Monthly Archives: Octombrie 2010

Adagio in G minor – Albinoni

Mărirea şi decăderea cîrciumii româneşti

De două secole şi mai bine, istoricii – ulterior sociologii, etnologii etc. – se întreabă în ce măsură locanta generică, sub diferitele ei categorii (de la tavernă la han etc.), este o marcă a civilizaţiei mediteraneene. Pentru majoritatea, răspunsul este afirmativ: localurile unde se mănîncă şi se bea (şi eventual se înnoptează) în afara căminului ţin de civilizaţiile şi ariile geografice caracterizate printr-o mare mobilitate a indivizilor. Şi, de 2500 de ani încoace, spaţiul Mediteranei – de la porturile sale pînă la oraşele aflate pe o rază în jurul coastelor – a fost unul al călătorilor şi călătoriilor. Vinul aspru şi negru, uleiul de măsline, sarea de mare, citricele şi pîinea coaptă în ţest dădeau gust, atmosferă şi acompaniament cărnii şi legumelor. Soldaţi, negustori, oficialităţi sau vînători de oportunităţi, plus cohorte de animatoare femei dădeau viaţă acestor locante în care monedele greceşti, apoi romane, răsplăteau serviciile. În Europa, la temelia tuturor serviciilor hoteliere, de catering, de alimentaţie publică, de restauraţie sau de escort de azi se află ceva din această veche tradiţie.

De la han la cîrciumă

În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie premodernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din tîrguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacîmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămîne una dintre moştenirile istorice – aş spune – iremediabil pierdute. Azi, hanul lui Manuc, din Bucureşti, sau hanul Ancuţei, de pe şoseaua ce leagă Suceava de Iaşi, sînt ersatz-uri drăguţe şi frecventabile, desigur – dar care nu mai oferă imaginea fidelă a hanurilor de altădată.

La începutul secolului al XIX-lea se producea mutaţia: cîrciumile din tîrguri încep să fure din clienţii hanurilor. Mai uşor de gestionat decît un han, cîrciuma este locul de întîlnire al oamenilor care (teoretic) la noapte vor dormi acasă. Cîrciuma nu este doar altceva decît un han – ci şi altfel: ele apar atît în tîrguri, cît şi în sate; apar pe drumurile principale, dar şi prin mahalalele desfundate. În teritoriile româneşti, cîrciuma evoluată – precursoarea restaurantelor de azi – se dezvoltă treptat după un model central-european. Vinul – care era „carburantul“ principal al hanurilor în epoca medievală – este concurat, treptat, de rachia de prune, de fructe sau de struguri (rachi este un cuvînt turcesc, balcanic; rachiul nostru de boască de struguri este cu totul similar grapei italiene) şi mai ales de berea ce va răzbate tot mai mult dinspre Europa Centrală (statele germane şi Cehia, mai ales). Cîrciuma are nevoie de un spaţiu mult mai mic decît un han – un parter de casă e suficient, iar dacă există o curte sau o ieşire la stradă, cît să pui cîteva mese, cu atît mai bine.

Aşadar: în măsura în care hanul este locul de întîlnire din epoca tîrgurilor premoderne, cîrciuma este reperul urbanităţii incipiente, al bulevardului incipient, dar şi al mahalalei de la periferie. Meniul se schimbă: tăria (cinzeaca de rachiu = 50 ml de alcool de fructe) şi berea în pahare de sticlă concurează vinul în vase de lut de odinioară; în locul fripturilor din hanuri, în cîrciumă apar mezelurile (după reţetar central-european). Spre deosebire de han, la cîrciumă nu mai vii (şi nu mai pleci) cu calul şi nu mai ajungi să dormi (decît, eventual, cu capul pe masă).

De la Iunion-ul caragalian la cantina stalinistă

În 1879, cînd Caragiale publică O noapte furtunoasă şi îl face pe jupîn Dumitrache să-şi ducă damele la comediile de la Iunion, cîrciumile cu terasă erau deja un reper familiar pentru oraşele româneşti. Particular acelei Românii burgheze e faptul că existau cîrciumi pentru fiecare buzunar: cîrciumi de mahala, unde tăria este ieftină şi ieftini sînt şi lăutarii, şi cîrciumi-terasă cu pretenţii, unde consumatorul îşi scoate familia/consoarta/amanta şi plăteşte ceva mai mult pentru spectacolele nemţeşti pe care patronul le oferă ca bonus (de fapt, ele nu erau propriu-zis nemţeşti – ci austriece, acesta fiind modelul central-european cu reverberaţie din Imperiul Austro-Ungar, din Viena mai ales). De reţinut că funcţionarul de stat, patronul de rang mijlociu-mare şi ofiţerul regal aveau cîrciumile lor, centrale (unde bucătari veniţi de la Viena sau Paris încearcă reţete savante şi unde se bea şampanie, vin sau bere scumpe), după cum meseriaşul român de mahala avea cîrciuma lui: cea în care bea seara o cinzeacă-două-cinci cu amicii sau cu partenerii de afaceri şi cea în care-şi putea scoate duminica la prînz familia, ca o copie a socializării cu pretenţii ce se petrecea pe terasele-restaurant din centrul oraşului.

