o casă de producţie blues locală, l-a sunat pentru caseta demonstrativă. După câteva săptămâni de sesiuni de înregistrări, rezultatul a fost o trupă formată din Presley, chitaristul Scotty Moore şi basistul Bill Black. Repertoriul lor consta în acel gen de muzică pentru care Presley avea să devină faimos: cântece blues şi country, balade Tin Pan Alley şi imnuri evanghelice. Presley cunoştea această muzică în parte de la radio, în parte de la biserica penticostală la care mergeau părinţii săi şi de la grupurile muzicale la care participa, care se reuneau la biserica afro-americanilor din Memphis a reverendului H.W. Brewster, şi în parte de la cluburile de blues de pe Beale Street pe care a început să le frecventeze în adolescenţă.

Continuă citirea →

Cum a murit Anatole France

france anatoleFrance (Anatole Francois Thibault, zis Anatole) – scriitor francez

Data morţii : 12 octombrie 1924 (la 80 de ani)

Cauza : angină

Locul : La Bechellerie, la Saint-Cyr-sur-Loire (Franţa)

Înhumat : cimitirul din Neuilly (Franţa)

 Bătrânul scriitor se stingea încet-încet, fără a suferi de o boală anume. „Deja nu mai sunt pe lumea asta, îi scria în iunie 1923 prietenului său Kahn. Şi sunt cât se poate de sigur că alta n-am să mai cunosc.”

În august 1924, o angină i-a dat gata organismul măcinat de arterioscleroză. Agonia i-a fost lungă şi solitară, căci Anatole France nu voia martori la decrepitudinea lui; moţăia mai tot timpul, dar avea şi momente de luciditate: „Aşa e deci moartea!…” „Mult mai durează să mori!” Prea mult, după părerea lui, de vreme ce i-a cerut doctorului său să-i grăbească sfârşitul. Refuzul îl făcu să murmure în barbă: „Încă o prejudecată!”

Continuă citirea →

Primii oameni (III)

lucyPovestea începe cu „Lucy”

Într-o dimineață de duminică de la sfârşitul lunii noiembrie 1974, cercetătorii săpau într-un loc izolat din regiunea Afar, Etiopia de astăzi. La un moment dat, antropologul Donald Johanson a descoperit o mică bucată de schelet, care se va dovedi mai vechi de 3 milioane de ani. În urma cercetării acestuia, s-a ajuns la concluzia că este vorba despre o femelă, care a fost numită „Lucy”, după o melodie a formației Beatles, pe care o ascultau în acel moment. „Lucy” părea să se afle la jumătatea drumului între maimuţe şi oameni: avea forma şi dimensiunea craniului de maimuţă, dar putea să meargă biped.

Africa – „leagănul omenirii”

Cele mai importante descoperiri arheologice realizate până în prezent demonstrează faptul că primii oameni au trăit pe continentul african. În părţile de sud şi de est ale Africii au fost descoperite numeroase fosile, printre care şi Lucy. Acestea au aparţinut celor mai îndepărtaţi strămoşi ai omului modern, hominizilor Australopithecus. Cu o înfăţişare apropiată de cea a maimuţei, aceştia aveau mersul aproape vertical şi utilizau membrele superioare pentru a-şi asigura hrana. Tot în Africa, au fost descoperite fosilele primului om capabil să producă unelte, Homo habilis. El avea o capacitate craniană mai mare şi a produs primele unelte cu ajutorul cărora s-a adaptat la condiţiile de mediu.

Continuă citirea →

Primii oameni (II)

primii oameniOamenii de ştiinţă sunt de părere că primii hominizi au apărut in urmă cu 5 milioane de ani, în preistorie. Cea dintâi epocă a acestei perioade se numeşte paleolitic şi se întinde de la apariţia omului până la inventarea scrierii. Primii strămoşi ai omului au trăit în Africa de est şi erau bipezi. Acum circa 4 milioane de ani, dintre aceşti hominizi au evoluat australopitecii, care se hrăneau cu fructe, seminţe şi legume, dar şi carne. Erau culegători, vânători şi pescari.

Continuă citirea →

Primii oameni

primii oameni focLegendele străvechi și autorii Bibliei au susținut că oamenii sunt făpturi dumnezeiești, create după chipul celui care le-a zămislit. Până în prezent, însă, au rămas fără răspuns cel puțin câteva întrebări esențiale: este sau nu omul urmașul unei specii de maimuțe? Oamenii au apărut în împrejurări excepționale, într-un loc anume de pe Pământ, sau în același timp pe întreaga suprafață a planetei noastre? Știm cum a evoluat corpul omului? Sau lipsește ceva ca să înțelegem cum am devenit ceea ce suntem?

Știm că cea mai veche fosilă cu trăsături umane a fost găsită în Africa, în anul 1974. Cele 52 de oase ale unui schelet feminin, cu înălțimea de 1,30 metri, au fost numite de cercetători Lucy. Lucy era o ființă care își petrecea viața cățărându-se în arbori, dar care se afla totodată la începuturile mersului biped.

Continuă citirea →

O scenă de-a dreptul delicioasă

asimovPovestește Isaac Asimov:

„Credeți-mă, sunt acrofob. Am ştiut-o cu adevărat de prima dată când am fost supus unui test. În 1939, când am vizitat Expoziția Mondială de la New York, împreună cu iubita mea din laboratorul de chimie, m-am gândit să ne suim într-un montagne-russe. Judecând după ceea ce văzusem în filme, mi se părea că fata avea să țipe şi să se agațe de gâtul meu, într-o scenă de-a dreptul delicioasă.

Continuă citirea →