Arhive autor: Horia

În căutarea fericirii: Epicur

epicurDacă e să le dai crezare criticilor săi (au existat destui de-a lungul istoriei), Epicur (341-271 î.Hr.) era un individ cu un comportament dintre cele mai scandaloase. Dar până şi detractorii săi cei mai înverşunaţi au recunoscut că era de o inteligenţă sclipitoare.

Filozof din Grecia antică, îşi ţinea discursurile în pieţele publice ale Atenei, numite agora, susţinând că singura sursă a fericirii o constituie plăcerea. (Vechiul cuvânt grecesc pentru plăcere era hedone, de unde avem neologismul „hedonist”.) Ca secret al fericirii, plăcerea trebuie să fie scopul final al oricărei acţiuni pe care o întreprindem: tot ce facem are ca unic scop atingerea plăcerii. Epicur era încredin­ţat că plăcerea este un lucru demn de urmărit, întrucât Natura ne-a înzestrat pe fiecare cu dorinţa de a o atinge. Într-o concepţie sănătoasă în sine, plăcerea era considerată un lucru bun.

Continuă citirea →

La înmormântarea lui Lavoisier

ghilotinaLa înmormântarea lui Lavoisier, executat în urma condamnării de către Tribunalul revoluţionar pentru activitatea sa ca fermier general, Lagrange a exclamat:

Nu le-a trebuit decât o clipă să facă să cadă acest cap şi o sută de ani, poate, nu vor fi de ajuns pentru a produce unul asemănător!

Continuă citirea →

Legenda lui Don Carlos

Viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski (II)

alexandru-macedonski„Egocentricul Macedonski este în același timp un mare timid, împiedicat de orgoliu să se destăinuie, să-și dea pe față în chip confesional sentimentele, și, într-adevăr, toate mărturiile vorbesc de un Macedonski stângaci și timid cu femeile, rezervat și pudic. El fuge de societatea excesiv mondenă, zgomotoasă și superficială, detestă „balul public” de pe străzile Bucureștiului, are repulsie pentru femeile ușoare sau măcar cochete: „Nu este în firea mea – mărturisește deschis poetul – să mă amestec printre tinerii de „bon-ton”, vânători de zestre nu sunt; decoltările cucoanelor, sprâncenele lor cele câteodată prea negre, dinții lor câteodată prea albi nu mă farmecă decât în marginile cuviinței”.

Deși ieșea mai în fiecare seară la cafenea, sau la berărie, în tovărășia discipolilor, colocviile sale nu alunecau niciodată spre licență sau urgie. Lipsa femeilor facile nu era de fel simțită, iar când, odată, el este atras, împreună cu întreaga sa societate, în apartamentul unei demimondene, asistența trece printr-un moment penibil. Invitat să recite ceva, în prada unui dezgust neacoperit, Macedonski începe:

Continuă citirea →

Viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski (I)

alexandru macedonski„Încercând să definim viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski cu acea aparentă lipsă de discreție a biografului care poate fi uneori învinuit că explorează încă prematur unele zone, ceea ce surprinde este lipsa marelui elan erotic, sau măcar transfigurarea pasiunii incandescente. În locul său constatăm doar existența – la limită – a obișnuitelor și nu prea profundelor tulburări ale unei iubiri ca multe altele și, pe alocuri, nici atât. Nimic din ținuta îndrăgostitului fatal, romantic și vaporos la Macedonski. Niciuna din frământările obscure, adânci și zguduitoare ale dragostei, reținute de posteritate, pe care poeții se simt îndemnați să le dea forma confesională a versurilor. Legăturile sale trecătoare din adolescență n-au pregătit nicio dragoste mare. Ajuns la maturitate, spiritul lui Macedonski nu pare să fi fost atras în chip fundamental de nicio femeie. Departe de  a ne gândi la cine știe ce motive ascunse, cheia adevăratei explicații stă în temperamentul poetului.

Egotistul Macedonski nu se iubea decât pe sine

Inutil a merge cu minte prea departe, când egocentrismul lui Macedonski se opunea principial la orice îndemn de proiectare în afară, de smulgere totală, până la uitarea de sine, din permanenta sa autocontemplare. Asemenea eroului său Thalassa, poetul era un „suflet ce se închisese în el ca într-o cetate”. Preocuparea constantă de eu împiedică deci în mod firesc absorbirea într-un sentiment atât de cuceritor, cel mai exclusiv din toate, care este iubirea. Singură o mare pasiune putea să-i umbrească și să lupte cu succes împotriva violenței amorului propriu, dar pe aceasta se pare că el n-a avut-o niciodată în forme vibrante. Am spune că egotistul Macedonski nu se iubea, în ultimă analiză, decât pe sine. De unde și lipsa inocentă, organică de afectivitate excepțională pentru femeie. „Chiar în amoruri – băga el de seamă – egoiștii nu se iubesc decât pe dânșii”. Or, poetul era într-adevăr un mare egoist. Răspunzând o dată la întrebarea ce iubiți mai mult?, el mărturisi într-o deplină sinceritate și consecvență cu sine: „Pe mine”.