Perioada de glorie a cîrciumii româneşti durează de pe la 1880 pînă pe la 1940. Mîncarea nu-i, cel mai adesea, prea sofisticată, şi rămîne ieftină în România. Ţuica vine la masă cu cîteva măsline din partea casei (rafinament!, pentru că tot românul ştie că măslinele nu cresc la noi), pîinea şi brînza sînt aproape gratuite, iar peştele de apă dulce (crapul, carasul, ştiuca etc.) este considerat mîncarea săracului (drept care cîrciumile rar se încurcă cu aşa ceva – e o marfă ce se strică repede, plus că tot mahalagiul poate cumpăra peşte zilnic, pe cîţiva bani, pentru acasă). Elementul distinctiv al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea îl constituie în cîrciumile-terase, cum spuneam, apariţia divertismentului – gen comediile de la Iunion –, care-s tot un semn al contagiunii central-europene. Ce semnifică ele? Mai ales apariţia unei veritabile concurenţe: în centrul oraşului, pe terase se produc comedianţii pe care jupîn Dumitrache îi înţelege sau nu; la periferie, în mahalale, se produc lăutarii de generaţia a doua, ai căror gurişti (preponderent ţigani) trec de la cobze şi doine de jale la ţambal şi romanţe.

După Marele Război (1914-1918), cîrciumile româneşti ajung la deplina maturitate. Fiecare dintre ele – mai ales cele ce contează – au deja tradiţie. Viaţa politică & ziaristică & culturală a ţării freamătă la Capşa, în Bucureşti. Marile oraşe au cîteva hoteluri după modă franţuzească, cu restaurante la parter. Funcţionarul tînăr, cu un venit stabil, îşi scoate logodnica sîmbăta seara în centru (toate oraşele ţării, gen Craiova, Timişoara, Iaşi, Chişinău, Cluj, Constanţa etc., au un Corso al lor) sau la Şosea, în Bucureşti, într-una dintre multele terase de acolo (vezi romanţa „Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seara…?“). Hanurile aproape au dispărut – dar clienţii au fost preluaţi de cîrciumi şi restaurante. Lumea se distrează, ieşirea în oraş la sfîrşitul săptămînii devine normă, băutura alcoolică cît de cît fină rămîne la noi mai scumpă decît mîncarea (hrana este accesibilă oricărui om cu serviciu sau ceva venit – de unde zicala de secol XIX „Mîncarea-i temelie, băutura-i fudulie“), în spaţiul urban berea concurează decis vinul (o altă dovadă a contagiunii central-europene!), terasele propun momente artistice (de la trupe ambulante străine pînă la voci neaoşe gen Maria Tănase, Fărămiţă Lambru etc.).

În prima parte a anilor ’40 şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România rămîne ţara hranei la preţuri accesibile – vezi martorii străini, gen contesa Rosie Waldeck (şi amintirile ei de la Athénée Palace din Bucureşti), Ivor F. Porter (prizonier britanic pe Calea Rahovei, căruia gardianul îi aducea zilnic un prînz excelent de la cîrciuma din colţul străzii) şi atîţia alţii.

Apoi au venit cele trei calamităţi majore, care au nenorocit restauraţia românească: seceta din 1945-’46, comunismul stalinist ca atare (1947-’60) şi mai apoi concepţia ceauşistă a „alimentaţiei raţionale“ – promovată de Iulian Mincu în 1978-’84 –, care au alterat (iremediabil?) reţetarele cîrciumilor şi restaurantelor româneşti.

Fiecare dintre ele ar merita o rememorare aparte. Concluzia: la acest capitol, România de azi este departe de România anului 1939. Cu mulţi paşi înapoi, adică.

Adrian Cioroianu

sursa: dilemaveche

Primele familii – istoria lumii

Neanderthalienii erau mai inteligenti decat oamenii primitivi, astfel ca au evoluat spre un mod de viata mai organizat. Acest mod de viata i-a ajutat sa supravietuiasca inghetului din perioada glaciatiunii. Ei munceau impreuna in familii si ii ingrijeau pe cei raniti sau bolnavi din familiile lor.

Ajutandu-i pe cei raniti

In acele vremuri, ranile de la vanatoarea de animale salbatice, activitate foarte periculoasa, erau ceva obisnuit. Unii barbati erau atat de grav raniti ca ramaneau infirmi, nu mai puteau sa vaneze. Ei erau ingrijiti de familiile lor pentru tot restul vietii.

Ingroparea celor morti

Neanderthalienii au fost primii oameni care si-au ingropat mortii; nu lasau trupurile neinsufletite sa se descompuna acolo unde cazusera. Ei sapau o groapa cu bete si pietre ascutite, apoi asezau trupul cu grija inauntru.

Daruri pentru cei morti?

Unii experti presupun ca neanderthalienii creadeau in viata dupa moarte. Asta pentru ca in mormintele lor s-au gasit coarne de animale, unelte de piatra si polen de flori. Se pare ca aceste obicte au fost asezate in morminte ca daruri, pentru a le fi de folos celor plecati dintre vii, in viata de apoi.

Au inceput sa vorbeasca?

Nu se cunoaste perioada in care oamenii au inceput sa vorbeasca, dar unii experti cred ca neanderthalienii au fost primii oameni care au invatat sa vorbeasca. Probabil ca foloseau un limbaj simplu, insotit de multe gesturi facute cu mainile. Comunicarea i-a ajutat pe oameni sa munceasca impreuna si sa organizeze vanatorile. I-a ajutat si sa se avertizeze unii pe ceilalti de pericole.

Disparitia neanderthalienilor

Cu circa 40.000 de ani in urma, neanderthalienii au inceput sa dispara. Un nou tip de oameni, vanatori foarte iscusiti, au aparut in Europa si Asia. Acesti oameni noi i-au indepartat treptat pe neanderthalieni din cele mai bune locuri de vanatoare, astfel ca multi au murit de foame, iar altii au devenit slabiti si au murit de boli. Ei au disparut cu desavarsire acum 30.000 de ani.

sursa: Enciclopedie de istorie a lumii, Editura Aquila ’93

Ziua Reformei

Ziua Reformei este o sărbătoare religioasă a zilei de 31 Octombrie în amintirea Reformei, sărbătoare ținută în mod particular de Lutherani și de cîteva comunități de Biserici Reformate. Este o sărbătoare națională în Slovenia (de vreme ce Reforma a contribuit profund la dezvoltarea ei culturală, deși slovenii sînt în principal romano-catolici) și în următoarele state germane: Brandenburg, Macklenburg-Pomerania Inferioară, Saxonia, Saxonia-Anhalt și Thuringia. Din 2008, este și sărbătoare națională în Chile.

În 31 Octombrie 1517, Martin Luther a afișat o propunere pe ușa bisericii în Wittenberg, Germania pentru a dezbate doctrina și practica indulgențelor. Această propunere este numită frecvent ca Cele 95 de Teze, pe care el le-a înfipt pe ușile bisericii castelului. Acest gest însă nu a fost un act de sfidare sau provocare cum se crede uneori. De vreme ce biserica din castel era expusă traficului principal din Wittenberg, ușa bisericii funcționa ca și afișier public și, în consecință, era locul pentru afișat anunțuri importante. De asemenea, Tezele erau scrise în Latină, limba folosită de biserică, și nu în limba națională. Chiar și așa, evenimentul a stîrnit controversă între Luther și cei de partea Papei în privința multor practici și doctrine. Cînd Luther și susținătorii lui au fost excomunicați în 1520, s-a format Lutheranismul. Aceasta avea să deschidă ulterior calea către formarea tradițiilor Reformate și Anabaptiste.

În cadrul Bisericii Lutherane, Ziua Reformei este considerată o sărbătoare mai neînsemnată, iar denumirea oficială este Festivalul Reformei. Pînă în secolul XX, cele mai multe biserici Lutherane sărbătoreau Ziua Reformei în 31 Octombrie, indiferent de ziua săptămînii în care se întîmpla să fie. Astăzi, cele mai multe biserici Lutherane au modificat data festivalului, astfel încît să fie în Duminica (numită Duminica Reformei) în sau înainte de 31 Octombrie și au mutat Ziua Tuturor Sfinților în Duminica din sau după 1 Noiembrie.

Culoarea liturgică a zilei este roșul, care reprezintă pe Duhul Sfînt și pe martirii Bisericii Creștine. Imnul lui Luther, Cetate tare-i Dumnezeu este cîntat în mod tradițional în această zi. În mod obișnuit, Lutheranii stau în picioare în timpul imnului, în memoria folosirii imnului în războaiele religioase ale secolului al XVI-lea. De asemenea, este tradiție ca în unele școli Lutherane, copiii sa aibă scenete cu Ziua Reformei sau spectacole în care să joace scene din viața lui Martin Luther.

Faptul că Ziua Reformei coincide cu Halloween ar putea să nu fie pură coincidență. Halloween, fiind ajunul Zilei Tuturor Sfinților, ar fi putut fi o zi excelentă pentru Luther ca să-și afișeze cele 95 de Teze împotriva indulgențelor, de vreme ce biserica din castel avea să fie deschisă în Ziua Tuturor Sfinților tocmai pentru ca oamenii să vadă o mare colecție de moaște. Vederea acestor moaște ar fi promis o micșorare a timpului petrecut în en purgatoriu similar cu cel al cumpărarii unei indulgențe. Luther a fost perspicace în alegerea zilei de 31 Octombrie pentru afișarea Tezelor sale.

sursa: wikipedia

31 octombrie – Istoricul zilei

1517 – Martin Luther lipește pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze împotriva indulgențelor. Începutul Reformei. Ziua Reformei

1632 – S-a născut pictorul Jan Vermeer

1795 – S-a născut poetul romantic John Keats

1857 – S-a născut Axel Munthe, medic și scriitor suedez

1881 – S-a născut Eugen Lovinescu, critic și istoric literar, prozator și dramaturg român

1922Benito Musolini devine şeful guvernului italian

1984 – A murit premierul indian Indira Gandhi

Salome – Librete de opera

Salome
Muzica: Richard Strauss
Libret: traducerea de Hedwig Lachmann a scrierii lui Oscar Wilde
Premiera: Dresda, 9 decembrie, 1905

Opera si-a socat la inceput publicul prin continutul incarcat de dorinta si obsesie, si a fost retrasa din programul Metropolitan Opera dupa doar o reprezentatie.

Salome este fiica lui Herodias, care i-a ucis sotul pentru a o marita cu Irod, stapanul Iudeei. Coplesit de dorinta pentru ea, Irod ii cere sa danseze pentru el seducatorul dans al celor sapte voaluri. Fata accepta, cu o conditie : ca dupa dans sa ii indeplineasca o singura dorinta. La final Salomeea ii cere in schimb eliberarea lui Jokanaan, Ioan Botezatorul, pentru care facuse o adevarata obsesie. Irod ordona ca Jokanaan sa fie executat, iar capul sau insangerat sa ii fie adus Salomeei pe un platou de argint. Cand aceasta saruta buzele reci, Iron, ingrozit, le ordona garzilor sa o ucida.

sursa: artline

Oastea in Tarile Romane

La armată — la oaste se zicea, tot un cuvânt latin — Vodă cheamă bineînţeles pe boieri, pe boierii mari şi pe cei mici, iar dintre ţăranii liberi pe cei care sunt în măsură să „armeze” un cal; ceea ce nu înseamnă că nu se găsesc adesea şi „rumâni” în cadrul cetelor aduse de boieri. Aceasta este oastea cea mică, pe care o poate aduna repede Domnul. Când acesta se aşteaptă însă la o primejdie mare, de pildă când va afla că au pornit turcii asupra ţării cu armată „câtă frunză, câtă iarbă”, cum zic cântecele bătrâneşti, atunci el cheamă oastea cea mare— am zice în termeni moderni că „decretează mobilizare generală” — Şi atunci vin din ţara întreagă toţi bărbaţii în stare să Poarte armele. Vin cel mai de grabă cei din oraşe, fiind mai la-ndemână, în caz de urgenţă — oraşele au apărut o dată cu formarea celor două state dunărene, ba uneori chiar înainte de „descălecătoare”, ca să numim întemeierea voievodatelor aşa cum o numeşte legenda. Primii care le-au înfiinţat, după pieirea urbelor romane, au fost saşii, mai întâi în Transilvania.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Povestirile slavone despre Vlad Tepeş

A fost în Ţara Muntenească un voievod creştin de credinţă grecească, anume Dracula pe limba românească, iar pe a noastră, diavol, atât era de rău. Precum i-a fost numele, aşa şi viaţa.

Odată a venit un oarecare negustor străin din Ţara Ungurească la cetatea lui. Şi după porunca lui a lăsat căruţa lui pe uliţa oraşului, înaintea casei şi marfa lui în căruţă, iar el însuşi dormea în casă. Şi a venit cineva şi a furat din căruţă 160 de ducaţi de aur. Negustorul s-a dus la Dracula, şi i-a spus de pierderea aurului. Dracula i-a spus: „Du-te, în această noapte vei afla aurul“.

Şi a pornit să se caute hoţul prin tot oraşul, spunând: „Dacă nu se află hoţul, atunci voi nimici tot oraşul“. Şi a poruncit ca să aducă aurul său, să-l aşeze în căruţă în timpul nopţii şi a mai adăugat un zlot. Negustorul sculându-se, a găsit aurul şi a numărat o dată şi de două ori; s-a aflat un zlot mai mult. Şi s-a dus la Dracula şi i-a spus: „Stăpâne, am găsit aurul. Şi iată, este un zlot mai mult, care nu este al meu“. Atunci au adus şi pe hoţ şi cu aurul. Şi a spus negustorului: „Mergi în pace, dacă nu mi-ai fi spus despre un zlot, eram gata să te pun în ţeapă cu acest hoţ“. […]

Odată mergând el pe drum a văzut la un oarecare siromah o cămaşe foarte ruptă. Şi l-a întrebat: „Oare ai femeie?“ El a răspuns: „Am, stăpâne“. El a spus: „Du-mă în casa ta, să o văd“. Şi a văzut pe femeia lui, tânără fiind şi sănătoasă. Şi a spus bărbatului ei: „Oare aţi semănat in“? El a răspuns: „Stăpâne am mult in“ şi i-a arătat mult in. Şi a spus femeii lui: „De ce eşti leneşă faţă de bărbatul tău; el este dator să semene şi să are şi să te hrănească, iar tu eşti datoare să faci bărbatului tău îmbrăcăminte curată şi frumoasă, iar tu nici cămaşă nu vrei să-i faci, sănătoasă fiind la trup. Tu eşti vinovată, iar nu bărbatul tău. Dacă bărbatul nu ar fi semănat in, atunci bărbatul tău ar fi fost vinovat“. Şi a poruncit să-i taie mâinile şi trupul ei să-l puie în ţeapă. […]

Odată a venit la dânsul un sol de la craiul unguresc Matiiaş, om mare, boier, de neam polon şi i-a poruncit să stea cu el la masă între leşurile acelea. Şi lângă dânsul se afla o ţeapă foarte groasă şi înaltă, aurită peste tot. Şi a întrebat Dracula pe sol: „Spune-mi, de ce am făcut aşa această ţeapă“? Solul atunci s-a înfricoşat tare şi a spus: „Stăpâne, aşa mi se pare, vreun om mare a greşit în faţa ta şi vrei să-i faci moarte mai cu cinste de cât a celorlalţi“. Dracula a spus: „Adevărat ai spus. Tu eşti solul regal al marelui stăpân, pentru tine am făcut această ţeapă“. El a răspuns: „Stăpâne, dacă voi fi făptuit ceva vrednic de moarte, fă ce vrei, căci eşti judecător drept, nu tu vei fi vinovat de moartea mea, ci eu singur“. Dracula a râs şi a spus: „Dacă nu mi-ai fi răspuns aşa, în adevăr ai fi fost pe această ţeapă“. Şi l-a cinstit mult şi l-a dăruit şi i-a dat drumul, spunând: „Ţie în adevăr se cuvine să umbli în solie de la mari stăpânitori, căci eşti învăţat să vorbeşti cu stăpânitorii cei mari, alţii să nu îndrăznească, ci mai întâi să fie învăţaţi cum să stea de vorbă cu stăpânitorii cei mari“.

(Cronicile slavo-române, p. 207–214)

sursa: Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte

30 octombrie – Istoricul zilei

1735 – S-a născut John Adams, primul vicepreședinte (1789 – 1797) și al doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1797 – 1801)

1751 – S-a născut Richard Sheridan, scriitor irlandez şi director de teatru, cel mai de seamă reprezentant al comediei engleze în secolul XVIII

1858 – S-a născut Duiliu Zamfirescu, poet, prozator şi publicist, unul dintre fondatorii romanului românesc

1871 – S-a născut Paul Valery, poet, eseist şi critic literar francez

1885 – S-a nascut Ezra Pound, poet american

1910 – A murit Henry Dunant, elvețian, fondatorul Crucii Roșii

1955 – A murit sociologul Dimitrie Gusti

2009 – A murit Claude Lévi-Strauss, antropolog francez

Despre politicieni – Winston Churchill

A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce-o să se întâmple mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor. Iar apoi să poţi explica de ce nimic din toate astea nu s-a
întâmplat!

Flowers Duet – Lakme – Leo Delibes

Vanatorii Erei glaciare

Cu circa 200.000 de ani in urma, a inceput sa evolueze o noua specie de oameni, desprinzandu-se din Homo erectus. Acesti oameni noi aveau creierele mai mari decat primii oameni si au fost numit Homo sapiens, ceea ce inseamna „om intelept” in limba latina.

Oamenii de Neanderthal au fost primii Homo sapiens. Numele lor este dat de valea Neander din Germania, unde au fost descoperite prima data osemintele lor. Neanderthalienii au aparut in Europa si in vestul Asiei in timpul unei glaciatiuni, cand o mare parte a Terrei a fost acoperita de gheata si zapada.

Mare si destept

Multa vreme, s-a crezut despre neanderthalieni ca erau lipsiti de inteligenta, asemanatori cu antropoidele, dar acum expertii au o alta parere. Neanderthalienii aveau trupuri puternice, musculoase si aveau o creasta osoasa deasupra ochilor, dar in rest erau foarte asemanatori cu noi. Unii dintre ei aveau creiere mai mari decat ale oamenilor actuali.

Gasirea hranei

Plantele erau greu de gasit in timpul lungilor ierni inghetate din perioada glaciatiunii, astfel ca neanderthalienii mancau multa carne. Curatau carnea de pe scheletele animalelor moarte pe care le intalneau si, de asemnea, vanau animale, cum erau caii si renii.

Vanatul cu ajutorul focului

Mamutii si rinocerii erau foarte periculosi, dar, ca toate animalele, se temeau de foc. Uneori, vanatorii neanderthalieni fugareau aceste animale avand in maini ramuri aprinse, le inconjurau langa marginea unei prapastii, iar animalele, de frica focului, se prabuseau in gol si mureau, iar vanatorii puteau sa taie carnea de pe trupurile moarte.

La adapost de frig

De-a lungul iernilor geroase, neanderthalienii aveau nevoie de haine groase, care sa-i fereasca de frig. Se pare ca isi confectionau tunici simple din piei de animal, pe care le legau. Neanderthalienii se adaposteau adesea in pesteri, iar afara se pare ca isi faceau adaposturi din crengile copacilor si din piei de animale.

sursa: Enciclopedie de istorie a lumii, Editura Aquila ’93

Doamna cu umbrela – Claude Monet

Monet picteaza pentru prima oara Doamna cu umbrela in anul 1875. Atunci i-au fost modele Camille si micul Jean; peste 11 ani se reintoarce la aceasta tema. La aceasta data el traieste deja la Giverny, unde ii face placere sa le picteze, pe fundal rustic, pe fiicele lui Alice Horschede. Pentru noua varianta a tabloului Doamna cu umbrela o alege pe dragalasa Suzanne, cea care s-a casatorit in 1892 cu pictorul Earl-Butler. Ca si primul tabloul, acesta reprezzinta o doamna cu umbrela care se plimba pe camp in adierea vantului. Tabloul din urma are insa un colorit mai bland, tehnica de pictura este mai precisa, mai matura. Umbrela impune lumina si umbra. Numai rochia, stofa care pluteste, forma norului indica adierea.

Cand Monet o picteaza pe Suzanne in anul 1886, nu mai are greutati materiale. Durand-Ruel, renumitul mecena, ii cumpara tablourile. Incet, Monet incepe sa devina renumit.

In acest an se organizeaza ultima expozitie a impresionistilor, la care Monet nu participa, deoarece nu accepta calea aleasa de Seurat si Sisley.

Il incanta ideea lui Durand-Ruel, care doreste sa expuna tablourile impresionistilor in America. Expozitia de mare amploare contine 300 de tablouri, dintre care 48 sunt lucrari de-ale lui Monet, care datorita expozitiei devine cel mai cunoscut pictor impresionist din America.

sursa: Mari pictori, Nr.2

29 octombrie – Istoricul zilei

1618 – A murit Walter Raleigh, explorator maritim, descoperitor și scriitor englez

1875 – S-a născut regina Maria, soţia regelui Ferdinand I al României

1897 – S-a născut Joseph Goebbels, ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din 1933 până în 1945

1911 – A încetat din viaţă publicistul şi editorul Joseph Pulitzer, fondatorul Premiului Pulitzer, care din 1917, se acordă anual pentru realizări remarcabile în jurnalism, literatură şi muzică

1923 – Proclamarea Republicii Turcia. Mustafa Kemal (supranumit Atatürk) este ales preşedinte

Aristotel Onassis si Maria Callas – dragostea celebritatilor

O frumoasa poveste de dragoste a marcat viata a doua celebritati ale secoluluial XX-lea, Aristotel Onassis si Maria Callas.

Soprana inconfundabila de mai tarziu, s-a nascut la 2 decembrie 1923, la New York , din alte surse la 23 aprilie, fiind fiica unor imigranti greci . Numele sau adevarat a fost Cecilia Sophia Anna­maria Kalogeropoulos. In 1929, tatal sau isi schimba numele din Gheorghion Kalogeropoulos in Geoges Callas, dupa care deschide o farmacie in cartierul Manhat­tan, din New York . Opt ani mai tarziu, parintii se despart si mama sa, Evangelia pleaca cu fiica de 14 ani in Grecia natala. In 1938, Ma­ria este admisa la Conservatorul din Atena si studiaza in particular pianul cu Maria Tivella. Obtine premiul cel mare la primul concurs datorita felului cum a interpretat rolul lui Santuzza din Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni. Intre 1942 si 1945, interpreteaza diferite roluri la Teatrul Regal de Opera din Atena. Treptat, este cunoscuta si apreciata de public si de specialisti, datorita unor interpretari de exceptie in operele Tosca de Puccini, Fidelio de Beethoven si altele.

Ajunge la New York si mai tarziu la Chicago, unde in ianuarie 1947, interpreteaza cu succes rolul principal din Turandot de Puccini. In iunie, acelasi an, insotita de basul Nicolae Rossi-Lemeni, va ajunge in Italia unde il cunoaste pe Giovanni Zanatello, directorul Arenei din Verona, care ii in­cre­dinteaza rolul principal in opera La Gioconda de Amilcare Ponchielli. Premiera a avut loc la 6 august, in fata a 20.000 de spectatori. Succesul a fost neasteptat. La Verona, il cunoaste pe viitorul sau sot, Giovanni Battista Meneghini, un industrias bogat, mai in varsta cu 37 de ani, cu care se va casatori la 21 aprilie 1949. Dupa lichidarea afacerilor, sotul i-a devenit manager, impresar si agent teatral.

Dupa o stagiune pe scena din Florenta, este chemata la Sca­la din Milano, unde a avut interpretari stralucite in operele Traviata, Aida, Norma si altele , neegalate pana in prezent. A plecat apoi la Chicago si Londra , revenind la Milano cu operele Lucia de Lammermour, Aida, Il Trovatore si La Traviata. A trait frumoase povesti de dragoste, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, cu directorul de scena Franco Zeffirelli si cu tenorul Giuseppe di Stefano.

In vara anului 1959, bogatul armator grec Aristotel Onassis a invitat-o intr-o croaziera pe yachtul sau Christina impreuna cu inalte personalitati ale timpului . Se iubeau ca doi adolescenti emotionati. Cand nu erau impreuna, isi trimiteau lungi scrisori de iubire. Se simteau facuti unul pentru altul. Revederea lor genera clipe de fericire. Fiecare credea ca si-a gasit partenerul mult visat. Maria Callas face o mare pasiune pentru Aristotel Onassis, divortand de Meneghini, care obtine pe aceasta cale o avere de 15 milioane de dolari. Onassis, gelos, a inceput sa o tina departe de scena. La insistentele lui Zeffirelli reapare la Londra, in 1954 in Tosca, apoi la Paris in Norma si tot cu Tosca la New York.

Urmeaza apoi declinul. La Roma, va intrerupe spectacolul cu Norma in actul al doilea din cauza unei pierderi bruste a vocii. In anul 1960, Maria Callas a ramas insarcinata cu Aristotel Onassis. Sursele se contrazic in legatura cu ce a urmat. O parte dintre apropiati sustin ca Onassis a obligat-o sa renunte la copil. O alta varianta avanseaza ideea ca Maria a nascut prin cezariana, la opt luni. Bebelusul numit Omero Len­tini ar fi murit la doua ore dupa nastere, inmormantat apoi intr-un cimitir din Milano. Ca un semn prevestitor al despartirii ce avea sa vina, Aristotel Onassis a inceput sa o jigneasca sistematic. La un moment dat i-a spus ca este o anonima care are un fluier in gat ce nu mai functioneaza.

Onassis o paraseste pentru a se casatori cu Jacqueline, vaduva presedintelui american, John F. Kennedy, asasinat la Dallas in 1963. Nunta a avut loc in 1968 pe Insula Skorpios. Proaspata sotie era mai tanara cu sase ani fata de Maria Callas. Jacki , la randul ei, devenise deosebit de posesiva, nu dorea sa-l mai imparta pe Aristotel Onassic cu o alta femeie, asa cum se intamplase cu Kennedy, care nu renuntase la Marilyn Monroe.

In anul 1973, Maria Callas si tenorul Giusseppe di Stefano intreprind un turneu mondial, care se termina, un an mai tarziu in Japonia. Vocea sa nu mai facea publicul sa delireze. Simtul scenic, timbrul, extensia vocala si vitalitatea erau departe fata de ceea ce fusesera alta data. S-a retras la Paris, uitata de lume, unde a murit la 16 septembrie 1977, in varsta de 54 de ani, din motive deloc clare, neelucidate pana in prezent. A murit de o embolie pulmonara sau s-a sinucis luand o supradoza de medicamente? A fost inmormantata la Cimitirul Père Lachaise, din Paris.

Maria Callas avea o colectie valoroasa de bijuterii care, dupa decesul ei, a fost expusa la New York, Londra si Paris, dupa care a fost scoasa la licitatie in luna noiembrie 2004 in mai multe orase elvetiene. Ea cuprindea printre altele un inel cu diamante in valoare de 100.000 de lire sterline, un set de bijuterii cu 11 piese – 200.000 de lire sterline, un inel cu smaralde 60.000 de lire sterline, o brosa cu diamante si rubine 40.000 lire sterline.

Inainte de a incheia, se cuvin cateva cuvinte despre Aristotel Onassis.

S-a nascut la 21 septembrie 1906, la Smyrna, actualul oras Izmir din Turcia, din parinti greci. A avut nenumarate amante si doua sotii.

Prima sotie a fost Athina Mary Livanos, fiica magnatului Stavros Livanos, cu care s-a casatorit la 28 decembrie 1946. Tina, asa cum ii spuneau prietenii, avea cetatenie americana. Locuiau la New York unde s-au nascut cei doi copii, Alexander (1948-1973) si Christina (1950-1988). In tinerete, Aristotel a locuit o perioada in Argentina, unde a obtinut cetatenia tarii gazda. A fost numit consul general al Greciei in acea tara. Primii bani i-a facut din afaceri cu tutun si alte marfuri mai putin ortodoxe.

Milionar peste noapte, a inceput sa cumpere nave maritime care erau deosebit de ieftine, datorita crizei economice mondiale. Profitand de oportunitatile ivite, a achizitionat sase nave maritime canadiene cu simbolica suma de 20.000 de dolari.

Numarul tancurilor petroliere crestea intr-un ritm proportional cu averea. La un moment dat, a platit 7 milioane de dolari daune, deoarece flota sa arborase steagul american, desi armatorul era greco-argentinian. A fost motivul principal ce l-a determinat sa devina urgent cetatean american prin mariajul mentionat. A cumparat apoi o companie aeriana greceasca aflata in pragul falimentului. Dupa ce fiul sau si-a pierdut viata intr-un accident aviatic la varsta de 25 de ani, Onassis a vandut compania guvernului grec. Pe langa Maria Callas si Evita Peron a trait clipe fericite langa multe alte celebritati feminine ale momentului.

A doua sotie a lui Onassis a fost Jackie Kennedy. S-au casatorit in 1968 . Casnicia lor a fost pasionala doar la inceput. La 15 martie 1975, Aristotel Onassis a fost inmormantat langa fiul sau, Alexander. Christina, fiica sa a murit in 1988, in conditii misterioase, la varsta de 37 de ani, la un an de la divortul cu Thierry Roussel, tatal Athinei.

Tanara Athina s-a nascut in 1985. A fost singurul copil al Christinei. Stie sa vorbeasca impecabil franceza, engleza si suedeza, dar mai putin, greaca . Are o garda de corp formata din 12 persoane. La ora actuala este mai bogata decat regina Angliei, averea sa fiind dubla fata de cea a suveranei. Pe langa bani, a mostenit mai multe companii in Argentina, Uruguay, Japonia si Iran, doua insule in Grecia, o cladire impozanta in New York, un hotel la Monte Carlo , un apartament la Paris si o colectie de bijuterii.

Urma sa se casatoreasca cu Alvaro Neto Doda, membru al echipei de echitatie a Braziliei, tatal unui copil din alta casnicie. Recent s-a hotarat sa-i vanda celebrei dive Madonna, insula Skorpios , care valoreaza aproape 200 milioane lire sterline, loc unde sunt inmormantati bunicul Onassis, mama sa Christina si unchiul Alexander. Pe aceasta insula bunicul sau si-a petrecut povestile de iubire cu Maria Callas, cu Jaqueline si cu celelalte admiratoare. Insula are 1120 hectare. A fost cumparata de armator in 1962 cu 6500 lire sterline.

Anii trec, generatiile se succed, iubirile pasionale raman…

Amatorii de curiozitati care au vazut la extremitatea nordica a plajei de la Costinesti o nava esuata la mal, de aproape 40 de ani, trebuie sa stie ca aceasta s-a numit Evangelia, botezata astfel in memoria mamei Mariei Callas si a apartinut lui Aristotel Onassis. Din cauza vizibilitatii reduse, capitanul navei a crezut ca se afla in fata portului Constanta. Datorita valurilor imense, specifice furtunilor de gradul opt, carena vasului a ramas suspendata intre doua stanci. Din cauza costurilor mari de deblocare, vaporul a fost abandonat, intrand in patrimoniul statului roman.

sursa: paginiromanesti