Bibliotecă disponibilă pe Internet
Biblioteca Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca posedă un număr impresionant de volume (peste 25.000). Unele dintre acestea sunt disponibile pe internet. Pot fi consultate la adresa history-cluj.ro Recomand cărţile prof. Lucian Nastasă.
De la Regatul României la Republica Populară Română: tranziţia către totalitarism şi semnificaţia ei (ultima parte)
Alegerile din noiembrie 1946: între voinţă naţională şi falsificare Acordurile de la Moscova, încheiate între cele trei mari Puteri aliate la finele lui 1945, au avut drept efect două decizii semnificative: cooptarea în guvernul Groza a doi miniştri de stat delegaţi de partidele democratice, cooptare ce a permis recunoaşterea de către Marea Britanie şi Statele Unite a guvernului de la Bucureşti, precum şi asumarea de către autorităţile de la Bucureşti a obligaţiei de a asigura organizarea unor alegeri parlamentare libere şi corecte.
Ca şi în alte ocazii, realitatea politică a fost definită prin decalajul dramatic dintre substanţa angajamentelor asumate şi practica de guvernare. Cei doi miniştri de stat, liberalul Mihail Romniceanu şi ţărănistul Emil Haţieganu, au fost reduşi, după cum indică propriile lor intervenţii publice şi memorii către primul-ministru, la rolul de agenţi de ratificare a unor decizii deja luate la nivelul Cabinetului controlat în continuare de Partidul Comunist. În acest mod, cenzurarea activităţii guvernului, precum şi sporirea gradului de reprezentativitate democratică au rămas simple deziderate.
De la Regatul României la Republica Populară Română: tranziţia către totalitarism şi semnificaţia ei (prima parte)
În economia anatomiei regimului comunist din România, o analiză instituţională şi politică a intervalului ce urmează loviturii de stat regale din 23 august 1944 este esenţială, acest interludiu fals democratic fiind, în multe privinţe, un laborator la nivelul căruia Partidul Comunist din România şi autoritatea de ocupaţie sovietică experimentează aplicarea unui scenariu al ingineriei totalitare. Este vorba despre un scenariu ale cărui articulaţii sunt identificabile în toate ţările din centrul şi estul Europei, confruntate la finele lui 1944 cu realitatea intrării în sfera de dominaţie sovietică.
Între lovitura de stat din 23 august 1944, care intenţiona să ralieze Regatul României Naţiunilor Unite, restabilind regimul de democraţie parlamentară, şi proclamarea unei Republici Populare odată cu forţarea abdicării regelui Mihai I, pe 30 decembrie 1947, tranziţia este una de la monarhia constituţională la formula stalinistă: în traseul evocat, un punct capital e reprezentat de momentul alegerilor din 19 noiembrie 1946, a căror falsificare legitimează instalarea eşafodajului totalitar.
A fost Gh. Gheorghiu-Dej un stalinist?
Unii istorici nu se sfiesc să facă anumite comparaţii între tipul de guvernare dejist şi cel stalinist: „Multe, se pare, a învăţat Gh. Gheorghiu-Dej şi din deprinderile de viaţă cotidiană ale „ţarului roşu”: preferinţa pentru jocul de biliard, însemnările făcute pe hârtiile oficiale cu creionul cu două capete – roşu şi albastru, plimbările prin cabinet în timpul în care se întreţinea cu vizitatorii săi, călătoriile cu trenul special ce-l izolau de restul lumii, repulsia pentru voiajul cu avionul, ciudăţenia de a-şi petrece cea mai mare parte a timpului zilei într-o casă mică de lemn, alcătuită dintr-o singură încăpere, (…) obiceiul de a cere sfaturi personalului de serviciu şi membrilor gărzii personale” (Paul Sfetcu).
Fiecare autor care s-a ocupat de guvernarea Gh. Gheorghiu-Dej a oferit propriul răspuns la întrebarea cât de stalinist a fost Gh. Gheorghiu-Dej. Vl. Tismăneanu notează că stalinismul lui Dej a fost mai mult unul instinctual decât unul bazat pe convingeri ideologice. Un alt analist descria linia politică a lui Dej drept un „stalinism luminat” (G. Haupt).
Interesantă ni se pare şi precizarea pe care o face fostul ambasador al României în Iugoslavia, Vasile Şandru: „În politica internă, Dej a fost mai aproape de principiile rigide ale lui Stalin. În cea internaţională, Dej este egal distanţat de Stalin, pe de o parte şi Hruşciov pe cealaltă parte”.
Gh. Gheorghiu-Dej în istoriografia actuală. Ce i se recunoaşte
În planul politicii interne regimului patronat de Gh. Gheorghiu-Dej i se recunosc unele succese în domeniul economic, îndeosebi în ceea ce priveşte procesul de industrializare a ţării. Chiar Ana Pauker vorbea ironic despre „comuniştii naţionali” interesaţi de economia ţării şi mai puţin de Uniunea Sovietică aşa cum era, de pildă, „gruparea moscovită”.
Procesul de industrializare era văzut însă unilateral. Gh. Gheorghiu-Dej insista mereu, în discursurile sale, asupra tezei leniniste conform căreia dezvoltarea industriei grele permite asigurarea independenţei economice şi politice: „progresul ţării noastre este în directă şi nemijlocită legătură cu progresul industrializării ţării şi de tăria industrială a ţării depinde în mare măsură însăşi independenţa statului”. Neluanduse în calcul diferenţele mari între U.R.S.S. şi ţările satelite, nici ca teritoriu, populaţie sau resurse, în România, ca şi în statele vecine, s-a aplicat strategia economică sovietică din anii ’30. Bazele acesteia erau reprezentate de o puternică centralizare, dezvoltarea cu precădere a industriei siderurgice şi a celei constructoare de maşini.
Prim-secretarul P.M.R a fost principalul promotor al punerii în practică a unui proiect care data din perioada interbelică, cel referitor la electrificarea ţării. „Fiecare pas înainte – arăta Gh. Gheorghiu-Dej, în dezvoltarea industriei noastre socialiste şi în mecanizarea agriculturii, este frânat de lipsa de energie electrică”. În plenara C.C. al P.M.R. din octombrie 1950 a fost aprobat planul de electrificare pe 10 ani, propus de liderul P.M.R. În cadrul acestui proiect se preconiza construirea de centrale termo şi hidroelectrice în aproape toate regiunile ţării, crearea unei puternice industrii electrotehnice capabile să producă maşini şi utilaje moderne necesare dotării centralelor electrice construite, crearea unei vaste reţele naţionale de interconexiune, a unei reţele de tensiune înaltă, medie şi joasă, pregătirea cadrelor necesare etc.
Politica economică şi aplicarea acesteia, în vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, au creat un serios dezechilibru în dezvoltarea economiei, în principal între industrie şi agricultură. Investiţiile masive într-un segment al industriei, care s-au dovedit în unele părţi lipsite de eficacitate, au condus la scăderea aşa numitului fond de consum, situaţie care s-a reflectat în nivelul de trai foarte scăzut al populaţiei. Cu toate acestea, nu pot fi negate unele progrese care au condus la creşterea produsului social şi a venitului naţional, cu toate consecinţele care decurg de aici în privinţa potenţialului economic al ţării, al posibilităţilor de acumulare şi investiţii şi chiar al lărgirii colaborării economice cu străinătatea. Autorii care au scris despre România anilor ’60 (Ghiţă Ionescu, Vl. Tismăneanu, Stelian Tănase, St. Fischer-Galaţi, John Michael Montias, J.F. Brown, Kenneth Jowitt sau David Floyd) sunt de acord că independenţa afişată de P.M.R, după 1960, a fost, la origine, o rezistenţă economică.
Gh. Gheorghiu-Dej în istoriografia actuală. Ce i se impută
sursa: Fototeca online a comunismului românesc
Cele cinci decenii câte s-au scurs de la moartea celui care a răspuns de destinul României între 1948-1965, pot fi socotite de către istoric, astăzi, când informaţia circulă cu atât de mare viteză, drept un interval suficient pentru a asigura atât distanţa cât şi perspectiva faţă de iniţiativele şi faptele unui personaj politic cu greutate în istoria recentă a acestei ţări.
Deşi în istoriografia actuală o parte importantă din efortul editorial se îndreaptă către scoaterea la lumină a uriaşului volum documentar creat în perioada comunistă, sunt, pe de altă parte, prezente şi încercări, ce-i drept timide, de analiză şi sinteză istoriografică. În cadrul acestora un loc important îl ocupă istoria politică, economică şi socială a perioadei. Personalităţile care au avut de jucat un rol în cadrul profundelor schimbări care au urmat instaurării comunismului în România devin astfel subiectul unor atente analize ale căror concluzii sunt adesea aprobate sau contestate.
Este şi cazul liderului PCR/PMR – Gh. Gheorghiu-Dej. În studiul de faţă ne propunem doar să facem o scurtă trecere în revistă asupra modului cum este apreciată şi catalogată activitatea acestui lider comunist în istoriografia postdecembristă, prin prisma politicii interne şi externe de care Gh. Gheorghiu-Dej se face responsabil. Este ştiut că, de regulă, liderii comunişti dispăruţi, fie condamnaţi în procesele politice, fie de moarte bună, preiau, prin grija succesorilor, întreaga încărcătură a păcatelor epocii în care au trăit. Astfel s-a petrecut şi cu Gh. Gheorghiu-Dej.
Personalitatea acestuia este privită de către istorici din mai multe unghiuri şi perspective. Una din ele este ilustrată de opinia că „istoria României îl va menţiona întotdeauna ca pe un asasin de amploare, care ani în şir a îndoliat foarte, foarte multe familii româneşti şi în ultimă instanţă, ţara”. Alta poate face apel la memoria colectivă a celor care reţin deceniul şapte ca perioada în care nivelul de trai al românilor a fost cel mai ridicat din istoria de până atunci a ţării (opinie susţinută şi de datele statistice ale vremii). O altă perspectivă este aceea a modului cum a fost apreciat Gh. Gheorghiu-Dej în plan extern, în vremea sa: „A fost responsabil, mai mult decât oricare alt om, de colapsul marilor planuri ale Moscovei privind estul Europei” – se menţiona în necrologul publicat la moartea lui de către Comitetul „Free Europe” de la New York.
Troţki. Tragedia familiei (ultima parte)
Troţki a avut două surori şi un frate. Una din surori, Elizaveta Melman, a murit de moarte naturală la Kremlin, în 1924. Cealaltă, Olga Kameneva, avea să sufere toate persecuţiile impuse de Stalin întregii familii a duşmanului său de moarte. Mai întâi exilată, apoi, în 1935, arestată şi internată într-un lagăr de concentrare, va fi executată în toamna anului 1941.
Fratele mai mare al lui Troţki, Alexander, a lucrat în anii ’20 şi ’30 ca agronom la fabrica de zahăr din Novokislaevsk, provincia Voronej. Când Troţki a căzut în dizgraţie, Alexander a fost dat afară din partid, exilat şi obligat să-şi renege fratele în public. Dezavuarea fratelui nu l-a ajutat prea mult, căci în vara anului 1936 a fost arestat pe neaşteptate, în timpul nopţii, pentru a fi împuşcat un an mai târziu, la închisoarea din Kursk.
După moartea Ninei şi a Zinei, cei doi fii ai lui Troţki au început să aibă motive de teamă, mai ales Serghei. Acesta refuzase să plece din ţară împreună cu tatăl său, preferând să se consacre activităţii ştiinţifice. Soţia lui, Olga Grebner, a trebuit să îndure lagărul stalinist şi exilul. Ea îşi aminteşte: „Serghei a fost arestat la 4 martie 1935. Au venit cinci bărbaţi. Percheziţia a durat câteva ore. Au luat cărţile lui Serghei şi un portret al tatălui său. Soţul meu a fost dus la Lubianka, unde a stat două sau trei luni. L-au acuzat de spionaj, sprijin acordat tatălui său, provocare. Apoi l-au deportat în Siberia.” A fost executat la 29 octombrie 1937.
Troţki. Tragedia familiei (prima parte)
Rudele apropiate ale lui Troţki au privit cu bucurie ascensiunea lui meteorică. Până în 1923, cea mai vagă legătură cu clanul Bronştein-Troţki sau cu rudele acestuia era un motiv de mândrie pentru tinerii revoluţionari care aveau sentimentul că gravitează în jurul unui personaj măreţ. Ulterior, aproape întreaga familie a lui Troţki şi toţi cei care îi erau dragi aveau să fie nimiciţi direct sau indirect din ordinul lui Stalin.
Fiicele lui Troţki, Nina şi Zina, au făcut tot posibilul pentru a-l apăra pe tatăl lor atunci când presa a început să-l atace. I-au cerut foarte rar sprijin financiar, deşi au dus tot timpul un trai modest. Cele două familii ale lui – ambele fiice de la prima soţie, Alexandra Sokolovskaia, şi cei doi fii de la cea de-a doua, Natalia Sedova – au reprezentat drama personală a lui Troţki. Ambele soţii nutreau o puternică aversiune una faţă de cealaltă, iar el trebuia să manifeste foarte mult tact pentru a evita izbucnirile violente dintre ele. Îşi amintea din când în când să trimită câte o felicitare de ziua de naştere a fiicelor sale, dar, practic, nu a contribuit cu nimic la creşterea lor. Cu toate acestea, fetele nutreau un puternic sentiment de mândrie faţă de faimosul lor tată, amestecat însă cu unele resentimente faţă de ambii părinţi pentru situaţia lor ambiguă şi pentru complexul de inferioritate pe care îl resimţeau din această cauză.
Sora mai mică, Nina, a murit în iunie 1928, pe când Troţki era în exil la Alma-Ata. Abia împlinise 26 de ani. Soţul ei, Nevelson, fusese deja arestat şi până la urmă avea să fie împuşcat. Nina n-a primit niciun ajutor de la nimeni altcineva în afară de sora ei. Stigmatizată din cauza tatălui său rebel, avea să moară în scurt timp, deşi tuberculoza ei o „salvase” , fără îndoială, de închisoare şi de gulag. După toate probabilităţile, fiica ei, Volina, a rămas cu bunica, dar când Sokolovskaia, la rândul ei, a fost arestată, copilul a dispărut fără urmă. Troţki a aflat de moartea fiicei sale abia la câteva săptămâni după ce se produsese şi a fost profund îndurerat când şi-a dat seama că înfrângerea lui politică îi grăbise sfârşitul. Fiica lui mai mare îi trimisese o telegramă: „Nina te strigă tot timpul, căci speră că, dacă te va vedea, se va simţi mai bine.” Telegrama a ajuns la 73 de zile după ce a fost trimisă. Moartea Ninei marca începutul unei serii întregi de decese în familia lui Troţki.
Preşedintele, soţia, cocoşul şi găina
Preşedintele american Calvin Coolidge a vizitat într-o bună zi, în compania soţiei sale, o fermă în Maryland, vizită în timpul căreia Grace a fost martora unei copulaţii scurte între un cocoş şi o găină. Ea l-a întrebat pe fermier despre frecvenţa acestor raporturi şi i s-a spus că, de mai multe ori pe zi, acest cocoş le onora pe găinile de acolo.
– Spuneţi-i aceasta preşedintelui, a sugerat ea cu maliţiozitate.
Ceea ce a făcut, foarte jenat, fermierul.
– Îmi spuneţi că acest cocoş sare asupra aceleaşi găini de mai multe ori pe zi? l-a întrebat preşedintele.
– Nu, domnule, nu pe aceeaşi găină, bineînţeles.
– Atunci, duceţi-vă să-i spuneţi aceasta soţiei mele. 🙂
sursa: Jean-Luc Hees, Istoria Casei Albe, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2008, pag. 164-165
Saint-Just: 679 zile pe cerul Revoluţiei
Francezii sunt recunoscuţi ca un popor cu ascuţit spirit de observaţie şi de replică, multe din aprecierile, exprimările şi „zicerile” personalităţilor vieţii lor culturale, militare, diplomatice etc. rămânând celebre în istoria vieţii intelectuale a lumii. Acestei mari familii a spiritului francez îi aparţine Louis Saint-Just, teoreticianul guvernului revoluţionar din timpul Terorii (1792-1794) şi marele admirator, până la religiozitate, al Incoruptibilului, Robespierre, împreună cu care şi este executat. Dacă actorul principal al acestei ultime perioade a Revoluţiei franceze este Maximilien Robespierre, „gânditorul” viitoarei societăţi este Louis Saint-Just.
La casa de corecţie
Purtând mai multe prenume, după moda vremii, Louis Léon Antoine Florelle Saint-Just s-a născut la 25 august 1767 în provincia istorică franceză Nivernais, dintr-o familie foarte apropiată ca stare de cea ţărănească (unii biografi i-au adaugat în mod fals particula nobiliara „de”). Tatăl său fusese soldat, apoi subofiţer decorat cu ordinul Ludovic cel Sfânt. El a cumparat la bătrâneţe, cu economiile de o viaţă, o mică fermă la Blérancourt, lângă orăşelul Noyon. Mica familie, părinţii şi trei copii (două fete şi un băiat) duce o viaţă îndestulată şi liniştită. Uneori copiii pleacă la bunicul lor la Morsain, unde acesta avea funcţia de perceptor al senioriei Buhat. Studiile le face la colegiul călugărilor oratorieni din Noyon, după care audiază o serie de cursuri de drept la Reims.
Este înconjurat de dragostea mamei şi a surorilor sale şi începe să ducă o viaţă de petrecăreţ, amator de aventuri galante, până când se îndrăgosteşte de fata notarului, pe care acesta o mărită repede cu o „persoană serioasă” pentru a evita complicaţiile. Louis are o cădere psihică, apoi fură argintăria casei, fuge la Paris unde o vinde pe 200 de livre, cheltuite în trei zile. Este arestat şi plasat patru luni într-o casă de corecţie.
Un preşedinte impopular
John Tyler (1790-1862), preşedinte al SUA (1841-1845), se afla către sfârşitul mandatului în culmea impopularităţii sale. Era obosit de jocul politic şi de ura pe care i-o arătau concetăţenii săi.
Într-o bună zi, preşedintele îl trimise pe John, fiul său, să facă rost de la administratorul general al căilor ferate de un tren, pentru a organiza una din rarele sale vizite prezidenţiale. Răspunsul administratorului general a fost:
– Nu avem tren.
– Cum aşa! strigă tânărul Tyler. Doar aţi dat un tren special pentru funeraliile preşedintelui Harrison!
– Bineînţeles, iar dacă îl veţi aduce pe tatăl dumneavoastră într-un sicriu, vă promit că veţi avea cel mai frumos tren din toată America. 🙂
Marele zid chinezesc – O istorie pentru cititorii grăbiţi
MARELE ZID CHINEZESC. Unul din primele imperii ale Chinei a fost condus de dinastia Qin. Primul împărat Qin, Shi Huangdi, a venit la tron în anul 221 î.Hr. El a ordonat construirea Marelui Zid ca protecţie împotriva invadatorilor din nord. Întinzându-se pe 346 km, zidul a fost construit prin unirea mai multor ziduri mici, care au fost construite mai demult. Zidul a fost reconstruit de mai multe ori. O mare parte a zidului actual a fost construit în timpul dinastiei Ming (1368-1644).
Dezonorat public
Ca urmare a condamnării pentru trădare (1894), căpitanul Alfred Dreyfus a fost dezonorat public într-o ceremonie desfăşurată la Academia Militară din Paris. În timp ce generalul Darras (insert) urmărea scena din şaua calului său, un sergent a smuls însemnele gradului de pe uniforma condamnatului şi i-a rupt sabia pe genunchi.
Viaţa lui Nicolae Grigorescu (ultima parte)
La 1854 Grigorescu se prezintă la concursul deschis de Eforia Şcoalelor din Bucureşti pentru o bursă de pictură la Paris. Neavând însă studii gimnaziale, bursa e acordată lui Constantin Stăncescu. Tace şi face tabloul „Mihai Viteazul scăpând stindardul” pe care îl vede din întâmplare Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) şi vorbeşte de el şi de pictor domnitorului. Ştirbei cumpără tabloul cu o sută de galbeni şi-l dăruieşte direcţiunei şcolii de Bele-Arte, unde arde în focul din vara anului 1884. Doamna Trubetscoi, fata banului Costache Ghica, îl însărcină cu zugrăvirea bisericii dela Băicoi; Mitropolitul Nifon cu zugrăvirea Mănăstirii Zamfira din Prahova.
Prima dragoste
Pe când zugrăvea bolta bisericii de aici, răsare, lângă el, prima dragoste sfântă. „Când lucram sfinţii din catapeteazmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blândă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm, că peste câteva zile ne iubeam amândoi ca niciodată în viaţă. Ne întâlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mână, aproape fără să ne vorbim. Eram atât de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume … Când sfârşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: „bravo mai băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii! …”
Viaţa lui Nicolae Grigorescu (prima parte)
Povesteşte Nicolae Petraşcu: „Trăim timpuri atât de grele, de mare depresiune morală şi întuneric în jurul şi înaintea noastră, că avem aerul unui om căzut în fundul unui puţ. Ne zbatem, nu numai fără a ne putea salva, dar parcă ne afundăm tot mai mult. Singura lumină, deasupra capului nostru, e sus, în gura puţului, unde se vede o bucată de cer albastru, trecutul nostru, cu stelele lui de diferite mărimi. Printre acele stele, una din primă mărime, e pictorul Grigorescu.
Am cunoscut pe Grigorescu la expoziţia lui din 17 aprilie 1895. Îşi deschisese expoziţia la Ateneu, fără invitaţii şi fără reclamă, cum era obiceiul lui. Afară, pe zidurile clădirii, nici un afiş. Abia pe uşa sălii de expoziţie un afiş cu numele lui. Înăuntrul sălii, unde intrai cu oarecare sfială pe la orele zece, stăpâneau liniştea şi aerul tainic al unui lăcaş sfânt, în care se armoniza azurul cerurilor din tablouri cu aurul cadrelor. Câteva persoane anodine păşeau tăcute, privind cu ochi superficiali tablourile înţesate pe cele nouă panouri de pânză de culoarea sacului. În colţul de lângă prima fereastră, Grigorescu în picioare, palid, ras, curat, într-un costum cenuşiu, cu un calm voit în înfăţişare, ascunzând, cu greu pulsul unui suflet agitat. Uşa scârţia la intervale, intra sau ieşea un vizitator. Pe cele trei ferestre mari, soarele inunda sala, aruncând deasupra tablourilor o lumină aurie ce le deschidea ca pe nişte flori, le transfigura mărindu-le farmecul.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente