Este greu de separat adevărul de legendă când vine vorba de Don Carlos, fiul cel mai mare al regelui Filip al II-lea al Spaniei. Unele relatări susțin că era strâmb atât la minte, cât și la trup, ușor cocoșat și aproape îndeajuns de scund ca să poată fi luat drept pitic. Alții (mai probabil) spun că fusese un om cât se poate de normal până când, la optsprezece ani, a căzut pe o scară, spărgându-și grav capul. Timp de câteva zile, a zăcut orb și în delir, cu capul umflat cât o baniță, frica de moarte aducându-l la disperare.

Într-o ultimă încercare de a-l salva, rudele și doctorii au făcut apel la intervenția lui Dumnezeu. În mănăstirea Jesús María din apropiere se afla trupul mumificat al Sfântului Fray Diego, care murise cu un secol în urmă. Cadavrul deshidratat al lui Fray Diego a fost așezat lângă Carlos în pat, iar după o noapte petrecută în această companie, tânărul muribund a început să-și revină. Curând, s-a înzdrăvenit fizic, dar toate relatările cad de acord asupra faptului că n-a trecut mult până să devină limpede că înnebunise.

Poveștile mai crude îl înfățișează torturând cai, biciuind fete nubile și aruncând iepuri vii în cuptor. Ce e sigur este că în următorii câțiva ani Carlos s-a desfătat cu acte de sadism și a suferit perioade de furie nebunească și criminală. Odată l-a atacat pe Inchizitorul General urlând: „Un preot mărunt îndrăznește să-mi stea împotrivă!”

Proclamându-și ura față de tatăl lui, Filip, a încercat să fugă în Germania. În cele din urmă, Filip n-a mai avut de ales decât să transforme camera lui Carlos în închisoare. Dimineața devreme, în ziua de 19 ianuarie 1568, regele a intrat în odăile fiului său pentru a supraveghea personal încarcerarea: toate ușile și ferestrele au fost bătute în cuie și nimeni, în afară de temnicerii lui, n-avea voie să-i vorbească prințului. Carlos nu a mai fost văzut niciodată în public.

Pe 24 iulie s-a anunțat că prințul Carlos a murit. Regele Filip și-a informat curtea că fiul lui încercase în repetate rânduri să se sinucidă, folosind toate metodele, de la înfometare și stat culcat pe blocuri de gheață până la incendierea propriului pat. Filip a declarat că fiul său a murit în cele din urmă din cauza febrei. După toate probabilitățile, Carlos a murit otrăvit lent, la ordinele tatălui său.

Relatările mai lugrube susțin că motivul l-a constituit furia care l-a cuprins pe Filip când a aflat de pasiunea lui Carlos pentru regina lui, tânăra Elisabeta de Valois, o teorie îmbrățișată cu mult entuziasm, în pofida probabilității istorice reduse, de către Schiller și Verdi.

Alții spun că Don Carlos amenințase în mod repetat că-și va ucide tatăl. Dar e foarte probabil că motivul realistului Filip a fost acela că doar moartea l-ar fi putut împiedica pe Carlos cel nebun să moștenească tronul Spaniei.

sursa: William B. Marsh, Bruce R. Carrick, 365 de zile care au marcat istoria omenirii, traducere Constantin Dumitru-Palcus, Editura LITERA, 2012