Recomandare de lectură: Iain Dale, „Președinții: 250 de ani de leadership american”
Am primit în urmă cu câtva timp câteva cărți de istorie de la Editura All. Le-am răsfoit atunci, dar am lăsat lectura lor pentru o perioadă mai liniștită. Am profitat zilele acestea de timpul liber și am citit una dintre ele. Mi-a plăcut și v-o recomand.
Cartea lui Iain Dale, „Președinții: 250 de ani de leadership american”, trad. Mihaela-Cătălina Tudor, oferă o incursiune captivantă în istoria Statelor Unite, analizând viața și moștenirea fiecărui președinte american, de la George Washington la Joe Biden, evidențiind atât punctele forte, cât și viciile și defectele lor. Lucrarea reunește o serie de eseuri scrise de istorici, politicieni, jurnaliști și academicieni, oferind o perspectivă diversă asupra conducerii americane de-a lungul timpului.
Puncte forte:
• Diversitate de perspective: Cartea se remarcă prin diversitatea de perspective prezentate. Autorii provin din medii diferite și au opinii politice variate, ceea ce oferă o imagine nuanțată a fiecărui președinte. Eseurile sunt bine scrise și ușor de citit, chiar și pentru cei care nu sunt familiarizați cu istoria americană.
• Analiză detaliată: Fiecare eseu oferă o analiză aprofundată a președintelui respectiv, abordând atât realizările, cât și defectele sale. Autorii nu ezită să critice aspectele negative ale conducerii lor, oferind o imagine echilibrată a moștenirii fiecăruia.
• Stil accesibil: Deși abordează o temă complexă, cartea este scrisă într-un stil clar și ușor de înțeles, făcând-o accesibilă publicului larg, chiar și celor mai puțin familiarizați cu istoria americană.
Limite:
Lungime: Cartea poate părea descurajantă pentru unii cititori din cauza lungimii sale considerabile.
De ce merită citită:
„Președinții: 250 de ani de leadership american” este o lectură esențială pentru cei interesați de istoria Statelor Unite și de evoluția sa ca națiune. Cartea oferă o perspectivă detaliată și echilibrată asupra fiecărui președinte, evidențiind atât momentele de glorie, cât și defectele și controversele care au marcat mandatul lor. Diversitatea de perspective și stilul accesibil fac din această carte o resursă valoroasă pentru oricine dorește să își aprofundeze cunoștințele despre istoria americană și despre rolul fundamental pe care l-au jucat președinții în modelarea țării.
Recomandarea mea:
Recomand cartea „Președinții” tuturor celor pasionați de istorie, politică și de înțelegerea complexității Statelor Unite ca națiune. Este o lectură atractivă și captivantă care merită timpul necesar pentru a fi savurată și analizată.
5 previziuni pentru 2024 despre războaiele din Ucraina și Fâșia Gaza, alegeri, schimbări geopolitice și dezvoltarea AI
La începutul anului 2024, ceea ce ne așteaptă pe scena mondială poate părea mai nesigur decât a fost în ultimii ani. Pentru a vă ajuta să înțelegeți mai bine, iată câteva teme-cheie de urmărit.
1.Războiul dintre Israel și Hamas amenință să se extindă pe termen lung
Noul an începe cu o continuare a ofensivei Israelului în Fâșia Gaza, ca răspuns la atacurile Hamas din 7 octombrie. Presiunea internațională se intensifică asupra Israelului pentru a limita durata și intensitatea războiului său, pe fondul protestelor mondiale față de faptul că locuitorii din Gaza sunt prinși în pericol de moarte, fără provizii esențiale sau acces la asistență medicală, în timp ce bolile se răspândesc în taberele umanitare aglomerate. În ciuda acestui fapt, Israelul și-a dublat eforturile și a declarat că războiul său împotriva Hamas va dura multe luni.
Riscul unui conflict mai amplu în Orientul Mijlociu se intensifică. La granița dintre Liban și Israel au loc tot mai multe schimburi de focuri între gruparea paramilitară islamistă Hezbollah, susținută de Iran, și Forțele de Apărare Israeliene (FDI). Atacurile facțiunilor susținute de Iran în Irak – cum ar fi atacul recent asupra ambasadei SUA din Bagdad – devin mai îndrăznețe și mai frecvente. Iar noi atacuri ale rebelilor Houthi din Yemen, susținuți de Iran, asupra rutelor de transport maritim global prin Marea Roșie și Canalul Suez ar putea face ca prețurile energiei să crească vertiginos. Există, de asemenea, riscul ca alte grupuri extremiste din regiune să fie impulsionate de oportunism și nemulțumiri.
Este de la sine înțeles că orice normalizare formală a legăturilor dintre Israel și Arabia Saudită, o înțelegere care părea foarte apropiată înainte de 7 octombrie, este acum exclusă din discuție.
Sprijinul timpuriu și neechivoc al Statelor Unite pentru atacurile israeliene asupra Gaza a afectat imaginea pe care o proiectează ca garant al drepturilor omului și al dreptului internațional – o lovitură de reputație din care Washingtonul este puțin probabil să își revină pe termen scurt.
2. Impasul în care conflictul dintre Rusia și Ucraina intră în al treilea an
În februarie, invazia lui Vladimir Putin în Ucraina va intra în al treilea an. Nici Rusia, nici Ucraina nu dau semne de victorie sau de dorință de a face un compromis în privința obiectivelor lor incompatibile. Ucraina luptă pentru supraviețuirea, integritatea teritorială și suveranitatea sa, în timp ce Rusia urmărește ceea ce numește „denazificarea” și demilitarizarea Ucrainei, precum și împiedicarea aspirației sale de a adera la NATO și la alte organisme occidentale. Încadrarea de către Rusia a invaziei sale neprovocate drept „denazificare” a fost respinsă de istorici și observatori politici.
Putin începe anul cu mai multă încredere decât a făcut-o în anul precedent. Contraofensiva ucraineană din 2023, mult așteptată, nu a reușit să redobândească forța pe care Kievul o avusese până la sfârșitul lui 2022. Arsenalul de război ale Rusiei este refăcut atât de Iran, cât și de Coreea de Nord. În plus, cea mai mare țară din lume ca suprafață are întotdeauna avantajul său numeric pe care să se bazeze în ceea ce privește trupele, spre deosebire de Ucraina, care va suferi tot mai mult din cauza unui deficit de efective anul viitor.
Europa este limitată în ceea ce privește muniția și echipamentele militare pe care le poate furniza Ucrainei, propriile sale stocuri fiind epuizate. Cele mai mari temeri ale președintelui ucrainean Volodymyr Zelensky cu privire la fisurile din unitatea occidentală s-au materializat, de asemenea,: Diviziunile politice din SUA și Europa obstrucționează acum furnizarea de ajutor militar și economic. Călătoria din decembrie a lui Zelensky la Washington s-a soldat cu 200 de milioane de dolari – în loc de 61 de miliarde de dolari, cât dorea – pentru noi muniții, din cauza opoziției republicanilor din Congres. Câteva zile mai târziu, Ungaria a blocat un pachet de ajutor al Uniunii Europene de 50 de miliarde de euro pentru Ucraina.
Această situație va continua probabil să blocheze eforturile militare ale Ucrainei și anul viitor, deoarece atât SUA, cât și UE vor acorda prioritate problemelor interne înaintea campaniilor lor electorale. Ucraina s-ar putea concentra atunci pe o abordare defensivă, pe pregătirea de noi recrutări și pe producția de apărare. Crimeea, anexată ilegal de Rusia în 2014, va continua să fie premiul strategic pe care Ucraina încearcă să îl atingă și să conteste dominația Rusiei la Marea Neagră.
Deși Ucraina se află acum în mod oficial pe calea aderării la UE , este probabil că susținerea retorică și instituțională din partea aliaților va continua să contrasteze, uneori, cu sprijinul lor militar și financiar real.
În mod firesc, viitorul acestui conflict depinde în mare parte de cine se află la conducerea celei mai mari surse de ajutor financiar și militar al Ucrainei – Statele Unite. Moscova este în favoarea unei reveniri a candidatului republican Donald Trump în această toamnă.
3. Alegeri, certitudini și incertitudini
Alegerile sunt întotdeauna importante, dar niciodată mai mult decât atunci când atât de mulți actori cheie se află pe buletinele de vot într-un moment de instabilitate globală. În 2024, 2 miliarde de oameni se vor prezenta la urne, într-un an electoral de excepție.
Alegerile din Statele Unite din 5 noiembrie ar putea să îl vadă pe Trump revenind la Casa Albă. Trump are un avans covârșitor față de rivalii săi republicani pentru nominalizarea partidului lor, dar hotărârea Curții Supreme din Colorado, care a decis că nu poate candida în acest stat din cauza procesului privind insurecția din 2021, urmată de o decizie similară în Maine, ar putea prefigura obstacolele cu care se va confrunta. Nu există niciun precedent pentru un candidat care să se prezinte sub acuzație. Este puțin probabil ca impactul mobilizator pe care afirmațiile lui Trump privind o „vânătoare de vrăjitoare” juridică l-a avut asupra susținătorilor săi să se transpună în electoratul mai larg. Cu toate acestea, președintele Joe Biden nu îi motivează pe democrați – sondajele de opinie sugerează că majoritatea alegătorilor consideră că octogenarul este prea bătrân pentru a fi reales, iar gradul său de popularitate este scăzut. Ca întotdeauna, locurile de urmărit sunt statele oscilante.
India va organiza cele mai mari alegeri democratice din lume pe parcursul lunilor aprilie și mai. Premierul în exercițiu Narendra Modi, alături de partidul său naționalist hindus, este de așteptat să obțină un al treilea mandat cu o politică populară, dar care provoacă diviziuni religioase. În ciuda problemelor legate de inflație și de puterea de cumpărare, Modi se bucură de un sprijin larg în rândul majorității hinduse din India, bazat pe patriotism și pe o politică externă prudentă. Criticii afirmă că valorile fondatoare ale Indiei, cândva seculare și democratice, sunt în curs de dispariție și că minoritățile nu se simt în siguranță.
Rusia merge la urne pe 17 martie. Cu liderul proeminent al opoziției, Alexey Navalny, încarcerat într-o colonie penitenciară siberiană îndepărtată și cu o suprimare completă a mass-mediei independente, nu vor fi surprize aici. Cu toate acestea, nivelul de participare la vot va fi revelator. Dacă alegerile din Rusia oferă indicații limitate privind popularitatea guvernului, o prezență scăzută la vot ar putea spori presiunea asupra Kremlinului și a invaziei sale în Ucraina, care stagnează. Alte autocrații, precum Belarus și Iran, organizează, de asemenea, alegeri.
Va exista un punct fierbinte al alegerilor în momentul în care, în mai puțin de două săptămâni, Taiwanul va vota, stabilind tonul cu China pentru următorii patru ani. Dacă învingătorul va fi Lai Ching-te din partea Partidului Democrat Progresist, care anterior a fost un susținător dur al independenței Taiwanului, se așteaptă ca relațiile cu Beijingul să se deterioreze sau să rămână înghețate. Candidații concurenți ai Kuomintang (KMT) și ai Partidului Popular din Taiwan promit să creeze mai puține fricțiuni cu China, deși toate cele trei partide se opun principiului „o țară, două sisteme” adoptat de Beijing.
Pe de altă parte, pentru prima dată de la venirea sa la putere în urmă cu trei decenii, Congresul Național African (ANC) din Africa de Sud se confruntă cu un risc real de a-și pierde majoritatea parlamentară la alegerile din 2024. Șomajul, o economie instabilă și criminalitatea au frânt dominația ANC. Liderul partidului și președintele Cyril Ramaphosa, care a preluat funcția în 2018 după ce predecesorul său Jacob Zuma, afectat de scandaluri, a fost îndepărtat din funcție, s-a confruntat ulterior el însuși cu întrebări privind presupuse fapte de corupție, pe care le-a negat.
4. Dispute teritoriale
După cum arată războaiele din Europa de Est și din Orientul Mijlociu, ne aflăm într-un punct de răscruce în geopolitică. Înclinația spre autoritarism și fisurarea de mult timp preconizată a hegemoniei occidentale au ajuns, în cele din urmă, o realitate. A avut loc o îndepărtare clară de unipolaritatea americană, iar China și Rusia au profitat de această schimbare. Axele geopolitice ale puterii se realiniază în mod deschis, cu SUA și UE pe de o parte și o axă anti-americană formată din China, Iran, Rusia și Coreea de Nord pe de altă parte. Acest lucru duce la acțiuni mai îndrăznețe, mai puțin previzibile și la un mediu global mai periculos și mai nesigur.
Disputele teritoriale și revanșismul sunt în creștere. Preluarea fulgerătoare de către Azerbaidjan a regiunii îndelung disputate Nagorno-Karabah este doar un exemplu.
India și China continuă să se lupte și să militarizeze cea mai lungă frontieră disputată din lume, care le separă.
Puterile mai mici pot profita de dezangajarea occidentală și de faptul că marile puteri în ascensiune vor închide ochii la ambițiile lor expansioniste.
În tot acest timp, utilizarea sporită a dreptului de veto în cadrul Consiliului de Securitate al ONU este paralizantă și inspiră puțină încredere în capacitatea instituțiilor supranaționale de a reacționa eficient în contextul unei lumi care se confruntă cu cel mai mare conflict de la cel de-al doilea război mondial încoace.
5. Inteligența Artificială ajunge la maturitate
În 2024 se anunță o situație tensionată între creșterea exponențială a inteligenței artificiale (AI) și încercările de a o reglementa, din partea unor instituții guvernamentale care, în mod evident, sunt lipsite de cunoștințe tehnice.
Inteligența artificială creativă – care produce date noi, cum ar fi texte, imagini sau desene, învățând din datele existente – datează din anii 1950. Dar abia acum asistăm cu adevărat la o schimbare de paradigmă, deoarece tehnologia inteligenței artificiale este disponibilă pe scară largă și are un impact asupra tuturor aspectelor vieții noastre.
Ce înseamnă asta în practică? Progrese uriașe în generarea de imagini, design, traducere și robotizare. Ascensiunea asistenților de inteligență artificială și personalizarea interacțiunilor tehnologice. În loc ca modelele de text, modelele de generare de imagini și modelele de vorbire să fie separate, acestea vor fi combinate pentru o interfață mai cuprinzătoare.
După cum știm, progresul rapid al inteligenței artificiale aduce și noi provocări etice. Pe măsură ce sistemele de inteligență artificială devin tot mai avansate, întrebările legate de confidențialitate, imparțialitate și responsabilitate devin din ce în ce mai pertinente. Cum ne asigurăm că sistemele de inteligență artificială respectă drepturile și libertățile omului? Cum monitorizăm și prevenim interferența inteligenței artificiale în procesele democratice? Cum atenuăm riscul de distorsiune în procesul decizional al inteligenței artificiale? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările cu care trebuie să se confrunte factorii de decizie politică, cercetătorii și societatea în general.
https://edition.cnn.com/2024/01/01/world/2024-predictions-trump-israel-ukraine-intl/index.html
13 lucruri pe care oamenii puternici mental NU le fac
Obiceiurile proaste sunt niște greutăți pe care le târăști după tine în fiecare zi. Îți încetinesc mersul, te obosesc și te fac să te simți frustrat. Degeaba muncești mult și ai talent; dacă ești tras înapoi de gânduri, sentimente și obiceiuri, te vei chinui să-ți atingi potențialul maxim.
Imaginează-ți un om care alege să meargă zilnic la sala de sport. Se antrenează cel puțin două ore. Ține riguros evidența exercițiilor pe care le face, ca să-și urmărească progresele. Trec șase luni, și nu prea observă mari schimbări. Se simte frustrat că nu slăbește și nu-și dezvoltă masa musculară. Le spune prietenilor și familiei că nu înțelege de ce nu arată și nu se simte mai bine. La urma urmelor, nu a ratat aproape nici un antrenament. Ce uită să spună este că, pe drumul de la sală spre casă, îi place să ia o gustare. După atâtea exerciții, îi e foame și-și spune: „Am muncit din greu, merit ceva bun“. Așa că, în fiecare zi, mănâncă o duzină de gogoși în drum spre casă.
Pare caraghios, nu-i așa? Dar cu toții suntem vinovați de un astfel de comportament. Muncim din greu ca să facem lucrurile despre care credem că ne vor face să trăim mai bine, dar nu ne concentrăm pe cele care ne-ar putea sabota eforturile. Scapă de ele, și asta te va ajuta să-ți dezvolți forța mentală, un atu esențial de care ai nevoie pentru confruntarea cu toate problemele vieții, mari sau mici. Indiferent de ce țeluri urmărești, vei fi mai bine pregătit pentru a-ți atinge potențialul maxim dacă te vei simți un om puternic din punct de vedere mental.
Iată 13 lucruri pe care oamenii puternici mental nu le fac
1. Pierd timpul plângându-și de milă. Nu vezi oameni puternici din punct de vedere mental care își plâng de milă pentru circumstanțele în care se află sau care să se gândească la modul în care au fost tratați necorespunzător. Ei au învățat să își asume responsabilitatea pentru acțiunile și rezultatele lor și au o înțelegere inerentă a faptului că, frecvent, viața nu este corectă. Ei sunt capabili să iasă din circumstanțe dificile cu conștiință de sine și recunoștință pentru lecțiile învățate.
2. Renunță la puterea lor. Oamenii puternici din punct de vedere mental evită să le ofere celorlalți puterea de a-i face să se simtă inferiori sau răi. Ei înțeleg că dețin controlul asupra acțiunilor și emoțiilor lor. Ei știu că puterea lor constă în capacitatea de a gestiona modul în care reacționează.
3. Frica de schimbare. Oamenii puternici din punct de vedere mental îmbrățișează schimbarea și salută provocările. Cea mai mare „teamă” a lor, dacă au una, nu este de necunoscut, ci de a deveni mulțumiți și comozi Un mediu al schimbării și chiar al incertitudinii poate energiza o persoană puternică din punct de vedere mental și îi poate scoate la iveală tot ce are mai bun.
4. Își irosesc energia pe lucruri pe care nu le pot controla. Oamenii puternici din punct de vedere mental nu se plâng (prea mult) de traficul prost, de bagajele pierdute sau, mai ales, de alți oameni, deoarece recunosc că toți acești factori sunt, în general, dincolo de controlul lor. Într-o situație neplăcută, ei recunosc că singurul lucru pe care îl pot controla întotdeauna este propriul răspuns și propria atitudine și își folosesc bine aceste atribute.
5. Preocuparea de a-i mulțumi pe alții. Cunoașteți persoane care fac pe plac? Sau, dimpotrivă, persoane care se străduiesc să-i displacă pe alții ca modalitate de a-și întări o imagine de forță? Niciuna dintre cele două poziții nu este una bună. O persoană puternică din punct de vedere mental se străduiește să fie amabilă și corectă și să-i mulțumească pe ceilalți atunci când este cazul, dar nu se teme să vorbească deschis. Ea este capabilă să accepte posibilitatea ca cineva să se supere și vor gestiona situația, acolo unde este posibil, cu diplomație.
6. Frica de asumarea unor riscuri calculate. O persoană puternică din punct de vedere mental este dispusă să își asume riscuri calculate. Acesta este un lucru cu totul diferit de a se arunca cu capul înainte în riscuri nesăbuite. Dar, cu putere mentală, o persoană poate cântări cu atenție riscurile și beneficiile și va evalua pe deplin potențialele dezavantaje și chiar cele mai rele scenarii înainte de a acționa.
7. Stai cu gândul la trecut. A accepta trecutul și, mai ales, a accepta lucrurile învățate din experiențele trecute este o forță – dar o persoană puternică din punct de vedere mental este capabilă să evite să-și consume energia mentală în dezamăgiri din trecut sau în fantezii despre „zilele de glorie” trecute. Aceasta își investește cea mai mare parte a energiei în crearea unui prezent și a unui viitor optim.
8. Faci aceleași greșeli de nenumărate ori. Cunoaștem cu toții definiția nebuniei, nu-i așa? Este atunci când întreprindem aceleași acțiuni din nou și din nou, în timp ce sperăm la un rezultat diferit și mai bun decât cel pe care l-am obținut înainte. O persoană puternică din punct de vedere mental acceptă întreaga responsabilitate pentru comportamentul trecut și este dispusă să învețe din greșeli. Cercetările arată că abilitatea de a fi autoreflexiv într-un mod precis și productiv este unul dintre cele mai mari puncte forte ale directorilor și antreprenorilor de succes spectaculos.
9. Respinge succesul altora. Este nevoie de tărie de caracter pentru a simți bucurie și entuziasm autentic pentru succesul altora. Oamenii puternici din punct de vedere mental au această abilitate. Ei nu devin geloși sau resentimentari atunci când alții reușesc (deși pot lua notițe atente cu privire la ceea ce a făcut bine persoana respectivă). Ei sunt dispuși să muncească din greu pentru a-și asigura propriile șanse de succes, fără a se baza pe scurtături.
10. Renunță după eșec. Fiecare eșec este o șansă de a te îmbunătăți. Chiar și cei mai mari antreprenori sunt dispuși să recunoască faptul că primele lor eforturi au adus invariabil multe eșecuri. Oamenii puternici din punct de vedere mental sunt dispuși să eșueze din nou și din nou, dacă este necesar, atâta timp cât experiența de învățare din fiecare „eșec” îi poate aduce mai aproape de obiectivele lor finale.
11. Teama de timpul petrecut în singurătate. Oamenii puternici din punct de vedere mental se bucură și chiar prețuiesc timpul pe care îl petrec singuri. Ei își folosesc timpul liber pentru a reflecta, pentru a planifica și pentru a fi productivi. Cel mai important, ei nu depind de alții pentru a-și susține fericirea și starea de spirit. Ei pot fi fericiți alături de alții și pot fi fericiți și singuri.
12. Consideră că lumea le datorează ceva. În special în economia actuală, directorii și angajații de la toate nivelurile dobândesc conștiința că lumea nu le datorează un salariu, un pachet de beneficii și o viață confortabilă, indiferent de pregătirea și de școala lor. Oamenii puternici din punct de vedere mental intră în lume pregătiți să muncească și să reușească pe meritele lor, în fiecare etapă a activității.
13. Așteaptă rezultate imediate. Fie că este vorba de un plan de antrenament, de un regim nutrițional sau de începerea unei afaceri, oamenii puternici din punct de vedere mental sunt „pe termen lung”. Ei știu că nu se pot aștepta la rezultate imediate. Își folosesc energia și timpul în doze măsurate și sărbătoresc fiecare etapă importantă și fiecare succes pe parcurs. Ei au „putere de rezistență”. Și înțeleg că schimbările autentice necesită timp.
Surse
Amy Morin, 13 lucruri pe care oamenii puternici mental nu le fac, Traducere din limba engleză Oana Popescu, Litera, 2019
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/SjAghuDlP3A
Top 10 cele mai mari mistere istorice care probabil nu vor fi rezolvate niciodată
Există unele mistere istorice care s-ar putea să nu fie niciodată rezolvate, de la data nașterii lui Iisus, la identitatea lui Jack Spintecătorul și până la locația mormântului Cleopatrei. Uneori, acest lucru este cauzat de faptul că s-a pierdut materialul relevant sau că un sit arheologic a fost distrus. Alteori, se datorează faptului că este puțin probabil ca noi dovezi să apară sau că dovezile care au supraviețuit sunt prea vagi pentru a-i conduce pe cercetători la un consens.
Astăzi, vom arunca o privire asupra a 10 dintre aceste mistere istorice care s-ar putea să nu aibă niciodată explicații definitive.
- Unde este îngropat Alexandru cel Mare?
La doar 32 de ani, Alexandru cel Mare a străbătut Asia, cucerind o regiune care se întindea din Balcani până în Pakistan și conducând cel mai mare imperiu din lumea antică. Apoi, în 323 î.Hr., a murit, iar imperiul său s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc.
Conducătorul a fost doborât de o boală în Babilon, în prezent Irak. Documentele istorice sugerează că unul dintre generalii săi i-a adus trupul înapoi în Egiptul antic doi ani mai târziu și că trupul său a fost ținut în orașul Memphis, în timp ce un mormânt a fost construit pentru el în Alexandria.
Cu toate acestea, nimeni nu știe exact unde se află acel mormânt emblematic. Unii au sugerat că acesta este sub valuri, deoarece a fost construit în ” Zona Palatelor”, care acum este scufundată. Chiar dacă ar fi găsit în cele din urmă, ar exista probabil puține semne de identificare care să dovedească faptul că mormântul a aparținut celui mai mare lider al lumii antice. Istoricii care au descris construcția mormântului au lăsat puține detalii în ceea ce privește descrierea fizică, astfel că cercetătorii ar avea nevoie de o inscripție intactă pentru a-l găsi.
2. A existat cu adevărat regele Arthur?
Povestea regelui Arthur a fost spusă și repovestită de numeroase ori de-a lungul a peste 1.000 de ani. Camelot, cavalerii mesei rotunde, vrăjitorul Merlin și sabia Excalibur sunt toate părți celebre ale poveștilor arthuriene. Cu toate acestea, dacă Regele Arthur a existat cu adevărat, realitatea a fost probabil mai puțin magică.
Cele mai vechi relatări care au supraviețuit datează din secolul al IX-lea și vorbesc despre un lider (poate nici măcar rege) care a dus mai multe bătălii împotriva Saxonilor; chiar și acuratețea acestor relatări este discutabilă.
Există o serie de locuri în Marea Britanie pe care legendele le leagă de Regele Arthur, cum ar fi Tintagel, un loc de coastă despre care se presupune că ar fi fost casa Regelui Arthur; dar săpăturile nu au confirmat dacă Arthur a trăit vreodată acolo sau chiar a existat.
În cele din urmă, pare puțin probabil ca savanții să știe vreodată cu siguranță dacă a existat un rege Arthur real sau dacă acesta a fost un doar personaj fictiv.
3. Cine a fost Jack Spintecătorul?
Jack Spintecătorul este pseudonimul dat unui criminal în serie anonim care a acționat în Londra, între sfârșitul lunii august și începutul lunii noiembrie 1888.
Numele este preluat dintr-o scrisoare trimisă Agenției Centrale de Știri din Londra de către o persoană care pretindea că este ucigașul. Victimele erau alese din rândul femeilor care munceau ca prostituate. Crimele se petreceau fie în timpul nopții, fie dimineața devreme, în locuri publice sau semi-publice. Gâtul victimei era tăiat după ce i se mutila trupul.
Inutil să mai spunem că Spintecătorul nu a fost găsit niciodată, iar de-a lungul anilor, zeci de persoane au fost aduse în discuție ca posibili suspecți. În cartea sa din 2012, John Morris sugerează că o femeie pe nume Lizzie Williams ar fi fost criminalul, deși alți experți pun la îndoială această ipoteză. Pare puțin probabil ca adevărata identitate a Spintecătorului să fie cunoscută vreodată cu certitudine.
4. Unde este mormântul Cleopatrei?
Scriitorii antici susțin că regina Cleopatra a VII-a și iubitul ei, Marc Antoniu, au fost înmormântați împreună, în anul 30 î.Hr. Plutarh a scris că mormântul era situat în apropierea unui templu al lui Isis, o zeiță egipteană antică, și că era un monument „înalt și frumos” care conținea comori din aur, argint, smaralde, perle, abanos și fildeș.
Locația mormântului rămâne însă un mister. În 2010, Zahi Hawass, fostul ministru egiptean al antichităților, a efectuat săpături într-un sit din apropierea Alexandriei, numit în prezent Taposiris Magna, care conține o serie de morminte datând din perioada în care Cleopatra a VII-a a condus Egiptul. Deși au fost făcute multe descoperiri arheologice interesante, mormântul Cleopatrei a VII-a nu se numără printre ele. Arheologii au apreciat că, și dacă mormântul Cleopatrei a supraviețuit până în prezent, este posibil ca acesta să fie puternic jefuit și neidentificabil.
5. Soarta Chivotului Legământului
În anul 587 î.Hr., o armată babiloniană, condusă de regele Nabucodonosor al II-lea, a cucerit Ierusalimul, a jefuit orașul și a distrus Primul Templu, o clădire folosită de poporul evreu pentru a se închina lui Dumnezeu. Primul Templu conținea Chivotul Legământului, care avea tăblițe în care erau înscrise cele 10 porunci.
Soarta chivotului este neclară. Surse antice indică faptul că chivotul a fost fie transportat înapoi în Babilon, fie ascuns înainte ca orașul să fie capturat. De asemenea, este posibil ca să fi fost distrus în timpul jefuirii orașului. În orice caz, locația chivotului este necunoscută.
De la dispariție, au fost istorisite o serie de povești și legende despre soarta chivotului. Una dintre povești sugerează că acesta a ajuns în cele din urmă în Etiopia, unde este păstrat astăzi. O altă poveste spune că a fost ascuns în mod divin și că nu va apărea până la sosirea unui Mesia.
6. Când s-a născut Isus?
În timp ce mulți creștini sărbătoresc astăzi 25 decembrie ca fiind ziua nașterii lui Iisus, acesta nu s-a născut probabil în această zi. Este posibil ca data de 25 decembrie să fi fost aleasă pentru că este apropiată în timp de Saturnalia, un festival roman care îl celebra pe zeul Saturn. În 274, împăratul roman Aurelian a impus pentru 25 decembrie, imediat după Saturnalii, sărbătoarea numită și „Sol Invictus”, („ziua de naștere a soarelui nebiruit”). Pornind de la aceste sărbători păgâne, mai mulți cercetători consideră că data de 25 decembrie a fost preluată de creștini, care au transformat-o în Nașterea lui Iisus.
Cele mai vechi înregistrări despre 25 decembrie ca fiind ziua de naștere a lui Iisus datează din secolul al IV-lea d.Hr. – la peste 300 de ani după nașterea sa. Documentele antice sugerează că primii creștini nu au reușit niciodată să se pună de acord asupra datei la care s-a născut Iisus și chiar și astăzi mulți creștini sărbătoresc ziua de naștere a lui Iisus la date diferite.
În cele din urmă, este puțin probabil ca data nașterii lui Iisus să fie cunoscută vreodată – de fapt, nici măcar anul exact nu este sigur, deși cercetătorii sunt în general de acord că a fost undeva în jurul anului 4 î.Hr.
7. Au existat cu adevărat grădinile suspendate ale Semiramidei?
Scriitorii antici descriu un ansamblu fantastic de grădini construite în orașul antic Babilon, în Irakul de astăzi. Nu este clar când au fost construite aceste grădini, dar unii scriitori antici au fost atât de impresionați de grădini încât le-au numit „minunea lumii”. În jurul anului 250 î.Hr., Philo din Bizanț a scris că Grădinile suspendate aveau „plante cultivate la o înălțime deasupra nivelului solului, iar rădăcinile copacilor sunt înfipte într-o terasă superioară și nu în pământ”.
Până în prezent, arheologii care au făcut săpături în Babilon nu au reușit să găsească rămășițele unei grădini care să corespundă acestei descrieri. Acest lucru i-a lăsat pe arheologi cu o întrebare: Au existat cu adevărat grădinile suspendate? În 2013, Stephanie Dalley, cercetătoare la Universitatea din Oxford, a propus într-o carte că grădinile se aflau de fapt în orașul asirian Ninive.
În ultimele două decenii, atât Babilonul, cât și Ninive au suferit pagube din cauza războaielor și a jafurilor, și pare puțin probabil ca acest mister să fie vreodată pe deplin rezolvat.
8. A existat insula Atlantida?
În secolul al IV-lea î.Hr., filozoful grec Platon a povestit despre un tărâm numit Atlantida, care ar fi existat în Oceanul Atlantic și care ar fi cucerit o mare parte din Europa și Africa în vremurile preistorice. Conform poveștii, atenienii preistorici atacă Atlantida într-un conflict care se încheie cu dispariția Atlantidei sub valuri.
Deși niciun cercetător serios nu crede că această poveste este literalmente adevărată, unii au speculat că legenda ar fi putut fi inspirată, în parte, de evenimente reale care s-au petrecut în istoria Greciei. O posibilitate este că civilizația minoică (așa cum este numită acum), care a înflorit pe insula Creta până în jurul anului 1400 î.Hr. ar fi putut inspira povestea Atlantidei. Deși Creta se află în Marea Mediterană, și nu în Atlantic, așezările minoice au suferit pagube considerabile în timpul erupției vulcanului de pe insula Thera. Este puțin probabil ca această dezbatere să fie vreodată pe deplin rezolvată.
9. Unde este Sfântul Graal?
Sfântul Graal este un obiect misterios și fascinant, care a inspirat multe legende și căutări de-a lungul istoriei. Există multe teorii și ipoteze despre ce este Sfântul Graal, de unde provine și unde se află acum, dar nu există o dovadă sigură sau unanim acceptată că Sfântul Graal există sau a fost găsit vreodată.
Potrivit unei surse, Sfântul Graal ar putea fi un vas în care Iosif din Arimateea ar fi strâns sângele lui Iisus și care ar fi fost înzestrat cu puteri miraculoase. Potrivit altor surse, Sfântul Graal ar putea fi legat de Cina cea de Taină.
De fapt, abia în Evul Mediu a existat un mare interes pentru el, după ce cei care au scris unele dintre poveștile despre Regele Arthur au descris căutarea Sfântului Graal ca pe o căutare pe care Regele Arthur și cavalerii săi au întreprins-o.
Trebuie spus însă că nu există încercări științifice serioase de a găsi Sfântul Graal, deși acesta continuă să fie popular în ficțiune. În concluzie, nu se poate spune cu certitudine unde este Sfântul Graal sau dacă a existat vreodată.
10. Care a fost scopul construcției de la Stonehenge?
Stonehenge, unul dintre cele mai misterioase monumente preistorice din Marea Britanie, constând într-un complex de pietre dispuse în poziţii verticale şi orizontale, atrage turişti din lumea întreagă şi persoane aflate în căutarea unei conexiuni spirituale cu trecutul. Scopul exact al complexului megalitic Stonehenge a rămas necunoscut până în zilele noastre. De asemenea, identitatea constructorilor rămâne un mister.
O teorie destul de cunoscută a avansat ipoteza că ar fi construit de druizi, o populație existentă în Anglia înainte de cucerirea romană. Tehnicile arheologice moderne au demonstrat însă că Stonehenge a fost construit cu cel puțin 1000 de ani înaintea druizilor.
Cercetătorii au sugerat că monumentul ar fi putut fi folosit pentru adunări, calendare astronomice, cimitire sau chiar locuri antice pentru vindecare. Cu toate acestea, trebuie menționat că acestea sunt doar teorii și nu există un consens clar în comunitatea științifică cu privire la cine a construit Stonehenge și de ce.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/79eB9MRXlkg
De ce a urât Napoleon Bonaparte Franța?
Este probabil ironic faptul că cel care avea să devină împăratul Franței a nutrit în copilărie și adolescență sentimente de adversitate și chiar de ură față de această țară.
Napoleon Bonaparte s-a născut în 15 august 1769 la Ajaccio, în insula Corsica, fiul lui Carlo Maria Buonaparte şi al Letiziei Ramolino.
Mama lui Napoleon provenea dintr-o familie nobilă corsicană. S-a căsătorit cu Carlo la vârsta de 14 ani, dând naștere la 12 copii, dintre care 8 au supraviețuit. Tatăl lui Napoleon a studiat dreptul în Italia și s-a întors în Corsica pentru a practica avocatura. Inițial a fost militant activ al mișcării de independență corsicane, dar ulterior a susținut Franța, devenind nobil francez. A murit de cancer când Napoleon avea 16 ani, fără a putea să fie martorul realizărilor ulterioare ale fiului său.
În copilărie, Napoleon percepea sărăcia Corsicii ca pe o insultă la adresa poporului său. În acea perioadă, unul dintre eroii săi era Pasquali Paoli, conducătorul Miscării de Independență din Corsica. Eroul Corsicii nu a fost un simplu soldat, ci a încercat să dezvolte regiunea din toate punctele de vedere. Totuși, când a ajuns să amenințe Franța cu acte de violență, acesta a fost acuzat de crimă și exilat în Anglia.
Tatăl lui Napoleon era unul dintre foștii locotenenți ai lui Paoli, însă după acest incident a schimbat fronturile, devenind susținător al Franței. Din acest motiv, și-a pierdut simpatia propriului popor, însă a primit numeroase titluri din partea Franței și, după cum își amintea Napoleon, tatăl său era o personalitate influentă în Corsica. Dar influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent.
În cele din urmă, Napoleon părăsește mult iubita Corsica. Preocupați de viitorul fiului lor, părinții decid să îl înscrie la o academie militară în Franța. Așa că, la vârsta de 10 ani face primii pași spre putere.
Napoleon a urmat cursurile academiei militare din Brienne, în nordul Franței. Aici, numeroşi fii de nobili francezi se pregăteau să devină ofițeri de elită. La Brienne, Napoleon şi-a petrecut cinci ani din viaţă, pe vremea când nu era decât un puşti de care toţi ceilalţi râdeau pentru că avea un nume ce lor li se părea ridicol şi ciudat, un nume de străin, Napoleone Buonaparte.
În aceste condiții, Napoleon devenea din ce în ce mai izolat. Nu se juca cu colegii de clasă, iar în timpul pauzelor mergea la bibliotecă, unde citea cărți despre marii eroi. Îl admira în mod special pe Alexandru cel Mare, cel care transformase Macedonia într-un vast imperiu. Începuse să viseze la momentul în care el însuși avea să devină un erou, eliberând Corsica de sub dominaţia franceză.
Copilul solitar dorea să îşi ia revanşa, să scape de condiţia sa de învins. Străin? Poate. Supus, niciodată. Îi mărturiseşte lui Bourrienne, unul dintre puţinii elevi cu care vorbeşte: „Sper ca într-o bună zi să redau Corsicii libertatea! De ce n-ar fi posibil? Destinul unui imperiu depinde adesea de un singur om.”
Lecturile îl entuziasmează. Citeşte şi reciteşte Plutarh. Istoria devine materia lui preferată, împreună cu matematica la care excelează, după cum spune profesorul său, părintele Patrault, care şopteşte ascultându-l rezolvând probleme de algebră, de trigonometrie, de geometrie, secţiuni în conuri: „Acest copil nu se va pricepe decât la geometrie.”
Copilul nu-l contrazice. Îi plac în egală măsură jocurile abstracte ale minţii, care-l ajută să fugă de realitatea plină de umilinţe şi de constrângeri, dar şi Vieţile paralele ale lui Plutarh, care-i permit să evadeze într-o altă realitate, de astă dată nu imaginară, căci ea a existat, este istorie şi poate, deci, renaşte. Datorită lui.
Acceptă doar dovezile de respect, participând la unele jocuri, conducându-le chiar, aşa cum s-a întâmplat în iarna lui 1783, când, în curtea şcolii, elevii au avut de construit un adevărat fort şi când a dirijat o bătaie cu bulgări de zăpadă. Să-i comande ar accepta, poate, dar în niciun caz să fie unul dintre ei.
La 15 ani s-a mutat la Institutul Militar Regal din Paris, unde era constant batjocorit de colegi, ceea ce l-a făcut să-și îndrăgească și mai mult Corsica natală și să deteste și mai mult Franţa. Cutezanţa de care dă dovadă când vine vorba să îşi apere patria, înflăcărarea cu care laudă faptele de vitejie ale lui Paoli, demonstrează că nu este defel unul dintre acei oameni prudenţi care-şi calculează fiecare gest, ci un adolescent cu o energie inepuizabilă, care se manifestă sub impulsul emoţiilor.
Urmează, de asemenea și un curs de elită în cadrul institutului. pentru a deveni ofițer francez. Absolvenţii acestei școli aveau garantate poziții înalte în armata franceză. După absolvire, Napoleon a devenit locotenent de artilerie, fiind trimis în sud-estul Franţei, la Valence. Aici își începe practic cariera în armata franceză.
În acea perioadă, Napoleon ducea o bizară viață dublă. În timpul vacanţelor de vară se întorcea în Corsica, alăturându-se mișcărilor de independenţă din Bastia și Ajaccio, luptând împotriva francezilor. Pe drum înspre Corsica, se spune că își schimba uniforma militară franceză cu cea corsicană. Prima lui experienţă în luptă a fost ca soldat corsican.
În timp ce Napoleon își trăia viața dublă, Paoli se reîntorsese în Corsica. Napoleon a primit permisiunea să își vadă eroul din copilărie. S-a dus la întâlnire plin de entuziasm cu privire la viitorul Corsicii, însă, din anumite motive, eroul s-a dovedit destul de refractar. Spre deosebire de Napoleon, care credea într-o independenţă a Corsicii chiar şi alături de Franţa, pentru Paoli singura variantă posibilă era independenţa absolută. Cel care stătea în faţa lui Napoleon nu era eroul său, ci doar un politician bătrân care încerca să-și menţină poziţia de conducător al armatei corsicane. Nici Paoli nu a avut o impresie prea bună despre Napoleon. Nu avea o impresie bună despre familia Bonaparte în general, considerându-l pe Carlo un trădător.
În urma acestei întâlniri, ceva s-a schimbat în tânărul Napoleon. Şi-a pierdut speranţa în Paoli, dragostea față de Corsica, iar interesul pentru mișcarea de independenţă s-a micşorat treptat. Transformarea sa interioară a devenit completă la vârsta de 24 de ani, când familia i-a fost evacuată din Corsica, de către adepţii lui Paoli. Iubise Corsica din toată inima, însă acest incident i-a provocat o rană sufletească care nu s-a mai vindecat.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/wEKwuIrHXfM
Relațiile internaționale în secolul al XIX-lea. Schița lecției
Caracteristici generale
- Secolul care desparte epoca napoleoniană de Primul Război Mondial a fost jalonat de marile Congrese de pace de la Viena, Paris și Berlin, care au încercat să asigure pacea și stabilitatea continentului.
- Congresele și sistemele de alianță și-au arătat eficiența în anumite privințe:
- multe decenii continentul a fost ferit de conflicte majore;
- statele au putut conlucra într-un veritabil concert european care le-a asigurat Marilor Puteri supremația asupra întregii lumi.
- Liniștea Europei ascundea însă mari tensiuni sociale și naționale.
- revoltele, „primăvara popoarelor“ din 1848 și conflictele din Balcani au demonstrat că ordinea Congreselor trebuia restructurată treptat.
Congresul de la Viena (1814-1815)
- Reorganizarea Europei s-a realizat în cadrul Congresului de la Viena.
- Hotărârile Congresului au fost reunite într-un Act final (9 iunie 1815):
- Franța revenea la graniţele din 1792;
- S-a constituit Confederaţia Germană (34 de state și patru orașe libere) a cărei conducere a fost încredințată Dietei federative de la Frankfurt, prezidată de Austria;
- Rusia a păstrat Finlanda, Basarabia (ocupate succesiv, în 1809 și 1812) și teritoriile poloneze (grupate într-un regat asociat Imperiului țarilor);
- De câștiguri teritoriale au beneficiat Austria (Lombardia și Veneția) și Prusia (Pomerania, părți din Renania și Saxonia);
- Anglia s-a limitat să ocupe câteva puncte strategice (Malta și Ceylon);
- Congresul a consacrat neutralitatea perpetuă a Elveţiei și constituirea unui Regat al Țărilor de Jos din care s-a desprins Belgia (1831).
Sfânta Alianță (1815)
- Pentru păstrarea noii ordini europene și prevenirea oricărei revoluții a fost creată Sfânta Alianță (26 septembrie 1815).
- Iniţiatorii ei au fost împăratul catolic al Austriei, regele protestant al Prusiei și țarul ortodox al Rusiei. La alianță au aderat Anglia și Franța.
- Monarhii europeni au văzut în Sfânta Alianţă un instrument eficace pentru asigurarea principiilor legitimităţii și echilibrului european.
- Membrii alianței au ignorat însă sentimentele naționale a căror forță crescândă a distrus, peste câteva decenii, sistemul creat de ei.
- Congresele Sfintei Alianțe din anii 1820 – 1823 au hotărât reprimarea mișcărilor naţionale din statele germane și italiene, precum și intervenția armată împotriva fortelor revoluţionare din Spania.
- Lupta grecilor pentru independenţă (1821 – 1829) a creat noi divergențe în cadrul Sfintei Alianțe care a fost părăsită atunci de Anglia.
- „Primăvara popoarelor” din 1848 a marcat dispariția Sfintei Alianțe și eșecul politicii pentru care fusese creată.
Războiul Crimeei (1853-1856)
- La câţiva ani după dispariția Sfintei Alianțe, împăratul Frantei, Napoleon al III-lea, a vrut să imite exemplul înaintașului său și să schimbe cursul politicii europene.
- Prilejul afirmării Franţei l-a constituit Războiul Crimeei (1853-1856).
- Insistenţa Rusiei de a lua sub protecţia ei pe toți creștinii din Imperiul Otoman s-a lovit de refuzul sultanului.
- Anglia și Franța au sprijinit rezistența autorităților otomane, au pătruns cu flotele lor în Marea Neagră și au desfășurat operațiuni militare în Peninsula Crimeea împotriva trupelor țariste (martie 1854 – septembrie 1855).
- Cucerirea puternicei cetăți Sevastopol a marcat victoria trupelor anglo-franceze.
- Pacea cu Rusia a fost încheiată în cadrul Congresului de la Paris.
- Franţa a apărut atunci ca prima putere de pe continent, care răzbunase eșecul lui Napoleon I din Rusia (1812) și ocupaţia militară a Aliaților (1814 – 1815).
Congresul de Pace de la Paris (februarie-aprilie 1856) a hotărât:
- Menţinerea integrității Imperiului Otoman;
- Neutralizarea Mării Negre;
- Instituirea Comisiei Europene a Dunării cu scopul de a asigura libera navigație pe fluviu;
- Rusia a trebuit să cedeze Moldovei judeţele din sudul Basarabiei și să renunțe la protectoratul asupra Principatelor Române;
- Congresul a stabilit statutul politico-juridic al Moldovei și Țării Românești, deschizând perspectiva unirii celor două Principate, eveniment care s-a realizat în 1859.
Conflictul dintre Franța și Prusia
- Măreţia Franţei a fost umbrită treptat de ascensiunea Prusiei care, în doar câțiva ani, a preluat conducerea Confederaţiei Germane și a unificat teritoriul german.
- După războaiele victorioase cu Danemarca și Austria, Prusia a înfrânt Franţa, impunându-i o mare despăgubire de război și cedarea provinciilor Alsacia și Lorena (1871).
- Artizanul ascensiunii Prusiei a fost Otto von Bismarck, devenit apoi cancelarul noului Imperiu German.
- În 1872, Bismarck a reuşit să perfecteze Alianţa celor Trei împărați ai Germaniei, Austriei și Rusiei.
Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)
- Prestigiul Germaniei a sporit și mai mult în 1878, cu ocazia lucrărilor Congresului de la Berlin, ţinut după războiul ruso-otoman din 1877-1878, la care a participat și România.
- A fost recunoscută independența Serbiei, Muntenegrului și a României, autonomia Bulgariei şi trecerea Bosniei și Herțegovinei în administrarea Austro-Ungariei.
- România ceda Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) și primea în schimb Dobrogea.
Alianțele politico-militare
- În 1879 s-a realizat alianța austro-germană. Prin aderarea Italiei (1882), s-a constituit Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia) la care a aderat şi România în 1883.
- „Antanta Cordială” dintre Franţa și Anglia (1904), urmată de încheierea acordurilor anglo-ruse în 1907 au format, alături de alianța franco-rusă din 1893, fundamentele Triplei Înţelegeri sau Antantei.
- Cele două alianțe se vor confrunta în primul război mondial (1914-1918).
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/ZYjcEJngfqw
Cea mai frumoasă poveste despre Marea Unire din 1918
Dragi copii, vă voi spune o poveste adevărată despre cum s-a născut România Mare, țara care cuprindea între granițele sale pe toți românii.
Povestea începe în anul 1918, când lumea era în război. Un război foarte mare, care a durat patru ani și a făcut multe victime. În acest război, au luptat și românii. În afara României (care se formase în 1859 prin unirea Moldovei cu Țara Românească), existau alți români împărțiți în mai multe provincii: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Basarabia și Bucovina. Aceste provincii aparțineau altor țări, care nu le respectau drepturile și nu le lăsau să-și vorbească limba și să-și trăiască credința.
Românii nu erau mulțumiți de această situație și își doreau să fie liberi și uniți. Ei aveau un vis frumos: să facă o țară mare și puternică, în care să trăiască toți românii, indiferent de unde erau ei. Acest vis era împărtășit de toți românii, de la cei mai simpli oameni, până la cei mai înalți conducători. Printre aceștia se numărau Regele Ferdinand I și Regina Maria, care erau suveranii României. Ei erau niște oameni buni și curajoși, care iubeau poporul român și îl sprijineau în toate încercările.
Când a început războiul, Regele Ferdinand I a decis să intre în luptă de partea Aliaților, care erau țările care luptau pentru libertate și dreptate. Aliații erau Franța, Anglia, Italia, Statele Unite ale Americii și altele. Regele Ferdinand I a făcut această alegere, pentru că știa că numai așa putea să-și îndeplinească visul de a uni toate provinciile românești. Regina Maria a fost alături de el și l-a susținut în această decizie. Ea a fost alături de soldații români, pe care îi vizita pe front și îi îngrijea în spitale. Ea a fost numită „Mama Răniților”, pentru că avea grijă de toți ca de propriii ei copii.
Războiul a fost greu și lung, iar românii au avut de suferit multe pierderi. Dar ei nu au renunțat la luptă și la speranță, ci au rezistat cu vitejie și demnitate. Ei au fost ajutați și de alți români, care trăiau în provinciile ocupate de dușmani. Aceștia au format organizații și mișcări naționale, care cereau dreptul de a-și decide singuri soarta și unire cu România. Ei au fost conduși de oameni de seamă, care au reprezentat interesele și dorințele poporului român. Printre aceștia se numărau Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Iancu Flondor și alții.
În anul 1918, războiul s-a sfârșit, iar Aliații au învins dușmanii. României i-a fost recunoscută contribuția la obținerea victoriei, iar țările învinse au fost obligate să-i cedeze teritoriile românești. A fost momentul mult așteptat de toți românii, care au decis să se unească și să facă o singură țară. Astfel, în anul 1918, s-au unit cu România Basarabia, pe 27 martie, Bucovina, pe 28 noiembrie, și Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, pe 1 decembrie. A fost o mare sărbătoare pentru toți românii, care au fost fericiți și mândri, numind țara lor România Mare.
Regele Ferdinand I și Regina Maria au fost foarte bucuroși și emoționați de acest eveniment istoric. Ei au fost încoronați ca suverani ai României Mari, în orașul Alba Iulia, pe data de 15 octombrie 1922.
Așa s-a făcut Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, care a fost un vis împlinit pentru toți românii. Unirea a fost posibilă datorită sacrificiului și voinței de fier ale românilor, care au luptat pentru idealul lor național. Unirea a fost și un act de dreptate istorică, care a adus împreună toate provinciile românești sub un singur tricolor. Unirea a fost și o sursă de mândrie și de inspirație pentru generațiile viitoare, care au avut datoria să păstreze și să apere unitatea și suveranitatea României.
Vă recomand să urmăriți prezentarea video – https://youtu.be/x0DoUM-h6oE
Epopeea lui Ghilgameș. În căutarea nemuririi
Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică. Este cea mai veche scriere literară păstrată a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr.
Cuprinsă în 12 tăbliţe de lut păstrate în faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive, povestea regelui sumerian al Urukului este mai veche decât Iliada și Odiseea, mai veche decât Biblia.
Poemul nu-și datorește însă valoarea universală numai vechimii, ci mai cu seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă calitatea și caracterul operei. Amestec de întâmplări minunate, de multe ori dramatice, cu profunde învățături morale, el ne înfățișează pe cel dintâi erou tragic al tuturor timpurilor. Este, desigur, aceasta una dintre explicațiile faptului că o poveste ale cărei izvoare se pierd în negura celui de-al treilea mileniu înaintea erei noastre are atâta prospețime încât să poată fi citită până în zilele noastre, adică aproape cinci mii de ani după epoca creării ei.
Ghilgameş este un rege care se distinge prin forță, vitejie, înţelepciune, dar este și un conducător tiranic. Supuşii săi se plâng zeiței Iştar de muncile istovitoare la care acesta îi sileşte. În acest context apare figura interesantă a lui Enkidu, plămădit din lut, înzestrat cu viaţă prin răsuflarea zeiţei Aruru. Crescut cu fiarele sălbatice, acesta se umanizează mai întâi prin intermediul unei curtezane de la temple, Shamhat. Luptându-se cu Ghilgameş, îi recunoaşte acestuia puterea, devin prieteni şi decid să plece împreună în pădurea cedrilor ca să-l ucidã pe uriaşul Humbaba, în ceea ce ar putea fi interpretată drept o alegorie a luptei dintre civilizaţie şi natură. Ajutaţi de zeul Şamaş, care trimite 13 vânturi care să-l doboare pe uriaş, cei doi supun bestia.
Mai departe, zeiţa Iştar se îndrăgosteşte de Ghilgameş şi îi propune căsătoria, dar acesta o refuză. Rănită şi dornică de răzbunare, aceasta îl convinge pe tatăl său, zeul Anu, să-l trimită pe pământ pe Gugalanna, taurul ceresc, care devastează oraşul. Dar atacat de Enkidu şi Ghilgameş, monstrul sfârşeşte sub sabia lor. Visul lui Enkidu îi prevesteşte însă moartea, pentru că sfidarea zeilor nu poate rămâne nepedepsită. Ghilgameş deplânge moartea prietenului iubit într-o mare intensitate emoţională, invocând natura să plângă şi ea.
Regele colindă sălbăticia înveşmântat în piei de animale, având ca ţel găsirea legendarului Utnapishtim, cel din urmă rege dinaintea potopului, care a domnit la Şuruppak, cel căruia zeii i-au dăruit nemurirea.
După o călătorie periculoasă, Ghilgameș ajunge în sfârşit la Utnapiştim. Acesta îi povesteşte istoria potopului şi cum zeul Ea l-a îndemnat să construiască o corabie ca să se salveze de furtunile dezastruoase iscate de Enlil, cel care ulterior îi va binecuvânta pe Utnapiştim şi soţia sa cu viaţa veşnică.
Dar se pare că a fost un caz singular. Ca să îi demonstreze lui Ghilgameş că nu poate schimba legile firii, îl provoacă să stea treaz 7 nopţi, test pe care regele nu-l trece. Pentru că totuşi a pătimit prea mult, Utnapiştim îi încredintează o taină: pe fundul apei se găseşte o floare care oferă tinereţea veşnică. Regele o găsește, dar în zadar. Şarpele cel perfid i-o smulge. Rămas fără vreo posibilitate de a învinge moartea, Ghilgameş încearcă să-l ispitească pe duhul lui Enkidu să-i împărtăşească ce se petrece în lumea de dincolo, dar neaflând mare lucru, se întoarce în Uruk.
Epopeea lui Ghilgameș prezintă frământarea omului stăpânit de teama morţii, tânjind a desluşi tainele nemuririi şi astfel a învinge condiţia umană.
Iată câteva teme importante ale Epopeii lui Ghilgameș:
Prietenia: Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu este una dintre cele mai importante teme ale acestei epopei. Prietenia lor este o forță puternică care îi ajută să depășească multe obstacole.
Curajul: Ghilgameș este un erou care îndrăznește să se confrunte cu pericolele lumii. Curajul său este un exemplu pentru ceilalți și îi ajută să-și îndeplinească obiectivele.
Moartea: Moartea lui Enkidu este un eveniment major în viața lui Ghilgameș. Moartea îl face să se gândească la propria sa mortalitate și îl determină să pornească în căutarea nemuririi.
Sensul vieții: Epopeea se termină cu Ghilgameș realizând că sensul vieții nu este nemurirea, ci bucuria de a trăi fiecare zi.
Epopeea lui Ghilgameș este o poveste care a inspirat și captivat oamenii de secole. Este o operă literară care ne provoacă să ne gândim la cele mai importante aspecte ale vieții noastre.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/18ltXS3zDMU
Iliada lui Homer. Rezumat
Iliada relatează o perioadă scurtă, dar crucială, a Războiului Troian, un conflict între orașul Troia și aliații săi și o confederație de orașe grecești, cunoscute sub numele colectiv de Aheeni. Conflictul a început atunci când Paris, fiul regelui Troiei, Priam, a răpit-o pe Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, de la regele aheilor, Menelau. Aheii au strâns o armată puternică și au navigat spre Troia, hotărâți să o recupereze pe Elena prin forță.
La începutul poveștii, războiul se află în al nouălea an. Aheii au jefuit recent un oraș din apropierea Troiei, luând în captivitate mai multe femei frumoase și o mulțime de comori. Chryses, un preot al lui Apollo din orașul jefuit, se apropie de tabăra aheilor și îi cere lui Agamemnon, conducătorul aheilor, să o elibereze din sclavie pe fiica sa, care este una dintre captive. Agamemnon refuză. Chryses îl roagă pe Apollo să îi pedepsească pe ahei, iar Apollo face să se abată ciuma asupra armatei aheene.
Ciuma face ravagii în armata aheeană. În căutarea disperată a unui răspuns, aheii îl întreabă pe profetul Calchas despre cauza ciumei. Calchas îl însărcinează pe Agamemnon să îi dea înapoi pe fiica lui Chryses. Agamemnon acceptă cu reticență, dar cere ca despăgubire să i se dea Briseis, fata captivă dată războinicului Ahile. Ahile este înfuriat de cererea lui Agamemnon și refuză să mai lupte pentru Agamemnon.
Ahile, cel mai mare dintre luptătorii ahei, dorește să se răzbune pe Agamemnon. El o cheamă pe mama sa, Thetis (o nimfă nemuritoare a mării) și îi cere să îl roage pe Zeus să întoarcă cursul războiului împotriva aheilor. Deoarece Ahile este sortit să moară glorios în luptă, o prăbușire a aheilor va contribui la a-i da glorie lui Ahile, permițându-i să le vină în ajutor. Zeus dă curs cererii lui Thetis.
Pe câmpul de luptă, Paris și Menelau acceptă să se dueleze pentru a pune capăt războiului. Menelau este victorios, dar troienii încalcă înțelegerea pe care au jurat să o respecte în prealabil. Armatele se aruncă într-o bătălie care durează câteva zile. În timpul luptelor, mulți soldați se disting, printre care aheul Diomede și fiul lui Priam, Hector. Soarta bătăliei se schimbă de mai multe ori, dar forțele troiene sub comanda lui Hector îi împing în cele din urmă pe ahei înapoi la fortificațiile pe care le-au construit în jurul corăbiilor lor.
Între timp, între zei se desfășoară un conflict alternativ în favoarea troienilor și a aheilor. Atena, Hera și Poseidon susțin forțele aheene, în timp ce Apollo, Afrodita și Ares îi susțin pe troieni. Pe măsură ce bătălia continuă, zeii dau putere și inspirație luptătorilor lor. În cele din urmă, Zeus, plănuind să modeleze conflictul de unul singur pentru a-și putea îndeplini promisiunea făcută lui Thetis, interzice intervenția în război a celorlalți zei. Zeus ajută la organizarea avansării troienilor împotriva aheilor.
Sub o presiune imensă, bătrânul comandant aheean Nestor propune trimiterea unei ambasade la Ahile pentru a-l convinge să se întoarcă la luptă. Ahile le ascultă rugămințile, dar în cele din urmă refuză, declarând că nu se va agita până când troienii nu vor ataca propriile corăbii. După o luptă îndelungată, troienii pătrund în cele din urmă în fortăreața aheilor, amenințând că vor arde corăbiile și îi vor măcelări pe ahei.
Patrocle, tovarășul de nedespărțit al lui Ahile, temându-se de distrugerea forțelor aheene, îl întreabă pe Ahile dacă îi poate lua locul în luptă. În cele din urmă, Ahile acceptă și, în timp ce prima corabie aheeană începe să ardă, Patrocle conduce armata lui Ahile, îmbrăcat în armura lui Ahile pentru a-i speria pe troieni. Patrocle luptă exemplar, iar troienii sunt respinși de pe corăbii. Cu toate acestea, Patrocle nesocotește ordinul lui Ahile de a se întoarce după ce i-a alungat pe troieni. El îi urmărește pe troieni până la porțile Troiei. Zeus, plănuind de la început această succesiune de evenimente, îi permite lui Apollo să-l doboare pe Patrocle. Hector îl ucide apoi pe Patrocle în timp ce acesta zace la pământ, iar o bătălie izbucnește pentru trupul lui Patrocle. Hector îi smulge armura lui Ahile lui Patrocle, dar Menelau și ceilalți reușesc să salveze trupul.
Când Ahile află de moartea lui Patrocle, este profund îndurerat. Dorind să se răzbune pe Hector și pe troieni, Ahile se împacă cu Agamemnon. Mama sa, Thetis, îl vizitează pe zeul fierar Hefaistos, care îi făurește lui Ahile o armură nouă, supraomenească, precum și un scut magnific care înfățișează întreaga lume. Între timp, troienii și-au instalat tabăra în afara zidurilor orașului lor, subestimând furia lui Ahile. A doua zi, Ahile își îmbracă armura și se lansează în luptă, ucigând numeroși troieni pe câmpiile Troiei. Ahile se luptă, de asemenea, cu zeul râului Xanthus, care se supără pe Ahile pentru că a ucis atât de mulți troieni în apele sale.
Troienii fug de furia lui Ahile și se ascund în interiorul zidurilor Troiei. Hector rămâne singur în afara zidului, hotărât să se împotrivească lui Ahile, dar când Ahile se apropie de el, Hector își pierde curajul și începe să fugă. Ahile îl urmărește pe Hector de patru ori în jurul zidurilor Troiei, dar în cele din urmă Hector se întoarce și îl înfruntă pe Ahile. Cu ajutorul Atenei, Ahile îl ucide pe Hector. El leagă cadavrul lui Hector de carul său și îl târăște înapoi în tabăra aheilor ca răzbunare pentru moartea lui Patrocle.
Ahile, încă îndurerat, organizează o înmormântare elaborată pentru Patrocle, care este urmată de o serie de jocuri atletice comemorative. După jocuri, Ahile continuă să târască trupul lui Hector în jurul cadavrului lui Patrocle timp de nouă zile.
Zeii, dorind să-l vadă pe Hector îngropat cum se cuvine, îl trimit pe Priam, escortat de Hermes, să răscumpere trupul lui Hector. Priam îi imploră mila lui Ahile, cerându-i acestuia să își amintească de propriul tată îmbătrânit. Ahile este înduioșat de rugămintea lui Priam și este de acord să restituie trupul lui Hector. Priam se întoarce la Troia cu Hector, iar troienii își plâng pierderea. Iliada se încheie cu funeraliile acestuia de-a lungul unui armistițiu de 12 zile garantat de Ahile.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/I-4efPBqTTk
Ce se întâmplă cu adevărat în Israel și Gaza?
Bine ați venit, dragi prieteni, la acest episod special despre Ce se întâmplă cu adevărat în Israel și Gaza?
Întreaga lume este șocată de evenimentele recente din Israel. Știrile sunt tulburătoare. Atacuri surprinzătoare cu un impact grav asupra civililor. Violențe grave, multe victime. Dar ce se întâmplă cu adevărat în Israel și Gaza? Ce este Hamas? Ce este Fâșia Gaza și de ce este importantă? Ce este Palestina? De ce a lansat Hamas cel mai recent atac? De ce nu a fost prevăzut atacul de către serviciile secrete israeliene? Cum se implică SUA? Ce s-ar putea întâmpla în continuare? Răspunsuri la aceste întrebări legitime le-am găsit într-o analiză recentă a BBC pe care o prezint în continuare.
Ce este Hamas?
Hamas este un grup militant palestinian care conduce Fâșia Gaza. Numele său este un acronim pentru Harakat al-Muqawama al-Islamiya, sau „Mișcarea de rezistență islamică”, și înseamnă „zel” în arabă. Grupul a jurat să distrugă Israelul și dorește să îl înlocuiască cu un stat islamic. Hamas a purtat mai multe războaie cu Israelul de când a preluat puterea în Gaza, în 2007. A lansat – sau a permis altor grupuri militante să lanseze – mii de rachete asupra Israelului și a efectuat alte atacuri mortale. Ca răspuns, Israelul a atacat în repetate rânduri Hamas cu lovituri aeriene și a trimis trupe în Gaza în timpul a două dintre războaie. Împreună cu Egiptul, Israelul a blocat Fâșia Gaza din 2007, din motive pe care le descrie ca fiind de securitate. Hamas – sau, în unele cazuri, aripa sa militară – a fost desemnată drept grup terorist de către Israel, Statele Unite, Uniunea Europeană și Regatul Unit, precum și de alte țări. Iranul sprijină grupul, oferindu-i finanțare, arme și instruire.
Ce este Fâșia Gaza și de ce este importantă?
Fâșia Gaza este un teritoriu lung de 41 km și lat de 10 km, situat între Israel, Egipt și Marea Mediterană. Inițial ocupată de Egipt, Gaza a fost capturată de Israel în timpul războiului din 1967 din Orientul Mijlociu, împreună cu Cisiordania și Ierusalimul de Est. Israelul și-a retras trupele și aproximativ 7.000 de coloniști din zonă în 2005. În prezent, Gaza găzduiește aproximativ 2,3 milioane de persoane și are una dintre cele mai dense populații din lume.
Israelul controlează spațiul aerian deasupra Fâșiei Gaza și a țărmului acesteia și controlează strict circulația persoanelor și a bunurilor prin punctele sale de trecere a frontierei. În mod similar, Egiptul controlează cine intră și cine iese prin frontiera sa cu Gaza.
Aproximativ 80% din populația din Gaza depinde de ajutorul internațional, potrivit ONU, iar aproximativ un milion de persoane depind de ajutorul alimentar zilnic. După atacul fără precedent al Hamas, Israelul a anunțat un „asediu” al Gazei – tăindu-i aprovizionarea cu energie electrică, combustibil, alimente, bunuri și apă.
În Gaza nu mai există curent electric, după ce singura centrală electrică a rămas fără combustibil. Fără electricitate, se așteaptă ca sistemele de apă și canalizare din Gaza să se oprească și ele. Locuitorii din Gaza vor trebui să se bazeze pe generatoare de electricitate – dacă au combustibil pentru a le face să funcționeze
Ce este Palestina?
Cisiordania și Gaza, cunoscute sub numele de teritoriile palestiniene, precum și Ierusalimul de Est și Israelul, au făcut parte dintr-un teritoriu cunoscut sub numele de Palestina din epoca romană până la mijlocul secolului al XX-lea. Acestea au fost, de asemenea, teritoriile regatelor evreiești din Biblie și sunt considerate de mulți evrei ca fiind patria lor străveche.
Israelul a fost declarat stat în 1948, deși terenul este încă denumit Palestina de către cei care nu recunosc dreptul Israelului de a exista. Palestinienii folosesc, de asemenea, numele Palestina ca termen generic pentru Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est.
De ce a lansat Hamas cel mai recent atac?
Deși atacul militanților din 7 octombrie a fost neașteptat, acesta a avut loc într-un moment de creștere a tensiunilor israeliano-palestiniene. Anul acesta a fost cel mai sângeros din istorie pentru palestinienii care trăiesc în Cisiordania ocupată de Israel, ceea ce ar fi putut motiva Hamas să lovească Israelul cu un atac spectaculos. De asemenea, este posibil ca Hamas să fi căutat să obțină o victorie propagandistică semnificativă împotriva Israelului pentru a-și spori popularitatea în rândul palestinienilor obișnuiți. Faptul că a luat atât de mulți ostatici israelieni este considerat a fi menit să exercite presiuni asupra Israelului pentru a elibera o parte din cei aproximativ 4 500 de palestinieni deținuți în închisorile israeliene – o problemă extrem de emoțională pentru toți palestinienii. Există, de asemenea, speculații conform cărora atacul a fost orchestrat de Iran – dușmanul de moarte al Israelului – deși liderul suprem al Iranului a negat implicarea țării sale. De asemenea, Iranul și Hamas se opun cu fermitate perspectivei tot mai mari a unui acord de pace istoric între Israel și Arabia Saudită. Acesta ar putea fi zădărnicit dacă răspunsul militar al Israelului la atacurile Hamas provoacă o furie generalizată în lumea arabă.
Cum se compară acest lucru cu atacurile anterioare ale Hamas?
Jeremy Bowen, editorul specializat pe probleme internaționale al BBC, spune că aceasta este cea mai ambițioasă operațiune pe care Hamas a lansat-o vreodată din Gaza și cel mai serios atac transfrontalier cu care Israelul s-a confruntat în mai mult de o generație.
De ce nu a fost prevăzut atacul de către serviciile secrete israeliene?
Având în vedere resursele combinate ale Shin Bet, serviciile de securitate internă israeliene, agenția sa de spionaj extern Mossad și toate resursele Forțelor de Apărare ale Israelului, corespondentul pe probleme de securitate al BBC, Frank Gardner, spune că este uimitor faptul că nimeni nu a prevăzut acest lucru sau nu a acționat în cazul în care a avut un avertisment.
Israelul are, fără îndoială, cele mai extinse și mai bine finanțate servicii de informații din Orientul Mijlociu, cu informatori și agenți în interiorul grupurilor militante palestiniene, precum și în Liban, Siria și în alte părți.
Gardul de la granița dintre Gaza și Israel are camere de luat vederi, senzori de mișcare la sol și patrule regulate ale armatei. Gardul acoperit cu sârmă ghimpată ar fi trebuit să fie o „barieră inteligentă” pentru a preveni exact tipul de infiltrare care a avut loc în acest atac. Dar militanții Hamas pur și simplu și-au croit drum prin el cu buldozerele, au făcut găuri în sârmă sau au intrat în Israel dinspre mare și cu parapanta.
Cum se implică SUA?
SUA este cel mai apropiat aliat al Israelului, iar administrațiile succesive au declarat angajamentul „de fier” al SUA față de securitatea Israelului. În urma atacului Hamas, SUA au anunțat că vor muta un portavion, nave și avioane în estul Mediteranei și că vor oferi Israelului echipamente și muniții suplimentare. Pe lângă faptul că este o dovadă de sprijin față de Israel, această mișcare ar putea fi un avertisment pentru puternica grupare militantă libaneză Hezbollah – un inamic al Israelului și susținător al Hamas – să nu atace Israelul.
Cel puțin 14 cetățeni americani – alături de victime din aproximativ 16 țări, cu excepția Israelului – au fost uciși în atacul Hamas. Mai mulți cetățeni americani se numără, de asemenea, printre zecile de persoane ținute ostatice de Hamas în Gaza.
Ce s-a întâmplat în 1973 și de ce oamenii compară acest lucru cu ultimul atac al Hamas?
Unii compară atacul Hamas cu ceea ce israelienii numesc Războiul de Yom Kippur din 1973. În urmă cu 50 de ani, Israelul a fost surprins de un atac surpriză al Egiptului și al Siriei în ziua sfântă evreiască de Yom Kippur. Forțele arabe au făcut progrese semnificative înainte ca cele ale Israelului să reușească să le respingă. În timpul războiului, 2.656 de soldați israelieni au fost uciși și alte mii au fost răniți. De partea arabă, aproximativ 18.000 au fost uciși și zeci de mii au fost răniți. Faptul că Israelul a fost luat prins cu garda jos și a suferit atât de multe pierderi a avut un impact profund asupra psihicului israelian, iar concentrarea ulterioară asupra pregătirii militare i-a convins pe israelieni că un astfel de eveniment nu se va mai putea repeta niciodată.
Care ar putea fi răspunsul Israelului și al lumii arabe?
Comandantul militar al Hamas, Mohammed Deif, a făcut apel la palestinieni și la alți arabi să se alăture operațiunii militanților pentru a „mătura ocupația [israeliană]”.
Israelul vede, fără îndoială, potențialul unui război care s-ar putea deschide pe mai multe fronturi. Unul dintre cele mai grave scenarii ar fi implicarea mișcării libaneze Hezbollah. De la atac, gruparea militantă susținută de Iran a lansat o serie de rachete și obuze spre nordul Israelului. Forțele israeliene au răspuns prin atacarea pozițiilor Hezbollah și a altor infrastructuri. Armata israeliană a ordonat o întărire masivă a trupelor și este de așteptat să lanseze în curând o ofensivă terestră asupra Fâșiei Gaza.
Confruntările continuă. În ciuda numeroaselor eforturi de mediere și încercări de a obține încetarea focului, conflictul Israel-Gaza rămâne unul dintre cele mai sensibile și complexe conflicte din lume.
Mulțumesc că ați fost alături de mine astăzi. Nu uitați să vă abonați și să lăsați comentarii cu părerea voastră despre evenimentele prezentate. La revedere!
sursa informațiilor – https://www.bbc.com/news/world-middle…
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://www.youtube.com/watch?v=pOiQEEqcnsg
Originile conflictului arabo-israelian. Povestea din spatele știrilor
Bună ziua și bine ați venit, dragi prieteni, la acest episod special despre „Originile conflictului arabo-israelian. Povestea din spatele știrilor” Astăzi vom încerca să aflăm care sunt cauzele unuia dintre cele mai complexe și îndelungate conflicte din lume. Vom săpa adânc în istoria sa bogată și în cele mai semnificative evenimente pentru a dezvălui straturile sale istorice și religioase care au contribuit la formarea și perpetuarea acestui conflict.
Originea esențială a conflictului arabo-israelian se află în revendicarea unui teritoriu: acela al Palestinei. Atât evreii cât şi palestinienii încearcă fiecare să dovedească legitimitatea lor asupra acestui pământ.
Dar ce reprezintă Palestina? Este un teritoriu situat la sud-est de Marea Mediterană. Este identificată, de regulă, cu Canaan, cu Țara Israel a evreilor sau Țara Sfântă. Ea deține o importanță majoră pentru cele trei mari religii monoteiste: iudaism, creștinism și islam.
Plecând de la argumente religioase şi până la cele politice, evreii şi palestinienii încearcă fiecare să dovedească legitimitatea lor absolută asupra acestui pământ.
lată pe scurt o prezentare a cadrului istoric a ceea ce s-a întâmplat în Palestina.
Trebuie spus mai întâi că sursele antice transmise pe calea tradiției religioase au deținut dominanța în istoriografia acestei regiuni. Astfel, conform tradiției biblice, evreii au fost primii care au populat Palestina. Abraham se stabileşte în Canaan şi întemeiază poporul evreu, din porunca unui Dumnezeu cu care face mai apoi un pact care-i afirmă statutul de popor ales şi căruia i se acordă un pământ sfânt.
Urmează o perioadă agitată cu o ascensiune remarcabilă în vremea regilor David și Solomon, dar și un declin al puterii evreilor mai ales în vremea cuceririi romane. Din cauza revoltelor evreieşti, romanii distrug în anul 70 d. Hr. templul din lerusalim, iar după revolta din 135 evreii sunt expulzați din țară şi lerusalimul este distrus. Acesta este anul decisiv care marchează sfârşitul statului evreu: de acum ei vor fi lipsiți de o entitate teritorială şi politică proprie, fiind risipiți în întreaga lume.
Schimbări importante au avut loc și în teritoriul palestinian. Acesta a intrat sub stăpânirea Imperiului Bizantin până în 636, când o nouă putere – arabii, și o nouă religie – islamul îl vor ocupa. În 638 califul Omar intră în Ierusalim, al treilea oraș sfânt al musulmanilor după Mecca și Medina. Acesta este anul care marchează pentru arabi începutul stăpânirii de drept a acestor teritorii, în care evreii erau aproape absenți.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dorința de identitate națională și statală se manifestă cu tot mai multă putere, atât în rândul evreilor cât și în rândul arabilor. Mișcarea sionistă apărută în Europa propune ca rezolvare a problemelor evreiești acordarea Palestinei ca stat al evreilor, în timp ce naționalismele arabe se manifestă cu o vigoare sporită. Ca urmare, sporesc tensiunile etnice din Palestina.
Momentul de cotitură relațiilor dintre arabi și evrei a avut loc în 1948, când David Ben-Gurion a proclamat independența statului Israel. Aceasta a dus la izbucnirea Primului Război Arabo-Israelian, cu statele arabe vecine invadând noul stat. Planul de partiție ONU, care prevedea împărțirea Palestinei în două state, nu a fost acceptat nici de arabi nici de conducătorii sioniști și astfel a început un conflict lung și sângeros care continuă și astăzi.
Închei această călătorie conștient de complexitatea conflictului arabo-israelian, dar și de necesitatea dialogului și înțelegerii pentru a construi un viitor fără război, suferință și victime. Soluționarea acestui conflict rămâne un obiectiv esențial pentru pacea în Orientul Mijlociu și în lumea întreagă.
Mulțumesc că ați fost alături de mine astăzi. Dacă v-a plăcut această explorare a originilor conflictului arabo-israelian, nu uitați să dați like, să vă abonați și să lăsați comentarii cu părerea voastră. La revedere!
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video https://www.youtube.com/watch?v=mjiBXCq1WMY&t=11s
Istoria și religia evreilor. Antisemitismul. De ce au fost persecutați evreii? Holocaustul
Bună ziua și bine ați venit, dragi prieteni, la acest episod special în care vom explora fascinanta istorie și religie a poporului evreu. Sunt Horia Oprea, și astăzi vom călători împreună în lumea străveche a evreilor pentru a afla originile credinței lor, care sunt cărțile sfinte evreiești, momentele importante din istoria antică a evreilor și vom încerca să înțelegem de ce aceștia au fost adesea ținta persecuției de-a lungul istoriei.
Istoria iudaismului este esențială pentru înțelegerea credinței evreiești, care, la rândul ei, are o moștenire bogată și influentă în domeniile dreptului, culturii și tradiției evreiești.
Religia evreilor
- Datează de aproape 4 milenii, poartă numele de iudaism și este monoteistă.
- Evreii cred că există un singur Dumnezeu care a stabilit un legământ cu ei.
- Dumnezeu comunică cu credincioșii prin profeți (printre care Avraam,
Isaac, Iacob, Moise) răsplătește faptele bune și le pedepsește pe cele rele. - Majoritatea evreilor cred că Mesia este mântuitorul, salvatorul evreilor, care se consideră membrii poporului ales al lui Dumnezeu.
- Evreii se închină în locașuri de rugăciune sfinte cunoscute sub numele de sinagogi (construite după demolarea celui de-al doilea Templu, care era loc unic de rugăciune al adepților iudaismului), iar conducătorii lor spirituali sau preoții sunt numiți rabini.
- Steaua lui David cu șase colțuri este simbolul iudaismului.
- Astăzi, există aproximativ 14 milioane de evrei în întreaga lume. Cei mai mulți dintre ei trăiesc în Statele Unite și Israel.
- În mod tradițional, o persoană este considerată evreu dacă mama sa este evreică.
- Textul sacru evreiesc este numit Tanah sau „Biblia ebraică”. El include aceleași cărți ca și Vechiul Testament din Biblia creștină, care sunt ordonate însă diferit.
- Tora – primele cinci cărți ale Tanahului – conturează legile pe care evreii trebuie să le respecte.
- În ebraică, Tora înseamnă „instruire” sau „învățătură”. Ea este cunoscută și sub numele de Pentateuh întrucât cuprinde primele cinci cărți ale Bibliei ebraice, preluate în Biblia creștină, mai precis Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul.
Originile credinței evreiești
- Sunt explicate în Tora.
- Potrivit acesteia, Dumnezeu s-a revelat pentru prima dată unui evreu pe nume Avraam, care a devenit cunoscut drept fondatorul iudaismului.
- Evreii cred că Dumnezeu a făcut un legământ special cu Avraam și că el și descendenții lui au fost oameni aleși care vor crea un popor mare.
- Isaac, fiul lui Avraam și nepotul său Iacov, au devenit, de asemenea, figuri centrale în istoria antică a evreilor. Iacov a luat numele de Israel, iar copiii lui și generațiile viitoare au devenit cunoscuți ca israeliți.
- La mai bine de 1.000 de ani după Avraam, profetul Moise i-a condus pe israeliți din Egipt după ce au fost sclavi în acel regat timp de sute de ani înapoi în Țara Sfântă.
- Potrivit Torei, Dumnezeu i-a revelat lui Moise legile Sale, cunoscute sub numele de Tablele Legilor, pe Muntele Sinai, pe drumul întoarceri din exil.
- În jurul anului 1.000 î.Hr., regele David a condus poporul evreu. Fiul său, Solomon, a construit primul Templu din Ierusalim, care a devenit locul central de cult pentru evrei. Regatul s-a prăbușit în jurul anului 931 î.Hr., iar poporul evreu s-a împărțit în două grupuri: Israel în nord și Iudeea în sud.
- În jurul anului 587 î.Hr., babilonienii au distrus primul templu și au trimis mulți evrei în exil. Un al doilea templu a fost construit în jurul anului 516 î.Hr. cu ajutorul noilor stăpânitori, perșii, dar a fost în cele din urmă distrus de romani (care cuceriseră teritoriile locuite de evrei în anul 63 î.Hr.), în anul 70 d.Hr.
- Distrugerea celui de-al doilea Templu a fost semnificativă, deoarece evreii nu mai aveau un loc unic de rugăciune, motiv pentru care și-au mutat serviciul religios în sinagogi construite în localitățile unde trăiau.
Cărțile sfinte evreiești
- Aceste texte sunt esențiale și definitorii pentru cultura și identitatea evreilor.
- În timp ce Tanahul (care include Tora) este considerat textul sacru al iudaismului, multe alte manuscrise importante au fost compuse în anii următori.
- Acestea au oferit perspective asupra modului în care Tanahul ar trebui să fie interpretat și au consemnat legile care anterior circulaseră doar oral.
- În jurul anului 200 d.Hr., învățații evrei au compilat Mișna – un text care descrie și explică codul de drept evreiesc și care fusese anterior transmis oral.
- Mai târziu, a fost creat Talmudul, o colecție de învățături și comentarii despre legea evreiască. Talmudul conține Mișna și un alt text cunoscut sub numele de Ghemara (care examinează Mișna). El include interpretările a mii de rabini și subliniază importanța unui număr de 613 porunci ale legii iudaice.
Cultura iudaică
- Este foarte profund legată de religie și reprezintă o componentă identitară esențială a evreilor.
- Aceasta, la rândul ei, proiectează un profund sens teologic asupra istoriei poporului evreu și a popoarelor care au intrat în contact cu acesta, înglobând această istorie în textura culturală-identitară a evreilor de pretutindeni.
- Acesta este motivul pentru care referințele la momentele cruciale ale istoriei, cu precădere antice, ale acestora – parte integrantă a planului divin pentru poporul evreu – este importantă pentru înțelegerea specificului culturii și identității evreiești.
Ceremoniile religioase
- Reprezintă părți esențiale ale vieții comunitare și culturale ale vieții evreilor atât din diaspora, cât și din Israelul contemporan.
- Acestea gravitează adesea fundamental în jurul evocării și rememorării, în cheie religioasă și nu numai, a principalelor evenimente istorice sau istoricizate din trecutul poporului evreu cum ar fi robiile, exodul, reclădirea Templului, revenirea în țara promisă.
- De acestea se leagă regulile dietare și de port specifice, festivalurile religioase.
Momente importante din istoria antică a evreilor
- Originile poporului evreu (ai cărui membri se numesc și vechii israeliți) se află în Orientul Mijlociu antic, pe un teritoriu numit Canaan, aflat în zona de confluență a imperiilor antice egiptean, babilonian și asirian.
- „Epoca de aur” a Israelului antic, numit Regatul lui Israel, se referă la perioada în care au domnit regii David și Solomon, între anii 1010 și 931 î.Hr.
- Perioadele ulterioare au fost marcate de cuceriri străine și declin.
- În anul 722 î.Hr., cea mai mare parte Israelului au fost cucerită de vechiul Imperiu Asirian, iar între anii 598–587 î.Hr. de Imperiul Babilonian, care a exilat o parte dintre evrei, în principal elita lor politică și socială, în Babilon și le-a demolat templul din capitala Ierusalim (Primul Templu). De asemenea, unii evrei au fugit în Egipt. Acest moment poate fi considerat începutul diasporei evreiești, un termen care provine din cuvântul „dispersie”, adică răspândirea evreilor în Orientul Mijlociu și, în cele din urmă, în alte teritorii.
- La mai puțin de șase decenii de la invazia și dominația babiloniană, în 539 î.Hr., babilonienii au fost și ei cuceriți de Imperiul Persan.
- Spre deosebire de babilonieni, persanii credeau că cel mai bun mod de a asigura pacea era să readucă oamenii pe pământurile lor natale și să îi ajute să trăiască în conformitate cu legile lor străvechi, ajutându-i să-și reconstruiască templele, inclusiv marele templu din Ierusalim.
- Următorul imperiu care a avut un impact asupra evreilor și a istoriei acestora a fost Imperiul lui Alexandru Macedon (sau Cel Mare).
- Imperiul realizat de Alexandru Macedon și răspândirea elenismului în toată regiunea Orientului Mijlociu au accelerat așezarea evreilor în alte zone ale noului stat.
- Numeroși evrei au devenit soldați în armatele lui Alexandru cel Mare și s-au stabilit în Egiptul antic. La fel ca soldații greci, aceștia au obținut terenuri în schimbul serviciului militar, și-au format propriile comunități și și-au construit lăcașe de rugăciune numite sinagogi. Însă, în primul secol î.Hr., au izbucnit tensiuni între membrii elitelor grecești și comunitatea evreiască din Egipt.
- Când Imperiul Roman a cucerit Egiptul în anul 30 î.Hr., relațiile dintre aceste comunități s-au înrăutățit mult.
- În Egiptul aflat sub dominație romană, noii stăpânitori le-au permis grecilor să-și mențină unele privilegii deținute de regulă doar de cetățenii romani, lucru extins și asupra unor evrei cu rol economic și cultural important din orașul Alexandria.
- Grecii au protestat împotriva includerii acestora din urmă între persoanele cu statut special și îi acuzau pe evrei în campanii publice că sunt antisociali, că au legi ciudate sau chiar că sunt fără lege, că îi urăsc pe zeii oficiali, sau chiar că practică în secret canibalismul, mâncând oameni în ritualuri tainice.
- Ca urmare, în secolul I și al II-lea d.Hr. au avut loc atacuri spontane împotriva populației evreiești. Zeci de mii de evrei au fost măcelăriți, iar restul au fugit din Egipt. Proprietățile lor au fost confiscate de romani. În această regiune propaganda antievreiască era atât de puternică, încât, chiar și după plecarea evreilor din Egipt, scriitorii greci și romani au continuat să se refere la persistența suspiciunii față de aceștia.
- Antiiudaismul din această perioadă avea aspecte politice, economice, culturale și religioase.
Evreii și religia creștină
- Isus, considerat de toate variantele religiei creștine fiul lui Dumnezeu, Mesia, mântuitorul, salvator al poporului ales și întemeietorul acestei religii, a fost evreu, scrierile sale erau evreiești, iar primii săi adepți erau evrei.
- El a fost executat de romani în anul 33 d.Hr. în cooperare cu preoții evrei din Ierusalim care se opuneau înnoirii religiei tradiționale iudaice pe care o propovăduia.
- Însă, din perspectiva evreiască, Mesia pe care îl așteptau nu trebuia să moară, motiv pentru care mulți evrei nu au crezut că Isus era Mesia.
- Liderii religioși creștini au început să promoveze creștinismul ca religie întemeiată de Isus, considerând-o o împlinire sau o înlocuire a iudaismului. Ei au susținut că adevăratul popor ales de Dumnezeu (Israel) erau creștinii și că doar ei erau cei care aveau dreptul să folosească cuvântul „Israel”.
- În aceeași ordine de idei, promotorii creștinismului afirmau că evreii își citeau greșit propriile scripturi, motiv pentru care nu puteau să îl recunoască pe Isus ca fiu al lui Dumnezeu și mântuitor.
- Distrugerea Templului iudaic din Ierusalim (Cel de-al Doilea Templu) de către romani, în anul 70 d.Hr., a început să fie considerată de adepții creștinismului o confirmare a convingerii lor că evreii și-au interpretat greșit scrierile sfinte.
- Din anul 392 d.Hr., Imperiul Roman, trecut la religia creștină, a interzis religia tradițională romană și practicarea acesteia în public sau în privat, sub pedeapsa cu moartea sau exilul.
- După 418 d.Hr., conducătorii imperiului au promulgat legi antievreiești, interzicându-le să se căsătorească cu neevrei și excluzându-i din administrație, armată și magistratură.
- Evreilor li s-a interzis să construiască noi sinagogi sau să renoveze sinagogile existente și să convertească alte persoane la iudaism.
- Biserica Catolică, deținătoarea autorității spirituale absolute și a unei imense puteri politice, a ajuns, treptat, folosind scrieri teologice devenite texte fondatoare importante ale catolicismului, precum cele ale Sfântului Augustin (354-430 d.Hr.), la atitudinea oficială conform căreia evreilor trebuia să li se permită să existe, chiar dacă într-o „stare de supunere”, pentru a mărturisi despre propria răutate și despre adevărul creștin, până când aceștia vor îmbrățișa credința în cea de-a doua venire a lui Hristos.
- Un alt motiv, mult mai pragmatic, al tolerării evreilor, a fost nevoia Bisericii de a apela la banii evreilor bancheri și negustori bogați
- Antiiudaismul a continuat și în perioada medievală.
- Între anii 1100 și 1800, în Europa, evreii au fost expulzați din diferite orașe și provincii.
- Ori de câte ori apăreau dificultăți în viața comunităților sau a popoarelor, calamități, molime, războaie, foamete, liderii politici, militari, economici și religioși aveau nevoie de un țap ispășitor respectiv de cineva pe care să-l facă vinovat de aceste calamități. Astfel, era mai ușor pentru ei să dea vina pe evrei și să îi expulzeze din orașele lor. Nenumărați evrei au fost uciși, mulți au fugit din regiunile respective, iar alții s-au convertit la creștinism pentru a scăpa de persecuții.
- Principalul motiv invocat împotriva evreilor a fost de natură religioasă, în care prima acuzație împotriva acestora era aceea de deicid – faptul că l-au omorât pe fiul lui Dumnezeu, Isus (Evanghelia după Matei, 27,25: „Iar tot poporul a răspuns și a zis: Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!”).
- De fapt, acuzația principală era că evreii l-au văzut și nu l-au recunoscut, nu au înțeles că el era Dumnezeu.
- Practicarea de către evrei a unei religii necreștine, într-o limbă inaccesibilă comunităților majoritare, portul și obiceiurile diferite și tendința comunităților evreiești de a duce o viață separată de cea a majorității, au alimentat prejudecățile, ignoranța și suspiciunile multor membri ai societăților creștine majoritare, prejudecăți folosite adesea de conducătorii statelor și ai instituțiilor în acțiunile împotriva evreilor.
- Nu arareori, Biserica, regii aristocrații și alți lideri ai vremii au apelat la împrumuturi de la evrei, iar expulzarea acestora ducea și la dispariția datoriilor față de ei.
Antisemitismul
- A înlocuit termenul antiiudaism în urmă cu aproximativ un secol și jumătate.
- Este expresia sentimentelor de ură împotriva evreilor și a tot ceea ce e legat de aceștia.
- În discursul politic, termenul de antisemitism a fost utilizat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
- Termenul a fost inventat în anul 1879 de un jurnalist german, Wilhelm Marr, care l-a creat în jurul clișeelor mai vechi. Astfel, primul clișeu, cu rol fondator, este cel religios, al deicidului.
- Trebuie, de asemenea, făcută precizarea că termenul antisemitism introdus de Marr se referă exclusiv la evrei, ceea ce este incorect deoarece îi exclude pe arabi, deși și aceștia sunt, ca și evreii, un popor semit (semiții desemnând toate populațiile din Orientul Apropiat și nordul Africii care vorbesc limbi ce aparțin grupului lingvistic numit semito-hamitic, în special arabii și evreii).
- Al doilea sens major al antisemitismului este cel rasial, adoptat după răspândirea teoriei evoluționiste și, în special, a așa-numitei „științe a raselor”, care încerca să dovedească inferioritatea unor rase umane în raport cu altele și pericolul „contaminării” biologice (în principal al degenerării) a raselor „superioare” de către cele inferioare.
- Aceste teorii au apărut în diferite state occidentale, în special în Franța și Anglia, răspândindu-se apoi cu repeziciune și în alte țări.
- La aceste pledoarii s-au adăugat și cele venite din partea Eugeniei care are la bază teoria ameliorării genetice a populațiilor.
- Argumentele ambelor teorii au fost îmbrățișate cu entuziasm de forțe politice și de ideologii care propovăduiau antisemitismul.
- Din perspectiva ideologiilor rasiale antisemite, evreilor li s-a atribuit un statut care varia de la cel de „rasă inferioară”, până la cel de „antirasă”, plasată sub rasele inferioare și totodată în opoziție cu toate rasele, promovat de ideologia nazistă.
- De asemenea, antisemitismul economic și cel cultural au reprezentat și reprezintă factori ideologici sau atitudinali semnificativi care au stat la baza politicilor și acțiunilor întreprinse de numeroase entități politice și grupuri sociale, sau la cea a textelor a numeroși jurnaliști și a creaților unor artiști.
- Aceste clișee și idei au fost folosite din plin de mișcările naționaliste și de liderii politici de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în special de regimurile autoritare, fasciste și de cel nazist german, dar adesea și în țările democratice.
- Secolul al XIX-lea a cunoscut numeroase pogromuri, în special în Rusia țaristă (înainte de 1917).
- Folosirea evreilor ca țapi ispășitori a culminat cu Holocaustul comis de Germania nazistă și de aliații săi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când 6 milioane de evrei au fost uciși.
- După război, comunitatea internațională a decis în favoarea oportunității înființării statului modern Israel, în 1948, în regiunea anticului stat evreu.
Sper că această prezentare v-a oferit o înțelegere mai profundă a istoriei evreilor. Persecuția acestora este o parte întunecată a istoriei umane pe care nu putem uita. Învățând despre alții, învățăm despre noi înșine și despre lumea în care trăim.
Vă mulțumesc pentru că ați urmărit acest episod. Dacă ați găsit acest conținut util, nu uitați să dați like și să vă abonați pentru mai multe informații educative. La revedere!
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://www.youtube.com/watch?v=QTtfbIjp_-w&t=53s
5 Octombrie – Ziua Educației – Ziua Mondială a Profesorilor
Bună ziua, dragi prieteni! Astăzi, ne aflăm aici pentru a sărbători Ziua Mondială a Profesorilor. Este o ocazie specială în care recunoaștem contribuția semnificativă pe care profesorii o aduc în viețile noastre. Acesta este un moment în care putem să le mulțumim pentru eforturile lor remarcabile în educarea noastră și în modelarea viitorului nostru.
În această prezentare, voi vorbi despre rolul educației în societatea noastră și despre importanța activității profesorilor și voi încheia cu un mesaj puternic despre recunoștință și apreciere.
Educația reprezintă fundamentul pe care este construită sau ar trebui să fie construită societatea noastră. Educația este șansa fiecăruia la evoluție. Ea ne oferă cunoștințele și abilitățile necesare pentru a ne dezvolta potențialul și pentru a înțelege lumea înconjurătoare. Indiferent dacă vorbim despre educația formală în școli și universități sau despre învățarea continuă pe tot parcursul vieții, educația este o forță care ne schimbă viețile. În cele din urmă, educația este cheia spre un viitor mai bun pentru toți.
Dezvoltarea unei țări se raportează și la nivelul de educație al populației, unde rolul profesorilor este esențial. Ar trebui să apreciem munca profesorilor, a educatorilor și a tuturor celor implicați în procesul de învățare.
Din 1994, în data de 5 octombrie, în întreaga lume se sărbătorește Ziua Mondială a Profesorilor. Dată extrem de importantă în calendarul Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), 5 octombrie readuce în atenția opiniei publice rolul covârșitor al profesorilor pentru orice societate.
Profesorii sunt arhitecții dezvoltării personale. Ei deschid ușile cunoașterii și ne încurajează să explorăm lumea din jurul nostru. Fără profesori, n-am putea să ne dezvoltăm potențialul și să ne atingem obiectivele. Profesorii sunt cei care ne modelează destinele – sunt ghizii noștri în călătoria către succes.
În fiecare școală există profesori inspiraționali care fac diferența. Ei sunt cei care pun pasiune în ceea ce fac, încurajează creativitatea și construiesc legături profunde cu elevii lor.
Ziua Mondială a Profesorilor este momentul nostru de a recunoaște eforturile și devotamentul acestor oameni extraordinari. Ei ne inspiră să visăm și să ne urmăm pasiunile. Fiecare dintre noi își amintește de cel puțin un profesor care i-a influențat pozitiv viața.
Așadar, haideți să arătăm recunoștința noastră pentru profesorii noștri, să le mulțumim pentru că au modelat generații și au făcut lumea un loc mai bun. Dacă aveți un profesor care v-a influențat, nu uitați să îi transmiteți un mesaj de mulțumire.
La mulți ani, dragi profesori!
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://www.youtube.com/watch?v=ePs01IHOSuY
Alfabetul istoriei – Perceperea timpului și a spațiului în istorie
I. Perceperea timpului în istorie
- Pentru a cunoaște istoria, este necesar să știm când și cum s‑au desfășurat evenimentele și procesele istorice.
- În trecut, oamenii au început să studieze timpul și să‑l măsoare observând stelele, cerul – ziua și noaptea, schimbările produse de anotimpuri în natură sau cele petrecute pe perioade mai lungi. A apărut astfel calendarul.
- Fiecare popor avea modul său de a măsura durata timpului. De exemplu:
- grecii antici numărau anii de la primele Jocuri Olimpice (anul 776 î.Hr.),
- romanii, de la întemeierea cetății Roma (anul 753 î.Hr.).
II. Cronologia istoriei
- Timpul istoric poate fi înțeles în prezent cu ajutorul cronologiei.
- Pentru a fi mai ușor înțeleasă, istoricii au împărțit evoluția societății în mai multe etape sau durate de timp. Astfel, ea se desfășoară pe parcursul a două ere istorice:
- perioada trecută de la apariția oamenilor pe Pământ până la anul nașterii lui Iisus Hristos (anul 1) formează era înainte de Hristos sau era precreștină (notată î.Hr.); evenimentele din această eră sunt datate în ordine descrescătoare;
- perioada cuprinsă între anul 1 și zilele noastre formează era după Hristos sau era creștină (notată d.Hr.); datarea evenimentelor este realizată crescător.
- De asemenea, istoria este împărțită în epoci istorice:
- Preistoria – intervalul de timp de la apariția primilor oameni până la apariția scrisului şi, în consecință, a izvoarelor istorice scrise, respectiv a primelor state;
- Epoca Antică (Antichitatea) – perioada începută în jurul anului 3300 î.Hr., când a fost inventată scrierea, şi încheiată în anul 476 d.Hr., când a dispărut Imperiul Roman de Apus;
- Epoca Medievală (Evul Mediu) – perioada cuprinsă între anii 476 şi 1453, care înseamnă cucerirea Constantinopolului de către turci şi desființarea Imperiului Bizantin, fostul Imperiu Roman de Răsărit;
- Epoca Modernă – cuprinsă între anul 1453 şi începutul Revoluției Franceze (1789);
- Epoca Contemporană – perioada de la Revoluția Franceză până în prezent.
- Unitățile de măsurare a timpului sunt:
- mileniul (1000 de ani),
- secolul sau veacul (100 de ani),
- deceniul (10 ani),
- anul.
III. Spațiul istoric
- Istoria studiază când s‑au petrecut anumite evenimente sau procese istorice, dar și unde au avut loc acestea.
- Spațiul istoric reprezintă locul sau teritoriul pe care oamenii s‑au așezat la un moment dat, unde s‑au desfășurat evenimente istorice, au fost întemeiate popoare și state.
- Hărțile ne ajută să‑l înțelegem. Acestea pot reda zonele de răspândire ale unor popoare sau religii, granițele unor state, direcția de deplasare a unor populații.
- Hărțile ne ajută să vedem vecinătățile, să comparăm dimensiunile unor state, să înțelegem conflictele dintre popoare pentru anumite teritorii.
Dicționar
calendar – Sistem de împărțire a timpului bazat pe fenomenele periodice ale naturii.
cronologie – știință auxiliară a istoriei care studiază datarea evenimentelor și a proceselor istorice, precum și ordonarea lor, de la cel mai îndepărtat de zilele noastre până la cel mai apropiat.
epocă – perioadă din istorie marcată prin anumite evenimente și trăsături specifice importante.
era istorică – perioadă lungă de timp care pornește de la un eveniment de la care se începe numerotarea anilor.
eveniment istoric – fapt istoric întâmplat la un moment dat;
proces istoric – ansamblu de evenimente și schimbări ce se produc într‑o perioadă mai îndelungată de timp.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://www.youtube.com/watch?v=Qg8gqmESV_8
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente