Comploturi celebre în istorie
Complotul din iulie sau Complotul de la Rastenburg – Tentativă nereuşită a unor comandanţi militari germani de a-l asasina pe Adolf Hitler, la 20 iulie 1944, de a prelua conducerea ţării şi de a încheia pacea în termeni favorabili cu Aliaţii. Conform planului, colonelul Claus von Stauffenberg (1907-1944) a lăsat o servietă cu o bombă într-o sală de conferinţe de la cartierul general din Rastenburg, în Prusia de Est, unde Hitler urma să se întâlnească cu principalii săi aghiotanţi. Servieta a fost însă împinsă sub tăblia mesei, iar Hitler a suferit doar răni uşoare, în urma exploziei. Între timp, conspiratorii din Berlin nu au reuşit să preia puterea. Principalii conspiratori, printre care Stauffenberg, generalul Ludwig Beck, generalul Erwin Rommel şi alţi comandanţi au fost executaţi sau determinaţi să se sinucidă. În zilele următoare, Hitler a identificat în jur de 200 de conspiratori, care au fost împuşcaţi sau spânzuraţi.
Complotul medicilor (1953) – Pretinsă conspiraţie a unor eminenţi medici specialişti sovietici de a ucide mari oficiali guvernamentali şi de partid. În ianuarie 1953, presa sovietică a raportat că nouă doctori, dintre care cel puţin şase evrei, fuseseră arestaţi şi îşi mărturisiseră vina. Din cauza morţii lui Iosif Stalin în martie, procesul nu a mai avut loc. Mai târziu, Pravda a anunţat că acuzaţiile aduse doctorilor fuseseră false, iar mărturisirile fuseseră obţinute sub tortură. În discursul său secret la Congresul XX al Partidului Comunist, Nichita Hruşciov a afirmat că Stalin intenţiona să folosească procesul doctorilor pentru a lansa o mare campanie de curăţare a partidului.
Continuă citirea →
Legenda lui Hector
Hector. Cel mai mare erou troian care a luptat împotriva grecilor; era fiul cel mai mare al lui Priam şi al Hecubei, suveranii Troiei, soţul Andromacăi şi tatăl lui Scamandrios sau Astianax.
Are un rol de prim-plan în Iliada. A luptat împotriva celor mai curajoşi eroi greci; l-a înfruntat şi l-a ucis pe Patroclu, prietenul lui Ahile. Moartea tovarăşului său l-a determinat pe Ahile să intre în luptă, iar în faţa forţei sale teribile chiar şi cei mai curajoşi troieni s-au retras în spatele zidurilor cetăţii. Numai Hector, în ciuda rugăminţilor alor săi, care îi cereau să se pună la adăpost, a rămas în faţa zidurilor; când l-a văzut însă pe Ahile s-a îngrozit şi a fugit. A înconjurat de trei ori, în fugă, zidurile cetăţii, fiind urmărit de Ahile cel iute de picior; în cele din urmă a căzut, lovit de lancea eroului grec. Ahile a legat trupul lui Hector de propriul său car şi l-a târât până în tabăra grecilor; tradiţiile târzii spun însă că mai întâi a înconjurat astfel de trei ori zidurile cetăţii. La porunca lui Zeus, Ahile i-a dat trupul eroului lui Priam, care venise să i-l ceară şi care l-a îngropat apoi la Troia cu mare fast; Iliada se încheie cu înmormântarea sa.
Hector reprezintă una dintre cele mai nobile figuri din Iliada. În el sunt condensate în cel mai înalt grad toate virtuţile eroice; este cel mai mare erou troian, şi însuşi Ahile tremură când îl vede înaintând. Nobleţea sufletului său îl face să prefere o rezistenţă eroică – deşi însoţită de presentimentul apropiatei căderi a cetăţii şi deci al inutilităţii eforturilor şi chiar a morţii sale – predării şi sclaviei. Figura lui Hector este umanizată de sentimentele de tandreţe faţă de soţie, părinţi şi fiul său, care se împletesc cu virtuţile proprii eroului şi războinicului.
Măreția unui om e în legătură directă cu numărul dușmanilor săi
S-a afirmat în dese rânduri că măreția unui om e în legătură directă cu numărul dușmanilor săi. Să stabilim statistica dușmanilor firești și ireductibili ai lui Gabriele d’Annunzio:
1) 99% din artiști, fiindcă se simt nimiciți sau micșorați de gloria lui;
2) Imbecilii din lumea întreagă, fiindcă nu-l înțeleg;
3) Catolicii practicanți, fiindcă a scris Copilul voluptății și Intermezzo, opere judecate ca prea îndrăznețe;
4) Liber-cugetătorii, pentru că a scris Sfântul Sebastian și Contemplația morții, opere judecate ca prea canonice;
5) Toate femeile cărora le-a fost prezentat și cărora nu le-a făcut curte;
6) Bărbații însurați, care văd în el un zelos al adulterului;
7) Celibatarii, deoarece cărțile lui le-au făcut pe femei prea complicate și prea exigente în dragoste;
8) Numeroșii săi creditori;
9) Debitorii, pentru că, fiind puțin numeroși, se socotesc îndoit umiliți;
10) Toți cei cărora n-a fost în stare să le acorde autografe.