Continuă citirea →

Moartea lui Macedonski

Alexandru_MacedonskiVremea era tristă, chiar urâtă, afară viscolea, o ploaie măruntă amestecată cu zăpadă lovea în ferestre. În casă, în ziua de 23 noiembrie, un ultim consult medical împrăștie orice speranță: „în câteva zile, azi, mâine, poate și o săptămână”. Spre seară, un prieten al fiilor săi veni îngândurat să vadă. Zărindu-i trăsăturile i se desfăcură obosite, într-un zâmbet stins, sub lumina palidă a unei lămpi, fără însă a-l recunoaște. O amnezie subită îi îndepărta de memorie numele vizitatorului: „Aproprie-te – îmi zise el văzându-mă că-l privesc. Cine ești? Ia spune-mi? Nu te recunosc! – Sunt un prieten al copiilor dumitale, îi răspunsei eu. – Un prieten al copiilor mei? A, da! mi-aduc aminte! Ești tu, Mihail? – Da, chiar eu, și am venit să te văd! Ia spune-mi, cum te mai simți în astă seară? – Mai bine, dar pleacă, copilul meu sufletesc, că vreau să mă odihnesc.” Își acoperi ochii cu o carte, pe care se prefăcea că o citește, și ațipi în tăcere.

Către miezul nopții, respirația tot mai apăsătoare a bolnavului atrase cu spaimă atenția într-acolo. Abia fu deschisă ușa, când un fum înecăcios năvăli în odaie. În camera poetului, se aprinsese un coș de la sobă. Căzut în letargie, îl ridicară pe brațe cu mare greutate și îl duseră într-o încăpere de alături: „Ce s-a întâmplat? mi-a zis el, deschizând ochii mari și uitându-se mirat spre noi. – Nimica, maestre, s-a aprins coșul! Și atâta tot. – Cum numai atâta? zise el cu un zâmbet trist pe buze. Deci adevărat prevedeam eu că o pacoste nu vine niciodată singură.”

Continuă citirea →

Elevul sofistului

gorgiasTermenul „sofisma” a devenit sinonim cu raţionamentul viclean, impecabil sau chiar genial pe plan logic, absurd pe planul realităţii.

Se povesteşte despre un elev care încheiase un contract cu sofistul Gorgias prin care urma să-i plătească taxa pentru curs (o sumă enormă de patru talanţi pentru doi ani de lecţii) atunci când va câştiga primul proces. Dar, pentru că tânărul nu se implica niciodată în vreun proces, maestrul şi-a făcut apariţia cerându-i să plătească suma convenită, altfel îl dădea în judecată.

Elevul, care învăţase bine lecţia, i-a spus:

Continuă citirea →

Povestea de dragoste a lui Arthur Schopenhauer

caroline medonArthur Schopenhauer a cunoscut-o pe tânăra actriță și dansatoare Caroline Richter, numită Medon, pe atunci în vârstă de nouăsprezece ani, în anul 1821. Acest lucru se întâmpla la vremea când el îşi nota, în ciorna secretă Eis eauton, observaţia: „Deoarece adevărata vreme a concepţiei geniale a trecut pentru mine şi viaţa mea este, de acum, cea mai potrivită pentru meseria de dascăl, acest lucru trebuie să sară în ochii tuturor şi trebuie să am în societate o poziţie, pe care n-o pot câştiga ca burlac”.

Caroline Richter nu era, în orice caz, femeia alături de care să poată găsi acea „poziţie în societate”. Întrucât pe scenele de la periferia Berlinului juca rolul celei de-a doua amante, ea compensa acest fapt în viaţa reală şi, întorcând roata, întreţinea, în acelaşi timp, relaţii cu mai mulţi amanţi. Frumuseţea ei şi mediul teatral libertin făceau posibil acest lucru. Schopenhauer, un spectator împătimit, se aprinsese în aceste circumstanţe, dar a trebuit să se chinuie apoi în permanenţă cu sentimente de gelozie.

Continuă citirea →

Disputa

schopenhauerÎn 1814 disputa dintre Schopenhauer și mama sa dă naștere unui schimb memorabil de replici, despre care Arthur îi relatează, mulţi ani mai târziu, unui cunoscut, Wilhelm Gwinner:

Mama, în timp ce pune mâna pe dizertaţia lui Arthur, Despre rădăcina împătrită: „Este, desigur, ceva pentru farmacist.”

Arthur: „Va fi citită şi atunci când din cărţile tale nu va mai exista nici măcar un exemplar în vreun pod.”

Mama : „Din cartea ta va fi disponibil încă întregul tiraj”.

Continuă citirea →

Sic vos non vobis

vergiliuSic vos non vobis (lat. „Astfel voi (munciți), dar nu pentru voi”)

Vergiliu a scris pe zidurile palatului imperial două versuri nesemnate care au plăcut mult împăratului Augustus. Un poet mediocru, Bathil, şi-a atribuit paternitatea lor, ceea ce l-a supărat pe adevăratul autor. Vergiliu a notat atunci numai capetele altor patru versuri, care începeau toate cu aceste patru cuvinte: Sic vos non vobis

Augustus a cerut lui Bathil să le termine, dar acesta n-a reusit. Vergiliu, ieșind din anonimat, le-a completat:

Sic vos non vobis nidificatis, aves;

Sic vos non vobis vellera fertis, oves;

Sic vos non vobis mellificatis, apes;

Sic vos non vobis fertiz aratra, boves.

Astfel voi clădiţi cuibul, dar nu pentru voi, păsărilor;

Astfel voi purtaţi lâna, dar nu pentru voi, oilor;

Astfel voi faceţi mierea, dar nu pentru voi, albinelor;

Astfel voi trageţi plugul, dar nu pentru voi, boilor.

Continuă citirea →

Inventatorul și pisica

percy shaw inventator ochi de pisicaInspirat de faptul că ochii pisicilor reflectă lumina, englezul Percy Shaw a inventat în 1934 marcaje rutiere din sticlă și cauciuc, care reflectă farurile mașinilor. Invenția a sporit siguranța rutieră și l-a îmbogățit pe Shaw!


sursa: Richard Wood (coord), Mari invenții, trad.: Graal Soft, București, Litera Internațional, 2008

René Descartes. O biografie (I)

descartes1596 – 31 martie: Se naşte René Descartes în orăşelul La Haye, din regiunea Touraine, aflat la graniţa cu regiunea Poitou (în 1802 va lua numele La Haye-Descartes, iar din 1967 se va numi Descartes), în casa bunicii dinspre mamă, Jeanne Sain (m. 1610), ca al patrulea copil al lui Joachim Descartes (1563-1640), consilier, din 1585, în Parlamentul Bretaniei, la Rennes, şi al lui Jeanne Brochard (m. 1597). Ceilalţi copii erau Pierre (n. 1589, nu a supravieţuit), Pierre (1591-1660) şi Jeanne (1590? sau 1593?-1640).

– 4 aprilie: Este botezat la biserica Saint-Georges (sec. XII-XIV). Numele i s-a dat probabil după cel al bunicului dinspre mamă, René Brochard (m. 1586). Registrul de botezuri se păstrează în casa natală, devenită Muzeul „Descartes” (înfiinţat în 1974, extins în 2005).

1597 – 13 mai: Moare mama sa, în urma naşterii unui alt fiu, care nu va trăi decât trei zile. Descartes va fi crescut de o doică şi îşi va petrece cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicii Jeanne Sain, alături de fratele şi sora sa. Aici va învăţa să scrie şi să citească.

Continuă citirea →

Personalități istorice. Lucius Cornelius Sulla

SullaAvând ochii cenuşii şi părul auriu-roşcat, Sulla a fost generalul şi dictatorul a cărui domnie sângeroasă a însemnat sfârşitul Republicii Romane. Comandant militar şi politician conservator înzestrat, dar nemilos, el şi-a anihilat rivalii, câştigându-şi reputaţia de a fi jumătate vulpoi, jumătate leu. Deşi se autointitula „protectorul Constituţiei”, ambiţia nemăsurată a lui Sulla avea să îi aducă în cele din urmă sfârşitul.

Lucius Cornelius Sulla (138-78 î.Hr.) a pătruns târziu în lumea necruţătoare a politicii romane. Deşi de origine nobilă, moartea tatălui său l-a lăsat aproape fără bani. Potrivit istoricului roman Plutarh, în adolescenţă şi tinereţe, „îşi petrecea timpul printre actori şi bufoni şi ducea viaţa destrăbălată a acestora”. Aceste experienţe l-au ajutat pe Sulla să-şi dezvolte capacitatea de a se purta simplu – lucru esenţial pentru orice politician populist ambiţios.

Ambiţia lui Sulla a sporit după ce a devenit amantul unei văduve bogate, care i-a lăsat toată averea când a murit. Pe baza acestui noroc neaşteptat, a putut să demareze cursus honorum – procesul prin care politicienii începători urcau treptele vieţii publice în Republica Romană. Avea pe atunci 30 de ani. Şi cum mulţi dintre rivalii lui îşi începuseră carierele la puţin timp după împlinirea vârstei de 20 de ani, încă de la început Sulla a fost un om grăbit.

În 107 î.Hr., Sulla a devenit chestor şi s-a distins într-o campanie militară victorioasă împotriva regelui numidian Iugurta, luptând sub comanda consulului Gaius Marius. Cu aproape 20 de ani mai vârstnic decât Sulla, Marius îi va deveni, din mentor, cel mai aprig rival. Între 104 şi 101 î.Hr. Sulla a luptat din nou sub conducerea lui Marius şi a revenit la Roma cu o reputaţie de neegalat şi având perspective sclipitoare.

Continuă citirea →

Luptele de gladiatori (II) O zi în arenă

GladiatorDimineaţa unei zile de festival începea, de obicei, cu aducerea în arenă a unor animale interesante din toate colţurile lumii cunoscute (crocodili, elefanţi, leoparzi, hipopotami, elani, struţi, reni sau rinoceri), care erau arătate publicului şi apoi măcelărite cu zecile sau cu sutele. Animalele fioroase – precum urşii, taurii, leii sau lupii – puteau fi puse să se lupte între ele, spre deliciul spectatorilor, ori câţiva vânători le răpuneau în faţa publicului cu săgeţi şi suliţe. Uneori, oameni antrenaţi în acest scop, cum erau cei care înfruntau taurii, luptau cu animalele conform unor ritualuri înrădăcinate. Măcelărirea animalelor în arenă îi îngăduia, de asemenea, sponsorului să ofere publicului un minunat ospăţ cu friptură de taur, cerb sau elefant. Cu carnea, erau alimentate mulţimile la banchetele în aer liber de după spectacol.

La inaugurarea Colosseumului, au fost ucise cinci mii de animale sălbatice şi patru mii de animale domestice. Traian a dispus uciderea a unsprezece mii de animale pentru sărbătorirea triumfului din Dacia, în 107 d.Hr. Cererea crescândă de spectacole a adus în pragul dispariţiei speciile cele mai impresionante de animale din imperiu. Ultimii lei din Europa au fost ucişi în jurul anului 100 d.Hr. Elefanţii din nordul Africii au dispărut în secolul al II‑lea d.Hr. Un număr mic de tigri hircanieni, bouri, zimbri occidentali şi lei din Berberia au reuşit să supravieţuiască epocii romane în câteva ţinuturi neumblate, dar populaţiile nu s‑au refăcut şi, în cele din urmă, au dispărut în veacurile următoare.

Continuă citirea →

Luptele de gladiatori (I)

gladiatoriLuptele de gladiatori sunt o activitate atât de stranie şi inexplicabilă, încât de obicei folosim analogii din lumea sportului ca să le descriem – să încercăm însă, măcar de data asta, să n‑o facem. E adevărat că unii gladiatori au devenit la fel de faimoşi ca jucătorii de fotbal din zilele noastre, doar că cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o moarte ruşinoasă şi anonimă. Rostul acestor lupte era celebrarea morţii celor proscrişi. O luptă spectaculoasă era doar un bonus, un plus de divertisment.

Luptele de gladiatori au început în negura timpului, undeva în Italia, ca ritualuri de cinstire a morţilor. Romanii susţineau că preluaseră practica de la vecinii lor etrusci, însă nu există dovezi ale originii etrusce, astfel încât istoricii din zilele noastre tind să dea vina pe o altă populaţie italică dispărută, samniţii, de la care ne‑au rămas mărturii ce atestă luptele între gladiatori.

Practica sacrificării prizonierilor de război şi a vărsării sângelui lor pe mormintele marilor războinici a existat pretutindeni în lume. Prin aceasta, puterea lor era transferată eroilor, care erau, în acelaşi timp, oarecum răzbunaţi. Din când în când, prizonierii erau însă puşi să se lupte între ei. Pe lângă faptul că asta era mult mai distractiv decât să li se taie pur şi simplu beregata deasupra mormântului, povara uciderii trecea de pe umerii preoţilor pe umerii celorlalţi prizonieri. În plus, acest ritual permitea etalarea milosteniei faţă de norocosul învingător, ales de zei să supravieţuiască. Vechile picturi murale din Mexic, care înfăţişează prizonieri luptând între ei, dovedesc că această practică s‑a dezvoltat independent şi în afara bazinului Mediteranei; totuşi, numai romanii au dus‑o la asemenea excese. De fapt, absenţa generală a luptelor de gladiatori în afara lumii romane indică faptul că ele nu sunt, probabil, manifestarea inevitabilă a unui soi de sete de sânge inerentă firii umane.

Continuă citirea →