Vorba a fost dată omului spre a-şi ascunde gândurile. Originea expresiei
La parole a été donnée a l’homme pour déguiser sa pensée (fr. „Vorba a fost dată omului spre a-şi ascunde gândurile“)
Această cinică mărturisire e atribuită diplomatului francez Talleyrand care, în lunga sa carieră (a fost ministru de externe al lui Napoleon şi al regilor ce i-au succedat), a aplicat într-adevăr această metodă. Ideea nu-i însă originală, fiindcă, înaintea lui, au exprimat-o aproape identic: poetul englez Edward Young (în Dragostea renumelui, 1742), dramaturgul britanic Oliver Goldsmith (în Albina, 1759) şi Voltaire (în Dialoguri, al17-lea, Claponul şi găina, 1763).
Legenda lui Menelaos
Menelaos. Fiul lui Plistene sau al lui Atreu şi fratele mai mic al lui Agamemnon; a fost regele Spartei. Literal, numele său înseamnă „cel pe care îl aşteaptă poporul”. Celebritatea lui se leagă de figura Elenei, cu care s-a căsătorit şi a avut o fiică nespus de frumoasă, Hermione. Răpirea Elenei de către Paris pe când el nu se afla în Sparta a declanşat războiul troian.
În timpul luptei, Menelaos s-a distins prin curaj şi a ucis mulţi troieni, deşi poeţii preferă să-l descrie nu ca pe un om însetat de sânge şi de răzbunare, ci blând şi liniştit. Unul dintre episoadele celebre care l-au avut ca protagonist este cel al luptei sale cu Paris, autorul răpirii Elenei şi cauza războiului; Menelaos era pe punctul de a-l ucide şi l-ar fi lovit mortal, dacă Afrodita nu i-ar fi răpit adversarul, învăluindu-l într-un nor.
După căderea Troiei, Menelaos, însoţit de Ulise, s-a grăbit spre casa lui Deifobos, care se căsătorise cu Elena după moartea lui Paris. Menelaos l-a ucis pe Deifobos; potrivit unei versiuni a povestirii, el s-a năpustit cu spada ridicată şi asupra Elenei, intenţionând să o pedepsească pe adulteră; Elena însă şi-a dezvelit pieptul şi Menelaos nu şi-a dus la îndeplinire gândul.
Colosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii (partea a doua)
Salutul celor ce vor muri
Sângeroasele întreceri existau încă cu mult înainte de a se construi Colosseumul, consacrându-li-se oficial 93 de zile în fiecare an. Oricare civis romanus avea dreptul să patroneze „jocuri” organizate pe socoteala lui. Cheltuiala era de regulă foarte mare, dar considerente de prestigiu şi de publicitate personală au determinat mulţi membri ai caselor avute să recurgă la subvenţionarea unor astfel de spectacole.
Cu multe zile înainte, „afişele” împânzeau capitala, anunţând numele celui care subvenţiona spectacolul, precum şi pe cele ale gladiatorilor-vedete, împreună cu palmaresul lor de victorii. În zorii zilei respective, animalele erau aduse în cuştile de sub podeaua arenei. Câteva ore mai târziu avea loc o procesiune de care, în frunte mergând organizatorul şi în urma lui gladiatorii înveşmântaţi în tunici purpurii, cu broderii din fire de aur. Cortegiul era încheiat de sclavii care duceau armele luptătorilor.
Gradenele Colosseumului se umpleau cu mult înainte de ora stabilită pentru începerea „jocurilor”. Vuietul zecilor de mii de glasuri se curma brusc în clipa când gladiatorii apăreau în arenă. Cu privirile aţintite spre loja imperială, ei înălţau braţul drept, strigând într-un cor scandat: Ave Caesar! Morituri te salutant! („Slavă ţie, împărate! Cei ce vor muri te salută!”) După ieşirea lor în arenă, împăratul dădea drumul unei eşarfe peste balustrada tribunei. Trâmbiţele răsunau. Spectacolul începea în acompaniamentul unei orchestre ale cărei instrumente erau flautul, cornul şi orga hidraulică.
Colosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii (prima parte)
Legenda spune că, în urmă cu câteva sute de ani, unul dintre suveranii pontifi primind o delegaţie de soli, la Vatican, le-a dăruit o urnă plină cu pământ. Văzând dezamăgirea pe chipurile lor, papa a luat puţină ţărână şi a strâns-o în pumnul drept: printre degete s-au scurs atunci câteva picături de sânge. Era pământ din arena Colosseumului.
Împăratul în lojă, femeile la galerie
Imaginea poetică, pe care ne-o sugerează legenda, ilustrează realitatea: în incinta imensului amfiteatru din Roma au pierit, prin moarte violentă, sute de mii de oameni şi numeroase animale, sub ochii unui public pasionat, în cadrul unor spectacole de o cruzime înspăimântătoare.
Istoricul american John Bryan afirmă că, pentru cei mai mulţi contemporani, numele Colosseumului evocă pe martirii creştini daţi pradă fiarelor, în vreme ce Nero, tolănit pe un aşternut din petale de trandafiri, îşi plimba prin jur privirile blazate. Or, un asemenea tablou suferă de multe păcate.
Mai întâi, Nero nici nu a ştiut că va exista un Colosseum, a cărui piatră de temelie a fost pusă la patru ani după moartea sa. În al doilea rând, majoritatea istoricilor consideră că niciun creştin nu a fost ucis în faimoasa arenă. În al treilea rând, nimeni în Roma antică nu vorbea de Colosseum – termen care a apărut abia în secolul al VIII-lea al erei noastre -, ci de Amphiteatrum Flavium, după numele familiei căreia îi aparţinea împăratul Vespasian. Acesta a hotărât să înalţe imensa construcţie în Cetatea Eternă deoarece, dispunând de mână de lucru ieftină, furnizată de zecile de mii de prizonieri de război reduşi la sclavie, voia să ofere concetăţenilor săi un nou centru de recreare. Principala dificultate o constituia lacul din apropiere, amenajat de Nero, şi care a trebuit secat. Dar terenul a rămas îmbibat cu apă, şi până în ziua de astăzi, experţii nu şi-au putut explica cum au izbutit arhitecţii romani să implanteze un astfel de gigant într-un loc atât de puţin propice.
Paul Cezanne. Viaţa şi activitatea (ultima parte)
Stilul de maturitate
Pe parcursul perioadei sale de izolare, de la sfârşitul anilor 1870 la începutul anilor 1890, stilul lui Cézanne s-a maturizat. Peisajele din această perioadă, precum Marea la L’Estaque (1878-1879), sunt poate primele capodopere ale unui Cézanne matur. Structura acestor peisaje prezintă linii calme şi grandioase, în care tuşele egale, dispuse de sus în jos, creează un efect curat multicolor, iar un albastru implacabil se întinde pe suprafaţa pânzei. Asemenea tuturor peisajelor sale de maturitate, aceste picturi au calitatea nouă, incitantă şi radicală, de a reprezenta simultan spaţiul în profunzime şi desenul plan.
Cézanne ştia bine cum să înfăţişeze volumul şi adâncimea; metoda sa era cea folosită de impresionişti pentru indicarea formei. Aşa cum el însuşi spunea: „Eu caut să redau perspectiva doar prin culoare”. Inteligenţa şi ochiul pictorului erau capabile să descompună orice element difuz sau suprapus dintr-o formă dată, pentru a-i analiza elementele componente. În astfel de lucrări, Cézanne alegea să redescopere o realitate mult mai substanţială de forme simple în spatele unui văl de aparenţe: „Totul în natură este modelat după o sferă, un con şi un cilindru. Trebuie să înveţi să pictezi după aceste figuri simple”. În acelaşi timp, astfel de picturi prezintă armonii sclipitoare de culoare care pot fi privite ca nişte desene plane, fără profunzime. Alte peisaje remarcabile din această perioadă sunt cele din Gardanne (Moara din Gardanne, cca 1885) şi seria de lucrări monumentale, în care Mont Sainte-Victoire, din apropiere de Aix, este o prezenţă mitică.
Paul Cezanne. Viaţa şi activitatea (prima parte)
Cézanne, Paul (19.01.1839, Aix-en-Provence, Franţa – 22.10.1906, Aix-en-Provence). Pictor francez, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai postimpresionismului, ale cărui idei au avut o mare influenţă în dezvoltarea estetică a multor artişti şi mişcări artistice ale sec. XX, în special a cubismului. Arta lui Cézanne, neînţeleasă şi discreditată de public pe parcursul vieţii sale, a depăşit impresionismul, aruncând în cele din urmă în aer toate valorile convenţionale ale picturii sec. XIX, deoarece a insistat asupra expresiei personale şi a integrităţii picturii înseşi, indiferent de temă.
Viaţa şi activitatea
Cézanne provenea dintr-o familie de aristocraţi bogaţi. A primit o educaţie clasică la Colegiul Bourbon din Aix-en-Provence. În 1858, sub îndrumarea tatălui său – un bancher de succes care voia ca fiul lui să urmeze aceeaşi profesie -, Cézanne a intrat la Facultatea de Drept de la Universitatea din Aix-en-Provence. Nu i-a plăcut însă dreptul şi a decis destul de devreme să urmeze o carieră artistică. După doi ani şi-a înduplecat tatăl, cu ajutorul rugăminţilor stăruitoare ale mamei sale, să îl lase să studieze pictura la Paris.
O memorie excelentă
Povesteşte Isaac Asimov: „Am o memorie excelentă şi foarte utilă, numai că unele cunoştinţe o privesc cu un respect exagerat, chiar superstiţios. Din când în când, mă sună câte un prieten care nu reuşeşte să găsească o informaţie de care are nevoie şi care, în disperare de cauză, îşi spune: „O să-i telefonez lui Isaac. EI trebuie să ştie.” Câteodată, ştiu într-adevăr. Uneori, însă, dau greş.
Acum câteva luni, Sprague de Camp mi-a telefonat din noua sa reşedinţă din Texas ca să se intereseze despre lungimile de undă ultrasonice ale ţipetelor liliecilor. Informaţia respectivă n-a vrut cu niciun chip să-mi fie extrasă din memorie, aşa încât i-am spus umil că o să-i telefonez peste câteva minute.
Imediat, am început să răscolesc biblioteca şi în cele din urmă am descoperit un articol excelent despre sunete în Enciclopedia Americană, ce conţinea exact informaţia de care avea nevoie Sprague. L-am sunat, i-am comunicat datele, am primit mulţumirile, apoi, după ce am închis telefonul, am constatat cu stupoare că articolul din enciclopedie fusese scris chiar de mine!” 🙂
Honest Iago. Semnificaţia expresiei
Honest Iago! (engl. „Cinstite Iago”) – Sunt cuvintele pe care le spune Othello (act. III, sc. 5), atunci când credea în sinceritatea acestui slujitor al său. Or se ştie că Iago este prototipul omului perfid, necinstit. Strecurând gelozia în sufletul lui Othello, îl împinge la disperare: o omoară pe Desdemona şi apoi se sinucide.
Prin antifrază se aplică în ironie aceste cuvinte shakespeariene acelor intriganţi neruşinaţi care, cu aerul de a-ţi fi prieteni şi a voi să te îndatoreze, îţi înşală buna-credinţă.
Regatul regelui Minos. Labirintul Minotaurului
Legenda spune că Minos i-a cerut inventatorului şi constructorului Dedal să facă o casă cu coridoare şi trepte ascunse. Dedal a fãcut o minune, o grădină înşelătoare din piatră – un labirint, din care nimeni nu mai putea ieşi, după ce intra. Mai târziu, regele Cretei a vrut să ştie dacă domnia lui în Creta este în siguranţă. L-a implorat pe Poseidon să îi dea un taur drept semn că domnia lui se bucură de bunăvoinţa zeilor. Minos a promis să sacrifice animalul ca ofrandă adusă zeilor. Din adâncul mării Poseidon i-a trimis un superb taur alb. Văzându-l, Minos a devenit avar şi a dus animalul, în secret, în turma lui.
Zeii nu s-au lăsat înşelaţi, deci Poseidon a pregătit o răzbunare cumplită. Cu ajutorul Afroditei, a făcut ca soţia lui Minos, regina Pasifae, fiica lui Helios, să se îndrăgostească de taur. Animalul nu a fost încântat de apropierea reginei şi a fugit de ea. Dedal a găsit iarăşi o soluţie genială. A construit o vacă din lemn, pe care a îmbrăcat-o într-o piele de animal. Pasifae s-a ascuns în ea şi l-a păcălit pe taur. Curând regina avea să nască un monstru: un băiat cu cap de taur. Noul născut nu a putut fi ascuns de regele Minos, care l-a luat pe bastard, l-a botezat Minotaur şi l-a ascuns în labirint, iar pe Dedal l-a aruncat în închisoare.