Cum să scapi de teama de iad
Povestește Jean Jacques Rousseau:
“Teama de iad mă frământa adânc. Adesea mă întrebam: “În ce stare mă aflu eu? Dacă aș muri acum chiar, aș fi oare osândit?” După janseniștii mei, lucrul era mai presus de orice îndoială, dar, după conștiința mea, mi se părea că nu. Veșnic speriat și plutind în această crudă incertitudine, am recurs, ca să scap de ea, la metodele cele mai vrednice de râs și pentru care aș închide fără șovăire un om dacă l-aș vedea făcând la fel.
Într-o zi, gândindu-mă la acest trist subiect, începui să arunc, mașinal, cu pietre în trunchiurile arborilor, și asta cu iscusința mea obișnuită, adică fără să nimeresc aproape niciunul. În timpul acestei frumoase isprăvi, îmi dădu în gând să fac un fel de prognostic spre a potoli neliștea din mine. Îmi spusei: “Am să arunc această piatră în copacul ce se află în fața mea; dacă-l lovesc, semn de izbăvire; dacă nu-l lovesc, semn de osândire.”
Zicând acestea, arunc piatra cu o mână tremurătoare și cu o cumplită bătaie de inimă, dar din fericire piatra nimeri drept în mijlocul copacului; e adevărat că lucrul nu era greu, deoarece avusesem grijă să aleg unul foarte gros și foarte aproape de mine. De atunci nu m-am mai îndoit de salvarea mea.” 🙂
Voi nu veți mai fi
Victor Eftimiu împlinea 70 de ani. Academia Română și Uniunea Scriitorilor au oferit un banchet în onoarea sărbătoritului. S-au ținut toasturi; vorbitorii au fost foarte generoși cu anii urați sărbătoritului. Venindu-i rândul să răspundă, acesta a ridicat zâmbitor paharul și a găsit de rostit un lucru care să taie cheful comesenilor.
A mulțumit pentru urări, mărturisind că, venite de la confrații lui de breaslă, îl mișcă în mod deosebit, nefiind obișnuit cu ele. Cât privește vârsta matusalemică la care îi doresc să ajungă, îl face să-și amintească ce a spus Toscanini într-o împrejurare asemănătoare: când urma să împlinească 50 de ani, membrii orchestrei lui au comandat un ceas special pentru el. Era lucrat astfel încât să meargă fără oprire o jumătate de secol. La banchetul de sărbătorire i l-au oferit în dar cu urarea ca să-l întoarcă sănătos atunci când va fi nevoie. Toscanini a mulțumit și, băgând ceasul de aur în buzunar, le-a spus:
“Urarea voastră, dragii mei, îmi încălzește inima, dar mă umple și de melancolie, la gândul că atunci când voi întoarce eu arcul frumosului vostru dar, voi nu veți mai fi pe lume…” 🙂
Critică nedreaptă
Victor Eftimiu avea dese reacții de nesupunere ideologică. Folosea replicile casante, în care era neîntrecut.
Odată, venea de la Academie indispus. O cunoștință l-a oprit și a vrut să afle: “Domnule Eftimiu, ce-ați pățit, că păreți atât de fiert?” “A fost o ședință”, a răspuns el. “M-au criticat că am rămășițe mic-burgheze.” “Ei, nu e așa grav”, a căutat să-l consoleze persoana care-i aținuse calea. “Cum domnule?” a izbucnit Eftimiu. “Ce rămășițe mic-burgheze, când eu sunt burghez-sadea!” 🙂
Surpriză cumplită
Povestește Ovid S. Crohmălniceanu:
„Cum îl tratau boierii breslei pe Ion Călugăru, am aflat într-o seară la Petru Dumitriu, din gura lui Ion Vinea.
Călugăru îi făcea curte unei actrițe. O bombarda cu flori și bilețele galeșe. Vinea, printre ale cărui numeroase victime sentimentale se număra și respectiva actriță, a convins-o să-l poftească la ea acasă pe timidul îndrăgostit.
Acesta și-a făcut apariția plin de speranțe. Dar, surpriză cumplită, în patul adoratei era instalat Vinea, care s-a apucat să converseze nestingherit cu vizitatorul, și ca el să guste întreagă înjosirea, a ieșit la un moment dat de sub plapumă, oferindu-i plăcerea să constate că poartă numai jacheta pijamalei!” 🙂
Eu, ca scriitor, nu te cunosc, dar…
Ion Călugăru nu prea era iubit de confrați. Complexele sale îl făceau impertinent și, ca urmare, trezea frecvent reacții dure din partea celor ofensați. Una a avut-o față de el Victor Eftimiu, care nu neglija niciodată să răspundă usturător obrăzniciilor.
Călugăru primise sarcina din partea legăturii sale de partid, prin anii ’30, să strângă semnături prestigioase pe o moțiune în favoarea condamnaților politici. I s-a adresat, ca urmare, lui Victor Eftimiu, cunoscute fiind sentimentele democratice ale poetului. Dar el era în același timp oaia neagră a avangardiștilor. Manifestul care cerea în Unu cititorilor să-și deparatizeze creierul, relega, printre “abțibilduri” și “brontozauri”, “eftimihalachismele”.
Călugăru, pus în dilemă de coincidența demersului său politic tocmai cu ceea ce detesta el pe plan literar, a ținut să fie principial până la capăt și a început rugămintea astfel: “Domnule Eftimiu, eu, ca poet, nu vă gust, dar ca om vă stimez.” Replica solicitantului, nemailăsându-l să continue, a venit promp și categoric: “Domnule – i-a spus lui Călugăru Eftimiu -, eu, ca scriitor, nu te cunosc, dar ca om te bag în p..a mă-tii!” 🙂
Succesele erotice ale lui Ion Barbu
Povestește Ovid S. Crohmălniceanu:
Ion Barbu îmi împărtășea, neluând nicio precauție nominală, succesele sale erotice, scoțând în evidență frăgezimea și splendoarea vânatului. Într-o zi, am aflat de la el cum pierduse o asemenea pradă, cu care avea realmente toate motivele să se laude.
Făcuse greșeala, spunea, să o ducă acasă în mașină pe protagonistă, și soțul îl văzuse. I-a pus imediat consoartei chestiunea de încredere, ori rupe cu Barbu, ori o lasă. “Și cum, maestre, am întrebat eu lingușitor, a fost în stare să-l prefere pe nespălatul ăla în locul dumneavoastră? “Dragul meu, mi-a răspuns poetul, oftând melancolic și neocolind verdeața cuvântului, căruia îi dau aici un echivalent mai pudic, ce vrei? Aia de treizeci și aia de șaizeci de ani!” 🙂
Cum s-au transformat băieții buni și patrioți în lichele
Un grup de tineri liberali se răzvrătise împotriva bătrânilor conducători ai partidului și era pe cale să inițieze o acțiune disidentă. Anunțaseră că va apărea curând o gazetă a lor, în care cititorii vor găsi zilnic semnătura lui Tudor Arghezi.
I.G. Duca l-a poftit la el pe poet. După ce s-a interesat de cum o duce cu sănătatea și care-i sunt proiectele literare, a abordat chestiunea noii publicații:
– Domnule Arghezi, am auzit că veți apărea zilnic la gazeta tinerilor noștri.
– Da, a răspuns poetul, sunt băieți buni, patrioți!
– Îi cunoașteți mai de mult? a vrut să știe Duca.
– Bineînțeles, l-a asigurat prompt Arghezi, sunt băieți buni, patrioți.
– Și cât vă plătesc colaborarea? a insistat Duca.
– Atâta și atâta – a precizat Arghezi.
– Nu e puțin? – a îndrăznit Duca.
– Da – a convenit interlocutorul său -, dar sunt băieți buni, patrioți.
– Domnule Arghezi, a revenit la atac șeful partidului liberal, înscriind ceva pe o hârtie. Treci dumneata cu asta pe la casierie. E de trei ori cât ți-ar oferi ei un an întreg. Lasă-i în plata Domnului și vezi-ți dumneata de literatură!
La această propunere, Arghezi nu stătu nicio clipă pe gânduri.
– Aveți dreptate, răspunse, dă-i în p..a mamei lor de lichele, și întinse mâna după hârtie. 🙂
sursa: Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Ediție îngrijită și prefață de Ioana Pârvulescu, București, Humanitas, 2012
Elogiul găinii în regimul socialist
Reputația că scrie “pieziș”, adică strecoară “șopârle”, cum se spunea în limbaj gazetăresc, se ținea de Arghezi chiar și atunci când publica lucrurile cele mai cuminți. Așa a pățit cu o poezie din câteva pe care i le tipărise Viața Românească, îndată ce numele lui căpătase iar voie în paginile revistelor sub versuri originale. Strofele făceau, așa cum știa el, elogiul găinii, autoare diurnă a unui mic miracol natural: “Zi cu zi, îmi faci cadou, / Puică galbenă, un ou, / Și nici n-ai avut habar / Că-mi lași zilnic în cuibar, / Parcă lunecat din cer, / Dintr-o stea, un giuvaer” (Giuvaere).
Revista primi de la cel mai înalt nivel ideologic reproșuri severe. Cum nu băgase de seamă că Arghezi urmărește să spună cât s-au scumpit în regimul socialist ouăle pe piață? De aia le compară cu pietrele nestemate! 🙂
Ceva nu-i în regulă aici!
Povestește Ovid S. Crohmălniceanu:
“Născoceam diferite pretexte ca să nu joc șah cu el [Camil Petrescu], deoarece îl băteam ușor și știam cât rău îi făceau asemenea înfrângeri. Le lua drept o inacceptabilă dovadă de inferioritate intelectuală. Ali (soțul Ninei Cassian) nu avea prudența mea. Jucător bun, îi administra lui Camil repetate umilințe șahiste. Nu-și ascundea nici măcar satisfacția biruințelor.
Camil, exasperat, pierdea odată cu partidele și politețea; ca urmare izbucnea, adresându-i-se lui Ali: “Domnule, recunoști că ești mult mai puțin inteligent ca mine. Atunci, cum se explică biruința dumitale? Ceva nu-i în regulă aici!” 🙂
Un fapt tulburător
Ovid S. Crohmălniceanu, în “Amintiri deghizate”:
„Cella Serghi mi-a povestit privitor la prima experiență maritală a lui Camil Petrescu un fapt tulburător: socotea incredibil gestul Ellei care în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război cerea soțului să treacă pe numele ei bunurile comune, ca să se aleagă măcar cu atâta dacă va rămâne văduvă. Ce femeie, având o minimă delicatețe sufletească, poate trăda o asemenea trivialitate în comportare? adăuga prietena romancierului. Acesta i-a replicat, alb la față, că faptul era perfect autentic și i se întâmplase chiar lui.
Ironia sorții a produs, decenii mai târziu, repetiția raționamentului nemilos, silind-o de astă dată pe Cella însăși să fie martoră directă a scenei. Cea de a doua soție a lui Camil, mult mai tânără ca el, obișnuia să o ia drept confidentă. Într-o zi, plângându-se de starea sănătății lui, a lăsat să-i scape cuvintele: “Măcar de-ar pune casa pe numele meu!”
Singurul premiu luat de George Călinescu în școală
În clasele primare, şcolarii au de obicei note mari. Însă notele lui George Călinescu oscilează în tot timpul şcolii elementare între 5 şi 9. Pe primul trimestru al clasei I, la cele 8 obiecte de învăţământ prevăzute de programa analitică, are numai medii de 8. Întreruperea cursurilor, din cauza unei bronşite, a avut drept consecinţă rămânerea în urmă la învăţătură. Exasperată, învăţătoarea scrie în ziua de 9 februarie 1907, la rubrica Observaţiile institutorului, din carnetul de note, următoarele: “La Aritmetică nu se ocupă deloc, niciodată nu ştie socotelile cele mai uşoare.” Elevul a încheiat anul şcolar cu media 5 la matematici. În rest, notele au rămas neschimbate, cu excepţia obiectelor: scrierea şi exerciţiile gramaticale, cetirea şi religia, la care primeşte nota 9.
Institutoarea l-a inclus printre premianţi. Premiile s-au înmânat într-o atmosferă festivă la Teatrul Naţional din Iaşi. Călinescu a primit premiul al treilea. A fost singurul premiu luat de George Călinescu în şcoală! 🙂
Elevul George Călinescu, ţinta glumelor şi loviturilor colegilor săi
Elev al Şcolii primare de băieţi nr. 3, “Cuibul cu barză”, de pe strada Ştirbei-Vodă din Bucureşti, George Călinescu, mic de statură şi slăbuţ, era deseori ţinta glumelor şi loviturilor colegilor săi. Elevii se războiau în lege prin recreaţii spre disperarea institutorului care, izbit de vacarm, se oprea în faţa uşii, chema pe turbulenţi la ordine, mângâind pe creştet pe “învinşi”.
Încăierările zilnice de la “Cuibul cu barză” au fost motivate ulterior de G. Călinescu prin influenţa… lecturii!
“…în toate cărţile de citire se vorbeşte numai de marii bărbaţi care s-au bătut cu dacii sau cu perşii şi care au după numele lor un cel Mare, cel Vestit. Nu mai poate fi îndoială în jurul acestui fapt. Până târziu de tot am avut sentimentul că un om de ispravă se bate cu cineva şi are o izbândă, în urma căreia rămâne “biruitor”, “victorios”, “glorios”. […]
E curios însă că institutorul numea pe vitejii noştri, pe marii noştri generali de uliţă “bătăuşi” şi mângâia pe laşi, numindu-i “băieţi cuminţi”. George Călinescu intra cu regularitate printre “cuminţi”! 🙂
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente