Arhive autor: Horia

Povara libertății

A început astăzi un nou an școlar cu emoții, bucurii, dar și griji și incertitudini pentru toți cei implicați: elevi, părinți, cadre didactice. Bucuria revederii colegilor, prietenilor și a profesorilor este umbrită de amenințarea permanentă a virusului COVID-19 care generează un sentiment în creștere de izolare, îndoială, scepticism și angoasă. Pandemia a agravat inechitățile și decalajele din sistemul de învățământ, dar consecințele ei sunt mai ample și afectează întreaga viață social-politică.

Lumea noastră, oricât de bine am crede-o întocmită, are fisuri şi umbre generate de derapajele care pot periclita libertatea. În contextul pandemiei, sentimentul de securitate și încredere este otrăvit. De fapt, asistăm pasivi la o criză fără precedent a democrației. Așa cum atentatele din 11 septembrie 2001 au fost urmate de noi măsuri de securitate și metode de supraveghere a populației, pandemia care a cuprins lumea pare a fi pretextul convenabil pentru noi acțiuni care vizează controlul populației. Cei mai mulți dintre cetățeni, anesteziați de spaima virusului, s-au transformat într-o mulțime informă, uneori flatată, alteori amenințată, dar întotdeauna bună de manipulat și exploatat de către cei aflați la putere. Individul, izolat și temător, a devenit un instrument în mâinile forțelor puternice din afara sa.

Așa cum avertiza Erich Fromm, nu are nicio importanță ce simboluri aleg dușmanii libertății. Libertatea este tot atât de periclitată dacă este atacată în numele terorismului sau al pandemiei! E surprinzător totuși că milioane de oameni sunt tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fuseseră părinții lor să lupte pentru ea.

Astăzi, 8 septembrie, Râmnicu Sărat împlinește 582 de ani!

Cea mai veche mențiune documentară a numelui de „Râmnicu Sărat” datează din 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruși și moldoveni, în care se precizează că „liovenii plătesc prima vamă la Râmnicu Sărat, doi florini ungurești de căruță încărcată, apoi dau și celelalte vămi”.

Bătrânul nostru oraș, cu povara anilor în spate și cu multe probleme care își așteaptă încă rezolvarea, rămâne apropiat sufletului nostru. Aici sunt rădăcinile multora dintre noi. Aici sunt lacrimile pe care le-am vărsat pentru cei ce nu mai sunt. Aici locuiesc părinții ce îşi aşteaptă cu disperare şi dor copiii acasă. Aici sunt tinerii care visează deja la noi orizonturi, neștiind pe unde îi va purta viața. Aici suntem noi, cei care continuăm să credem în viitorul orașului nostru! La mulți ani, Râmnicu Sărat!

81 de ani de la Dictatul de la Viena

Astăzi se împlinesc 81 de ani de la Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei.

Tristul eveniment, la care oamenii politici români ai vremii au asistat neputincioși – ministrul de externe, Mihail Manoilescu, slab de înger și nevolnic, a leșinat când a văzut harta cu pierderile teritoriale – a pus în evidență nu numai poziția geopolitică precară a țării noastre în 1940, dar și consecințele nefaste ale acțiunilor antidemocratice ale regelui Carol II, ale legionarilor, dar și ale unei importante părți ale elitei culturale și politice românești, care au slăbit capacitatea de rezistență a României la agresiunile externe. Într-o situație gravă pentru țară, clasa politică și-a dovedit încă o dată lașitatea și neputința de a apăra ceea ce patrioții din 1918 au realizat cu mari sacrificii.

Am fost director

La 31 august se încheie mandatul meu de director la Școala Gimnazială Nr. 6. Au fost 4 ani plini de evenimente, de provocări pentru toți colegii, ani de împliniri profesionale, dar și de multă muncă, ani în care m-am identificat cu instituția pe care am condus-o. Au fost 4 ani în care am avut oportunitatea să-mi cunosc mai bine colegii și să le apreciez toate calitățile, dar am cunoscut și alte persoane, din diverse medii, care, dincolo de măști, slăbiciuni și vanități, m-au ajutat, fiecare în felul său, să devin mai bun.

Pentru mine, personal, dincolo de datoria pe care consider că mi-am îndeplinit-o, a fost o experiență care și-a pus amprenta asupra mea ca om, profesor, manager. În toată această perioadă am avut ca preocupare constantă binele elevului și respectul pentru toți cei cu care am colaborat. Mai mult decât orice alt lucru, am resimțit din plin marea responsabilitate pe care o implică această funcție. Din această perspectivă am încercat să reprezint un model de comportament moral și de pregătire profesională și să-mi desfășor activitatea în baza principiilor legalității, transparenței decizionale și al eficienței. Am fost și sunt conștient de propriile limite, de faptul că, indiferent de decizie sau de context, nu am putut să mulțumesc întru totul pe cei care aveau diverse așteptări de la mine.

Mi-am dat seama că nu putem face nimic bun dacă nu suntem solidari, dacă nu ne sfătuim și împreună să găsim soluții la problemele cu care ne confruntăm. Am înțeles că trebuie să lupt pentru a reprezenta cât mai bine interesele școlii noastre, chiar cu riscul de a stârni tensiuni sau adversități. Sunt convins însă că, alături de d-voastră, am reușit să consolidăm imaginea bună de care se bucură școala noastră în comunitate și să împlinim așteptările pe care elevii și părinții le aveau în mod îndreptățit de la noi. Le sunt recunoscător tuturor colegilor pentru calitatea și eficiența activității lor și pentru sprijinul pe care mi l-au dat în acești ani. Vă mulțumesc!

Metisă ca zăpada

Citesc, oarecum amuzat, dar și intrigat, știrea despre alegerea unei actriţe metise pentru a o interpreta pe Albă ca Zăpada, alegere care ar fi un nou semn de deschidere din partea studioului Disney, mult timp acuzat că a ales în special personaje principale albe în producţiile sale. La începutul anului acesta, platforma de streaming Disney+, a blocat accesul copiilor sub 7 ani la vizionarea unor producții precum „Pisicile aristocrate”, „Dumbo” sau „Peter Pan” din cauza unor scene considerate a conține prejudecăți rasiale sau stereotipuri.

Acestea fiind faptele, trebuie să constatăm că trăim într-o lume ciudată în care cel mai greu lucru de acceptat este normalitatea. Filme și cărți de valoare sunt interzise sub pretextul că promovează rasismul, personalitățile istorice sunt contestate, statuile distruse. Albul nu mai este alb, iar negrului nu-i mai poți spune negru. Ipocrizia și exagerările celor care vor să impună un anumit mod de gândire sunt tot mai vizibile. Ridicolul nu mai are limite.

În acest context, nici poveștile nu mai pot fi ce au fost odată. Basmul se va putea numi „Metisă ca zăpada”, piticii vor fi cei 7 bărbați harnici de talie mică și de culori diferite, iar frații Grimm vor fi acuzați de rasism pentru că au scris: ”A fost odată ca niciodată o prinţesă foarte drăguţă; şi avea această prinţesă pielea albă ca zăpada…”

Cu zăpada ce aveți de gând? Rămâne albă?

Rugina sufletului

Purtăm cu toții o luptă permanentă pentru o viață mai bună, iar pentru a ne atinge scopul folosim toate armele care ne sunt la îndemână. Sub povara eforturilor de a satisface nevoile materiale tot mai numeroase, suntem tentați să neglijăm spiritul și caracterul. Universul nostru moral este în suferință. Preocupați mai ales de viața celorlalți, de ceea ce fac aceștia sau nu fac, destui neglijează ceea ce este esențial – propria viață. Lipsa unei preocupări intelectuale cât de firave, o agitație permanentă care refuză răgazul unei clipe de reflecție, rugina sufletului chinuit de frustrări – toate dezvăluie o viață interioară foarte săracă.

Sunt oameni care, vrând să fie peste tot, nu-s nicăieri. Permanent nemulțumiți, atât de greu de satisfăcut, de aceea sunt atât de nefericiți. Nu au o fire complexă, ci doar complicată. Sunt prea prinși în ritmul unei vieți fără sens, în mijlocul combinațiilor pentru a-i coborî pe alții și a se ridica pe ei, pentru a-și da seama cât de mult greșesc atunci când disprețuiesc ceea ce nu înțeleg.

Cred însă că trebuie să renunțăm la tentația de a condamna cu ușurință ceea ce nu ne place sau nu ne convine la ceilalți. Suntem aşa de aspri cu alţii şi aşa de iertători cu noi înşine! Să nu uităm că în fiecare dintre noi sălăşluiesc puteri şi slăbiciuni, frumuseţi şi lucruri urâte. Continui să cred că leacul adevărat pentru îndreptarea unui om este bunătatea. Ea nu trebuie privită ca o dovadă de slăbiciune, ci ca pe o șansă, o datorie prin care putem redescoperi împreună echilibrul, înțelegerea, toleranța.

Ce (mai) înseamnă 9 Mai?

Din momentul aderării României la Uniunea Europeană, asupra zilei de 9 Mai apasă o greutate foarte mare. Două evenimente importante își dispută întâietatea simbolică: Ziua Independenţei României și Ziua Europei. În ultimii ani am constat că, pe măsură ce s-au intensificat manifestările publice care au căutat să imprime în conştiinţa publicului data de 9 Mai ca zi a Europei, s-au estompat acțiunile care să ilustreze semnificația națională a acestei zile. Acest fapt arată că accentul este pus pe apartenența europeană a României și mai puțin pe identitatea sa istorică.

Este important de precizat că Europa e constituită din identităţi naţionale istorice şi nu din uniformizări şi globalisme birocratice. În formarea sentimentului de identitate națională un rol important îl are cunoașterea istoriei. Să ne amintim deci că azi se împlinesc 144 de ani de când, în 1877, Mihail Kogălniceanu (ministrul de externe) spunea în fața deputaților țării că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot în aceeaşi zi, de 9 Mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare. Respect și recunoștință înaintașilor noștri, care ne-au lăsat moștenire România independentă!

7 ani de când a murit Gabriel Garcia Marquez

Se împlinesc astăzi 7 ani de când a murit GABRIEL GARCIA MARQUEZ (1927-2014), scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982. În cartea lui Plinio Apuleyo Mendoza, „Parfumul de guayaba: Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez”, trad.: Miruna Ionescu, ed. a II-a, București, Curtea Veche Publishing, 2008, am găsit părerile lui Gabo despre ceea ce a fost cu adevărat important pentru el:

Prieteni

„- Prietenii tăi: ce reprezintă ei în viața ta? Ai reușit să-ți păstrezi toate prieteniile din tinerețe?

– Unele mi-au rămas pierdute pe drum, dar cele esențiale din viața mea au supraviețuit tuturor furtunilor. N-a fost o întâmplare, ci dimpotrivă: eu am avut grijă, în fiecare minut al vieții mele și în orice împrejurare, să fie așa. Niciodată, în nicio împrejurare, n-am uitat că în adevărul sufletului meu nu sunt și nu voi fi nimic mai mult decât unul dintre cei 16 fii ai telegrafistului din Aracataca. Singurul lucru care mă interesează cu adevărat în viață: dragostea copiilor și a prietenilor mei. Călătoresc mult în lume, dar totdeauna interesul primordial al acestor călătorii este să mă întâlnesc cu prietenii dintotdeauna, care nici măcar nu sunt mulți. În realitate, singurul moment din viață în care mă simt că sunt eu însumi este acela când sunt cu ei.”

Copii

„- Ai o extraordinară relație cu copiii tăi. Care e formula?

– Relațiile mele cu fiii mei sunt excepțional de bune. Oricât de uluit, de înfuriat, de distrat sau de obosit aș fi, mereu am avut timp să vorbesc cu copiii mei, să stau cu ei, încă de când s-au născut. La noi în casă, din clipa în care copiii au început să raționeze, toate deciziile se discută și se rezolvă de comun acord. Am descoperit dintr-odată, când copiii mei au început să crească, faptul că adevărata mea vocație era cea de tată: îmi place să fiu tată, experiența cea mai pasionantă din viața mea a fost aceea de a ajuta la creșterea celor doi fii ai mei, și cred că tot ceea ce am făcut mai bun în viață nu sunt cărțile, ci fiii mei. Sunt ca doi buni prieteni ai noștri, dar crescuți de noi înșine.”

Femei

„- Cât de importante au fost femeile în viața ta?

– Nu aș putea să-mi înțeleg viața, așa cum e ea, fără importanța pe care au avut-o în ea femeile. Am fost crescut de o bunică și de nenumărate mătuși, care se completau una pe alta în atențiile față de mine, și de femei de serviciu care mi-au dat momente de fericire în timpul copilăriei pentru că aveau, dacă nu mai puține prejudecăți, cel puțin alte prejudecăți decât cele ale femeilor din familia mea. Cea care m-a învățat să citesc era o învățătoare foarte frumoasă, foarte grațioasă, foarte inteligentă, care mi-a insuflat plăcerea de a merge la școală numai ca să o văd. În fiecare moment din viața mea există o femeie care mă ține de mână prin tenebrele unei realități pe care femeile o cunosc mai bine decât bărbații și în care se orientează mai ușor, deși cu mai puțină strălucire. Toate astea s-au convertit într-un fel de sentiment care este aproape o superstiție: simt că nu mi se poate întâmpla nimic rău când mă aflu printre femei. Îmi produc un fel de sentiment de siguranță fără de care nu aș fi putut face nici unul dintre lucrurile bune pe care le-am făcut în viață. Mai ales, cred că n-aș fi putut scrie.”

Plângând la moartea unui personaj – Colonelul Aureliano Buendia (Un veac de singurătate)

„- Știam că la un moment dat trebuia să-l omor și n-aveam curajul. Și într-o după-amiază m-am gândit: “acuma gata, s-a terminat cu el.” Trebuia să-l omor. Când am terminat capitolul, am urcat tremurând la etajul al doilea al casei, unde se afla Mercedes. A știut ce se întâmplase de cum mi-a văzut fața. “Gata, a murit colonelul”, a spus. M-am întins în pat și am plâns două ore.”

86 de ani de la moartea lui Panait Istrati

Astăzi se împlinesc 86 de ani de la moartea lui PANAIT ISTRATI (1884-1935). Scriitorul, născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese și al unui contrabandist grec, a trăit mult timp în sărăcie, bolnav și singur și a plătit toate peregrinările, toate privaţiunile, toate umilirile unei vieţi prea lungi în suferinţă şi prea scurtă în satisfacţii. Amintirea sa este evocată cu emoție de Alexandru Talex:

„1935, Aprilie… O primăvară zgribulită întârzia să-şi arate mugurii şi zâmbetul desmorţitor al soarelui. Nori sumbri pătau cu prevestiri, albastrul tineresc al cerului de primăvară. Vântul se vânzolea pe uliţi, bătea voiniceşte la geamul ferestrelor şi se afunda apoi în hăul străzilor, departe spre câmpiile dantelate încă de zăpezile iernii prelungite. Bolnav, mai grav ca niciodată, Panait Istrati se sbătea, strângând cu mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Jur împrejurul său, stoluri de cărţi îi guruiau număr nesfârşit de elanuri, risipite peste şapte mări şi ţări. Numai cu un sfert de plămân, cu o inimă distrusă, Panait Istrati nu voia totuşi să moară…

Ani de-a rândul trăise cu moartea. Între el şi dragostea, între el şi gloria, între el şi viaţa, moartea s-a aciuiat ca o nechemată, veşnic dătătoare de neliniști. A înfruntat-o însă, nesinchisindu-se de prezenţa ei. Moartea i-a fost întotdeauna, acolo, la căpătâiul patului său de suferinţă, pe care nu-l părăsea mai de loc. Dar, şi aşa, veşnic umbrit de moarte, înalt, slab, Panait Istrati avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care se agățau încă privirile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viață.

Îl revăd parcă aievea. Venisem în după amiaza aceea, după ce avusese o criză teribilă de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, într-una din cămăruţele apartamentului de la etajul 5 din str. Paleologu, – ochii săi alergară în spre ai noştri, ni-i sfredeli cu sufletul pe buze, încercând parcă să surprindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că-l socoteam poate învins de Aceea, cu care se luptase treizeci de ani în şir…

– Nu, nu, nu ! n-am să mor ! Nu vreau să mor ! Nu, nu I Mi-e mai bine ! Daţi sfoară la gazetă, că Panait Istrati a învins şi de data asta, moartea !…

Am rămas singuri. Mă uit la el: un Christ răstignit. Slăbit amarnic, vigoarea sufletească fi e intactă. Este neras; barba i-a albit. Zâmbeşte încurcat… Apoi, deodată, pieptul i se învolburează ca valurile unei mări, ce prevestesc furtuna. Îi simt mâna cum se înnoadă, ca o iederă sprintenă, flămândă, printre degetele-mi înfiorate şi răspunzând unui apel nerostit, mă smulg de pe scaun, mă aşez pe pat, îi sărut pleoapele ostenite şi-mi culc capul, îngreunat de spaime, pe brațele sale…”

163 de ani de la nașterea scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea

Astăzi se împlinesc 163 de ani de la nașterea scriitorului, gazetarului și omului politic Barbu Ștefănescu Delavrancea (11.IV.1858, Bucureşti – 29.IV.1918, Iaşi).

Trăgându-se dintr-o familie de obârşie vrânceană, Barbu era al nouălea copil al căruţaşului Ştefan Tudorică Albu, care îşi părăsise ţinutul şi se stabilise în Bariera Vergului, la marginea Bucureştilor. Trece prin câteva şcoli, absolvind, ca bursier, Liceul „Sf. Sava”. Amintirile copilăriei, grefate pe o sensibilitate ascuţită, sporită de obsesia originii umile, vor urca mai toate în operă.

În 1877 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Este şi anul debutului literar, cu o poezie publicată în „România liberă”, sub semnătura Barbu, folosită şi pentru debutul său literar, cu volumul de versificări „Poiana Lungă – Amintiri”, din 1878. Pleacă în 1882 în Franţa, pentru a-şi pregăti doctoratul în drept, dar arta, literatura, filosofia îl acaparează, experienţa pariziană fiind trăită intens, cu o permanentă nevoie de exteriorizare patetică. Întors în ţară după doi ani, se înscrie în Baroul de Ilfov, e profesor, conferenţiar al Ateneului Român, redactor la „România liberă”, prim-redactor la „Epoca”, „Lupta”, colaborator la „Revista literară”, „Familia”, „Drepturile omului”, „Românul”, „Literatură şi ştiinţă”, „Vieaţa”, redactor la „Revista nouă”. Îi apar volumele „Sultănica” (1885), „Linişte” (1887), „Trubadurul” (1887), „Paraziţii” (1892), „Între vis şi viaţă” (1893). Gazetarul aduce pretutindeni verva sa critică, pamfletară şi o pasionată pledoarie democratică. Ideile lui căpătau energie şi putere de seducţie prin impetuoasa desfăşurare a unei logici dominant afective, elocinţa lui întreţinând o foarte personală magie lirică.

Mai întâi neînregimentat politic, în timp înscris în Partidul Liberal (a fost şi redactor la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”), deputat de Prahova (1894), membru al Partidului Conservator (1898), primar al Bucureştilor (1899-1901), va schimba partidele încă de câteva ori, cedându-le, pe rând, beneficiile strălucitoarei sale oratorii. Două sunt chestiunile asupra cărora se concentrează: problema ţărănească şi cea naţională. Făcând politică, a fost desemnat deputat în mai multe rânduri, vicepreşedinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice, ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică, ministru al Industriei şi Comerţului. Făcând politică, Delavrancea, incapabil de sentimente moderate, se situa întotdeauna la extreme, ba pe culmile speranţei, ba în cea mai compactă amărăciune. În 1912 este ales membru al Academiei Române, discursul de recepţie intitulându-se „Din estetica poeziei populare”.

Creatorul literar, intrat o vreme în umbră, revine în prim-plan după pledoaria în apărarea lui I. L. Caragiale, în procesul acestuia cu C. Al. Ionescu-Caion (1902), cu trilogia alcătuită din piesele „Apus de soare” (1909), „Viforul” (1910) şi „Luceafărul” (1910), la care se adaugă, de data aceasta palid, câteva dramatizări ale unor nuvele mult lăudate în momentul apariţiei („Irinel”, 1912, şi „Hagi-Tudose”, 1913).

La izbucnirea primei conflagraţii mondiale, pledează înflăcărat pentru intrarea în război, gândind că ţara va fi întregită prin eliberarea Transilvaniei. Semnarea unei păci separate cu Germania i se pare umilitoare şi îl determină să-şi ceară demisia din guvern. Moare însingurat la Iaşi, unde venise târziu, printre ultimii refugiaţi din Bucureşti.

Sursa: Academia Română, „Dicţionarul general al literaturii române”, C-D, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2004

Despre Baudelaire. Adriana Babeți – Dandysmul. O istorie

Se împlinesc astăzi 200 de ani de la nașterea lui Charles Baudelaire. O captivantă descriere a poetului francez o face Adriana Babeţi, în cartea Dandysmul. O istorie, Iaşi, Polirom, 2004.

„Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867). Reconstituit din toate dicţionarele, enciclopediile, biografiile, eseurile, dandysmul acestui poet blestemat este, întâi de toate, o formă de sfidare: a propriei familii, a Parisului îmburghezit, a lumii artistice sufocate de mediocritate.

La 23 de ani, în 1844, după o copilărie şi o adolescenţă trăite paroxistic, în nesupunere şi continuă revoltă, după îndelungi perioade solitare, după o incredibilă fugă din Mările Sudului, după câteva amoruri întâmplătoare care-i vor ruina sănătatea, după ce-şi întâlneşte iubirea, el intră în cele din urmă pe scena pariziană ca dandy al boemei. Cu partea de avere moştenită la 21 de ani dinspre foarte vârstnicul tată (pierdut la doar 6 ani), se instalează la hotelul Pimodan, unde îşi amenajează interiorul după toate legile dandysmului: mobile de lux, obiecte de preţ, veşminte scumpe. Afişează mereu o alură de artist şic, cum îşi înnoadă neglijent cravata neagră, lăsată să cadă peste vesta puţin descheiată, cum îşi scoate graţios mănuşile roz ori bej sau cum îşi oglindeşte chipul în luciul de mare efect al pantofilor.

Dar se înconjoară nu de lume bună, ci de tineri scriitori şi artişti, cei mai mulţi marginali, săraci – boema de geniu a Franţei. E în această combinaţie ceva ciudat, greu de întâlnit, şi anume lipsa de interes a lui Baudelaire pentru aristocraţie lucru de neconceput pentru dandysm. Poetul îi preferă pe excentricii artei, iar pentru a se apropia de aceştia, joacă acea superioritate misterioasă şi indiscutabilă a dandy-ului.

Dar banii se risipesc rapid, pentru că iubitele, prietenii fideli sau doar de ocazie îi dau prilejul să fie peste poate de generos. Mama şi tatăl vitreg, mult detestatul şi hulitul general Aupick, îl pun sub tutelă şi îi fixează o rentă lunară. Acum îi scrie mamei cuvintele încărcate de reproş şi trufie, rămase celebre: “Când ai un fiu ca mine […] nu te recăsătoreşti.” Culme a umilinţelor, care nu se încheie însă aici: cămătarul Arondel începe să-l hăituiască, sălbatica Venus neagră, iubita Jeanne Duval, îl vede sărăcit, somaţiile curg, portăreii mişună. Urmează Muntele de pietate, schimbatul locuinţelor, împrumuturile disperate, mizeria, vagabondajul, alcoolul, cafeaua, tutunul, haşişul, cânepa indiană. Totul trăit demn, refuzând compromisuri, onoruri, recunoaştere, căci ar însemna un pact cu spiritul burghez.

Universul lui Baudelaire, singurul pe care îl cunoaşte, este boema, camerele mobilate şi birturile, unde, paradoxal, se va comporta ca un dandy, cu tot eroismul pe care-l cuprindea pentru el acest titlu. Un dandy trebuie să-şi păstreze masca indiferenţei în cele mai grele încercări şi să zâmbească atunci când suferă. Dar, mai presus de orice, îl animă dorinţa de a sfida. O face cu gesturi violente, vopsindu-şi, de pildă, părul în albastru-verzui şi stârnind frisoane celor care îl văd intrând în cafenele, bistrouri. Frazele lui şocante fac epocă: “În anul în care l-am ucis pe bietul meu tată”, “E tocmai ce doream: un muşchi fraged ca un creier de copil.”

Şi totuşi, truda fiecărui vers, a fiecărui rând, o operă cu totul novatoare sunt rodul unui geniu ce ţâşneşte prin toţi porii, în schimbul căruia nu primeşte decât oprobriu, sărăcie, uitare. La 46 de ani arată ca un bătrân cu obrajii scofâlciţi, cu părul alb. E văzut purtând înfãşurat după gât un boa de duzină, roşcat, o blană ordinară, râvnită doar de bietele lucrătoare. Exasperarea, ca un ultim strigăt încărcat de ură, izbucneşte într-o scrisoare către Ancelle, în 1866: “În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă îmi face silă. Academicienii voştri, oroare, liberaliştii voştri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare.” În acelaşi an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul înfãşurat într-un turban muiat în terebentină.

Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867, la doar trei zile după stingerea poetului, de către unul din prieteni, Alfred d’Aunay, ni-l restituie în toată tragica sa unicitate: “Când s-a ridicat vălul care-i acoperea faţa, am văzut ochii săi mari îndreptaţi întrebători spre mine. Păstrase în moarte, ca şi în boală, acea privire stranie a omului care trăieşte în sfere fantastice şi care urmăreşte pe pământ o viziune.”

Shannon McKenna Schmidt, Joni Rendon – „Romantism, pasiune, scandal: viața amoroasă a scriitorilor celebri”

Cartea „Romantism, pasiune, scandal: viața amoroasă a scriitorilor celebri”, autori Shannon McKenna Schmidt, Joni Rendon, trad.: Cristina Jinga, București, Humanitas, 2016 oferă ceea ce promite: o privire în culisele vieților marilor scriitori, detalii surprinzătoare despre comportamentul lor libertin, despre iubirile și despărțirile care le-au marcat existența. Iată câteva exemple:

„După ce trupele germane au cucerit orașul italian unde locuiau in timpul celui de-al Doilea Război mondial, Ezra Pound și soția sa s-au mutat în aceeași casă cu amanta lui. Pentru aproape doi ani, poetul a stat „sub același acoperiș cu două femei care-l iubeau, pe care le iubea și care se urau una pe cealaltă”, spunea fiica despre bizarul aranjament domiciliar. Pound și-a păstrat relațiile cu ambele femei pentru o uluitoare perioadă de 50 de ani!”

„Violența și, adesea, bătăile în public au fost semnul distinctiv al căsniciei de 15 ani dintre D.H. Lawrence și Frieda Weekeley. În afară de faptul că-și bătea soția, Lawrence a aruncat o dată cu o sticlă de Chianti în ea la restaurant și altă dată s-a repezit s-o strângă de gât, strigând: „Eu sunt stăpânul!” Încăpățânata Frieda îi plătea cu aceeași monedă, azvârlindu-i farfurii în cap. În mod pervers, aceste violențe păreau să întărească legătura cuplului. O cunoștință l-a văzut o dată pe Lawrence trăgând-o pe Frieda de păr și amenințând-o că-i taie gâtul, pentru ca o oră mai târziu să-i găsească discutând prietenește despre macaroane cu brânză!”

Alexandr Pușkin și-a prevestit moartea în romanul său în versuri „Evgheni Oneghin”. Eroul său se duelează și moare pentru o femeie și la fel i s-a întâmplat și lui Pușkin. L-a provocat îndrăzneț pe trufașul admirator al cochetei sale soții, care a tras cel dintâi, când s-au aflat față în față, și l-a rănit mortal pe poet. Înainte de a muri, Pușkin a liniștit-o, galant, pe soția sa: „Nu-ți face griji, nu e vina ta!”

Giovanni Sartori – Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea

Astăzi se împlinesc 4 ani de la moartea politologului italian Giovanni Sartori (1924-2017), considerat unul dintre cei mai influenți intelectuali din lumea contemporană.

În cartea „Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, trad.: Mihai Elin, București, Humanitas, 2006, autorul se preocupă de primatul imaginii, al vizibilului asupra inteligibilului, ce determină apariția unui fenomen unic în istoria umanității: a vedea fără a înțelege. Televiziunea modifică radical (sărăcindu-l) aparatul cognitiv al lui homo sapiens. În joc este însăşi natura omului, afectată şi modificată profund prin expunerea fără de măsură la jocul hipnotic al imaginii. Astfel, ceea ce îndeobşte a fost numit homo sapiens este înlocuit treptat cu o nouă specie – homo videns. La acesta din urmă limbajul conceptual (abstract) e înlocuit de un limbaj perceptiv (concret) care e infinit mai sărac: mai sărac nu doar în cuvinte, ci mai ales în bogăția de semnificații, în capacitatea conotativă. Raffaelle Simone afirma: „Noi am fost crescuţi în convingerea că era cuviincios să fim articulaţi, structuraţi, că limbajul trebuia să fie bogat, precis, adecvat. Astăzi, în schimb, din universul preciziei regresăm către cel al aproximaţiei: limbajul ultimelor promoţii de tineri e generic, incapabil a se concentra. E alcătuit în întregime din asta, aia, a face, chestie, adică din intercalări care nu sesizează obiectul, ci sunt doar aluzive. El refuză punerile la punct precise, focalizările riguroase: lasă totul nedefinit într-o zeamă insipidă de semnificaţii. Şi nenorocirea este că aceste vicii nu trec o dată cu tinereţea ci rămân ca o povară în spinare, de care nu mai poţi scăpa.” Video-copilul – devine un adult care rămâne surd pe viață la stimulii cititului și ai cunoașterii transmise de cultura scrisă. Stimulii la care continuă să răspundă, ca om mare, sunt aproape exclusiv audio-vizuali.

Sartori atrage atenția și asupra unui alt aspect important. „Potențialitățile Internetului sunt aproape infinite, iar asta atât în rău, cât și în bine. Ele sunt și vor fi pozitive atunci când utilizatorul va folosi instrumentul pentru a dobândi informații și cunoștințe, adică atunci când va fi însuflețit de interese intelectuale autentice, de dorința de a ști și de a înțelege. Dar majoritatea utilizatorilor de Internet nu este, și prevăd că nici nu va fi, din această categorie. Paideia universului video promite să paseze internetului analfabeți culturali uitând repede puținul pe care au fost nevoiți să-l învețe în școală, deci analfabeți culturali care își vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărășia unor „suflete gemene” sportive, erotice, sau a unor hobby-uri mărunte. Pentru soiul acesta de utilizatori Internetul este mai ales un terrific way to waste time, un mod formidabil de a-ți omorî timpul, investindul în futilități.” Și un ultim avertisment: „dacă vom da ascultare falşilor profeţi care ne bombardează încontinuu cu multi-mesajele lor, vom ajunge lesne la o lume virtuală care se va preschimba într-o „catastrofă reală“.

Mario Vargas Llosa – Peștele în apă

Astăzi se împlinesc 85 de ani de la nașterea scriitorului peruan Mario Vargas Llosa. În cartea sa autobiografică „Peștele în apă„, trad., note: Luminița Voina-Răuț, București, Humanitas, 2010, câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură dezvăluie amintiri dureroase din copilăria sa:

Frica de tatăl violent

„Dincolo de faptul că nu ieșeam nicăieri și-mi petreceam ore în șir în camera mea, o senzație nouă, necunoscută, a pus stăpânire pe mine și nu m-a mai părăsit de atunci: frica. Frica de acel domn care se întorcea de la birou palid, cu ochii încercănați și cu mica venă umflată pe frunte, prevestind astfel furtuna, care începea s-o insulte pe mama. Începeau să-mi tremure picioarele. Voiam să redevin mic de tot, să dispar. Iar când, supraexcitat de propria-i furie, se arunca asupra mamei ca s-o bată, îmi doream să mor cu adevărat, pentru că preferam să mor decât să mai simt acea groază care mă stăpânea.

Și pe mine mă bătea, din când în când. Prima oară a fost într-o duminică, la ieșirea de la slujba din parohia Magdalena. Eram pedepsit pentru nu știu ce motiv și n-aveam voie să plec de acasă, dar am presupus că pedeapsa nu includea slujba religioasă și, cu consimțământul mamei, m-am dus la biserică. La ieșire, printre oameni, am văzut Fordul albastru, lângă treptele bisericii. Și pe el, stând pe stradă și așteptându-mă. Privindu-i fața, mi-am dat seama ce mă așteaptă. Sau poate nu, pentru că era la început și nu-l cunoșteam încă foarte bine. Îmi imaginam că va proceda ca unchii mei, când nu-mi mai suportau năzbâtiile: îmi va da o palmă ușoară sau mă va trage de urechi și, după cinci minute, totul va fi dat uitării. Fără să scoată un cuvânt, mi-a tras cu putere o palmă care m-a doborât la pământ, după care a început să mă lovească, împingându-mă în mașină […] Iar acasă, în timp ce mă obliga să-i cer iertare, m-a bătut în continuare și m-a avertizat că mă va învăța el minte…” (p. 56)

Dragoste?

„Dragostea mamei pentru tata, masochistă și chinuită cum mi s-a părut întotdeauna, avea acel caracter excesiv și nesocotit al marilor iubiri, pasiuni care nu ezită să plătească prețul infernului pentru a se afirma.” (p. 57)

Frică și umilință

„Când mă bătea eram atât de terorizat, încât mă pierdeam cu firea și ajungeam să mă umilesc în fața lui, cerându-i îndurare cu mâinile împreunate. Dar nici așa nu se calma. Continua să mă lovească, vociferând și amenințându-mă că mă va băga în armată ca simplu soldat, de îndată ce voi avea vârsta regulamentară, ca să-mi bag odată mințile în cap. Când totul se termina și puteam să mă închid în camera mea, nu mai simțeam loviturile, ci doar furie și dezgust față de frica mea îngrozitoare care mă făcuse să mă umilesc în așa hal și din cauza asta stăteam treaz toată noaptea și plângeam în tăcere.” (p. 59)

Iubiri

Mario Vargas Llosa a avut o viață agitată. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, cu 10 ani mai în vârstă, provocând un mare scandal în familie. Tatăl său îi scria că îi acorda un termen de câteva zile ca Julia să plece din proprie inițiativă. “Încheia spunându-mi printre înjurături că dacă nu-i dădeam ascultare avea să mă ucidă ca pe un câine turbat. Iar după semnătură adăuga în chip de post-scriptum că puțin îi păsa dacă mă duceam să-l reclam la poliție, pentru că nimic nu-l putea împiedica să-mi tragă vreo cinci gloanțe. După care semna din nou spre a-mi demonstra că rămânea neclintit în hotărârea lui.” (p. 342) Mario Vargas Llosa divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, cu care a avut trei copii. Începând din 2015, are o relație cu Isabel Preysler.

Alfred de Vigny – „Jurnalul unui poet”

Astăzi se împlinesc 224 de ani de la nașterea lui Alfred de Vigny (1797-1863). În „Jurnalul unui poet”, trad.: Ionel Marinescu, selecţie, prefaţă şi note de Angela Ion, Bucureşti, Univers, 1976, am găsit informații interesante despre viața sa:

Tripla condiţie

Tripla sa condiţie, de aristocrat, soldat şi poet i-a marcat decisiv personalitatea şi gândirea, stimulându-i înclinaţia spre interiorizare. Ofiţer timp de 14 ani, renunţă la cariera tradiţională a fiilor de aristocraţi, pentru că armata nu mai solicită curajul, spiritul de sacrificiu, dăruirea totală. Păstreză însă din această experienţă virilă cultul onoarei, adevărata religie a spiritelor puternice. (p. 6-7)

Soţia

Aflându-se în garnizoană în Pirinei, Vigny se căsătoreşte, la 3 februarie 1825, în localitatea Pau, cu Lydia Bunbury, fiica mezină a unui englez foarte bogat; soţia nu-i va aduce însă nicio dotă. (p. 249)

Amanta

Actriţa Marie Dorval era o femeie încântătoare, artistă cu un temperament dramatic ieşit din comun de care Vigny a fost legat timp de şapte ani printr-o dragoste pasionată şi, se pare, împărtăşită. Chinuit de gelozie pentru veselia şi spontaneitatea, pentru profesiunea şi viaţa publică, prieteniile şi turneele Mariei Dorval, obsedat de infidelităţile ei reale sau presupuse, Vigny a văzut în ea veşnica Dalila, simbolul femeii nedemne de afecţiunea unui om superior. (p.9)

Slăbiciuni

Lui Alfred de Vigny nu i-au lipsit nici slăbiciunile, nici orgoliul, nici susceptibilităţile. A iubit şi a suferit de gelozie, copleşind-o pe Marie Dorval cu reproşuri nemeritate, a sucombat ambiţiilor academice şi a fost chinuit de vanitate pentru eşecurile succesive şi primirea reticentă care i s-a făcut, n-a avut darul admiraţiei sincere şi spontane pentru confraţii săi, scriitorii romantici Chateaubriand, Lamartine, Victor Hugo şi a rămas insensibil faţă de geniul lui Balzac şi marele talent al lui Stendhal. (p.16-17)

Relaţiile cu femeile

„Ceea ce m-a obosit, adeseori, în relaţiile mele cu femeile, e faptul că fiecăreia dintre iubitele mele(cele care merită osteneala de a fi numite astfel) a trebuit să-i fac o educaţie, ca să fie în stare să discute cu mine.” (p. 60)

Nefericit

„Viaţa mea e o dramă perpetuă; stau pe un butoi cu praf de puşcă. Aşezat între mama, pe care o subită apoplexie mi-o va răpi în urma vreunui acces de mânie, şi soţia mea, împotriva căreia mama se înfurie neîncetat, temându-mă de moartea uneia şi supărarea celeilalte, neputând face să înceteze această stare din cauza lipsei unei averi mai mari tot ceea ce-mi dau lucrările mele se iroseşte într-o casă pe care vreau s-o fac mai fericită, dar care mă face nefericit.” (p.96)

Memorie

„M-am născut cu o asemenea memorie, încât nu am uitat nimic din tot ce am văzut şi din tot ce mi s-a spus, de când am venit pe lume.” (p.181)

Studiu

„Distracţia mă oboseşte şi munca mă odihneşte. M-am aruncat cu atâta putere în studiu, încât a devenit ceva fără întrerupere legat de sufletul meu, şi ceea ce copiii numesc jocuri, ceea ce adulţii numesc plăceri, n-au fost pentru mine nimic altceva decât zgomote şi frământări tulburătoare, tumulturi ostile tainicei mele munci, care consta în a-mi da seama de toate şi a descoperi, în fiecare artă, frumuseţea, în fiecare ştiinţă, secretele, în fiecare mister cuvântul, în fiecare om caracterul, în fiecare eveniment cauza.” (p. 220)