Creta – Paradisul pierdut
Creta a rămas până astăzi o insulă a misterelor. Înflorirea ei a fost înconjurată de-a lungul mileniilor de legendele zeilor şi ale eroilor. Şi totuşi grecii şi romanii nu au uitat niciodată grandoarea acestei insule, aflată la întretăierea Europei, Asiei şi Africii. Regatul minoic, botezat ulterior astfel după legendarul rege Minos, a devenit izvorul mitologiei greco-romane. Aici s-ar fi născut părintele zeilor – Zeus. Rhea, mama lui, a trebuit să îl ascundă de tatăl său Cronos, care era mâncător de copii, într-o peşteră a muntelui Dicte. Când a crescut, întrupat într-un taur impozant, a ademenit-o pe prinţesa Europa, a răpit-o şi a dus-o peste mare în Creta. Împreunându-se cu ea, a dat naştere dinastiei cretane. Fiii lui, semizei, s-au numit Minos, Rhadamanthys şi Sarpedon. Minos a ajuns pe tronul regal.
Retragerea aureliană. Dicţionar de termeni istorici
Retragerea aureliană
Măsură politică şi strategico-militară ordonată de împăratul Aurelian (270-275) de retragere a armatei şi a administraţiei romane din provincia imperială Dacia (271-275).
sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009
În care dintre cetăţile dacice a fost descoperită inscripţia „Decebalus per Scorilo”?
În care dintre cetăţile dacice, ale căror vestigii se mai păstrează încă, a fost descoperită inscripţia „Decebalus per Scorilo”?
a. Sucidava
b. Porolissum
c. Sarmizegetusa
d. Costeşti-Cetăţuie
Homo homini lupus. Semnificaţia expresiei
Homo homini lupus (lat. „Omul e lup pentru om”)
Poetul latin Plaut a fost acela care, acum peste 2000 de ani, în versul 405 din comedia sa Asinaria (act. II, sc. 4) a sintetizat în aceste cuvinte – care au ajuns vestite pretutindeni – lăcomia sălbatică, nepotolită, ce transformă pe unii oameni în fiare faţă de semenii lor.
Despre cărţi, cu tristeţe
Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură. Ajunge să faci ca lumea să nu le mai citească!
Ray Bradbury
Cine a fost Minos?
Minos. Fiul lui Zeus şi al Europei şi fratele lui Radamante şi al lui Sarpedon; a fost regele Cretei, iar după moarte – regele lumii infernale.
Tradiţia privitoare la el nu este univocă, inclusiv pentru că povesteşte despre diferite dinastii de suverani cu acest nume care au domnit în Creta. Prin urmare, nu este sigur dacă trebuie să vorbim despre mai multe personaje, care uneori se confundă unul cu altul, sau, mai simplu, despre unul singur, căruia i se atribuiau însă mai multe origini.
În unele izvoare, un Minos, fiul lui Licastos, trecea drept nepotul său. Şi acest Minos era regele Cretei şi legislator. Lui îi atribuie Diodor din Sicilia, încercând să opereze o distincţie netă între acest al doilea Minos şi fiul lui Zeus, bine cunoscutele fapte pe care alţi scriitori le asociau cu fiul lui Zeus şi în special pe Pasifae – soţia lui şi fiica lui Helios, Soarele – cu care i-a avut pe Androgeu, Ariadna şi Fedra.
Minotaurul
Ca să-l răzbune pe Androgeu şi nedreptatea suferită de acesta la Atena, a pornit război împotriva atenienilor, iar după ce a obţinut victoria le-a impus un tribut greu: ei trebuiau să trimită în Creta în fiecare an (sau, potrivit altor versiuni, din nouă în nouă ani) şapte băieţi şi şapte fete de familie nobilă, care erau oferiţi Minotaurului ca să-i devoreze. Minotaurul era un monstru jumătate om şi jumătate taur, născut din unirea Pasifaei cu taurul alb din Creta; el era ţinut prizonier în labirintul construit de Dedal, care făurise şi vaca în interiorul căreia se ascunsese Pasifae ca să atragă taurul. Monstrul a fost ucis de Tezeu; acesta a fost ajutat de Ariadna, fiica lui Minos, care se îndrăgostise de el.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente