Viaţa Caterinei de Medici
Caterina de Medici (13.04.1519, Florenţa, Republica Florenţa, azi Italia – 05.01.1589, Blois, Franţa). Regină şi consoartă a lui Henric II al Franţei (d. 1546-1559) şi apoi regentă a Franţei (1560-1574), a fost una dintre cele mai influente personalităţi ale războaielor dintre catolici şi hughenoţi. Trei dintre fiii săi au fost regi ai Franţei: Francisc II, Carol IX şi Henric III.
Tinereţea Caterina era fiica lui Lorenzo de Medici, duce de Urbino, şi a franţuzoaicei Madeleine de La Tour d’Auvergne, prinţesă de Bourbon, înrudită cu mulţi nobili francezi. Rămasă orfană la doar câteva zile după naştere, Caterina a primit o educaţie aleasă, fiind instruită şi disciplinată de maici din Florenţa şi Roma. În 1533 a fost căsătorită de unchiul ei, papa Clement VII, cu Henric, duce d’Orléans. Acesta a moştenit coroana Franţei de la tatăl lui, Francisc I, în aprilie 1547. Fire artistică, energică şi extravertită, dar şi discretă, curajoasă şi vioaie, Caterina a fost foarte respectată la curtea lui Francisc I, de unde i-au venit şi atitudinile politice şi pasiunea pentru arhitectură. Dintre castelele proiectate chiar de ea – inclusiv palatul Tuileries – Chenonceaux rămâne capodopera ei neterminată.
În ciuda pasiunii statornice a lui Henric pentru amanta lui, Diane de Poitiers, mariajul Caterinei nu a fost unul eşuat şi, după zece ani plini de tensiuni, i-a născut zece copii, dintre care au supravieţuit patru băieţi şi trei fete. S-a ocupat personal de educaţia lor.
Pandora. Legenda primei femei
Pandora. „Cea plină de daruri”, „cea care dăruieşte totul”, Pandora a fost prima femeie şi strămoaşa sexului feminin al speciei umane. Hefaistos a creat-o din pământ la porunca lui Zeus, mânios pentru că Prometeu furase focul de la zei şi îl dăruise muritorilor: ca să-i pedepsească pe oameni, Zeus i-a cerut lui Hefaistos să făurească o fiinţă splendidă, o femeie căreia toţi zeii au fost chemaţi apoi să-i dăruiască însuşiri deosebite: Afrodita a făcut-o încântătoare, Atena a învăţat-o meşteşugul ţeserii, Hermes i-a dat şiretenia şi făţărnicia. Când a fost gata, îmbrăcată în veşminte strălucitoare, purtând pe cap un văl şi deasupra o coroană pe care Hefaistos însuşi închipuise felurite animale, Pandora a fost trimisă pe pământ, la regele Epimeteu, fratele lui Prometeu.
Epimeteu a rămas vrăjit şi a primit imediat darul, uitând că Prometeu îi interzisese să accepte orice ar fi venit de la zei, de teamă că aceştia ar fi putut trimite ceva dăunător oamenilor. Prea târziu a înţeles Epimeteu greşeala făcută: Pandora adusese cu ea un vas mare, în care se aflau toate relele ce pot atinge un muritor, iar când a ajuns la Epimeteu i-a ridicat capacul: dinăuntru au ieşit toate nenorocirile, răspândindu-se în lume. Doar speranţa a rămas închisă în vas, pe care Pandora, din porunca lui Zeus, s-a grăbit să-l închidă. O variantă târzie a mitului susţinea, dimpotrivă, că acea cutie a Pandorei conţinea toate binecuvântările cerului, care le-ar fi fost destinate oamenilor dacă Pandora nu le-ar fi lăsat să scape ridicând capacul.
A trece prin furcile caudine. Semnificaţia expresiei
Furcile caudine (lat.) – Caudine vine de la numele unui vechi orăşel din Italia: Caudium, în apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strâmtoarea caudină), azi: valea Arpaia. Dar numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut dacă Pontius Herennius, generalul unui popor foarte mândru – samniţii – n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult, tratamentul cel mai ruşinos din toată istoria lor militară. Faptele s-au petrecut în anul 321 (î.e.n.) şi sunt povestite de Titus Livius în Curtea IX De la fondarea Romei.
Samniţii, vlăguiţi de atâtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de ani, le-au trimis şi toţi prizonierii înapoi şi le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au refuzat pacea. Mânios faţă de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un şiretlic, oştile romane în defileul numit „Furcile caudine“ şi nu le-a îngăduit să iasă din această capcană decât după ce au depus armele şi veşmintele şi după ce au trecut sub un jug, în strigătele de ocară ale trupelor samnite.
Portretul lui Pascal
Pascal (1623-1662) – „A existat un om care, la 12 ani, cu linii şi cercuri, a creat matematicile; care, la 16 ani, făcuse cel mai savant tratat asupra conicelor din câte s-au văzut de la antichitate; care, la 19 ani, transformă în maşină o ştiinţă ce exista în întregime în intelect; care, la 23 de ani, a demonstrat fenomenul greutăţii aerului şi a distrus una din marile erori ale vechii fizici; care, la vârsta la care alţi oameni încep abia să cunoască, după ce parcusese deja cercul ştiinţelor, şi-a dat seama de neantul lor şi şi-a întors privirile spre religie; care, din acel moment şi până la moartea sa, venită în cel de-al treizeci şi nouălea an, mereu infirm şi suferind, a fixat limba pe care au vorbit-o Bossuet şi Racine, a dat modelul celei mai perfecte ironii, ca şi al raţionamentului celui mai riguros; care, în scurte răgazuri ale suferinţei sale, a rezolvat, jucându-se, una din cele mai înalte probleme ale geometriei şi a aşternut pe hârtie gânduri care ţin tot atât de mult de Dumnezeu ca şi de om.” (Chateaubriand)
Citiţi încet
Se citeşte foarte puţin şi, dintre cei ce doresc să se instruiască, majoritatea nu citesc cum trebuie. Ca să înveţi să citeşti trebuie, în primul rând, să citeşti foarte încet şi tot aşa mereu până la ultima carte care va avea onoarea să fie citită de tine; vei citi foarte încet, pe îndelete, atât pentru plăcerea ta, cât şi pentru a te instrui sau a-i face critica. Chiar dacă n-ai intenţia să scrii tu însuţi, trebuie să citeşti lent, orice ar fi, întrebându-te mereu dacă ai înţeles bine şi dacă ideea care ni se relevează este, într-adevăt, cea a autorului şi nu a ta.
Trebuie să citeşti cu atenţie şi discernământ şi să nu te încrezi în prima impresie. Îmi vei spune că sunt cărţi care nu pot fi citite încet, care nu suportă lectura pe îndelete. Într-adevăr, există şi dintre acestea; sunt tocmai cele pe care nu trebuie să le citeşti deloc. Şi tocmai aici descoperim primul avantaj al lecturii încete: ea îţi permite din primul moment să deosebeşti cartea care trebuie citită şi cartea care nu e făcută decât pentru a nu fi citită.
Vasile Cârlova. Scriitori buzoieni
Vasile Cârlova. Poet. S-a născut în 1809, la Buzău (sau Nişcov, comuna Verneşti). I.H. Rădulescu orientase pe căi greşite, printr-o frază ambiguă din „Curierul românesc“, adevărata sa apartenenţă geografică. Vorbim azi despre un Cârlova al locurilor buzoiene şi prin adânca arborescenţă a familiei sale, ce descinde, aici, încă din secolul al XVI-lea. Murindu-i tatăl (1811), medelnicerul Ioniţă II, fost ispravnic de Buzău, apoi mama (1818), copilul trece, împreună cu cele doua surori, sub tutela rudelor care, potrivit pravilei, trebuiau să le administreze cinstit „bucatele“ şi să le poarte de grijă. După informaţiile tradiţionale, el ar fi fost crescut de o mătuşă, soţia stolnicului Nae Hiotu, la Târgovişte şi Bucureşti; aceştia îi rezervă o educaţie aleasă, cu profesor în familie, Cârlova învăţând franceza şi greaca modernă alături de colegul Gr. Alexandrescu.
Din 1825 îşi încearcă talentul în creaţii anacreontice (l. greacă), sub influenţa poetului neoelenic Athanasios Hristopoulos, iar după 1826 începe să compună în româneşte, îndemnat de Voinescu II. La 17 ani scria „mici dar pline de foc poezii”; la 18 ani, „Păstorul întristat”; la 19 ani, mai multe poeme, dintre care se cunosc „Ruinurile Târgoviştii“ şi „Rugăciune“; la 21 de ani „Înserare” şi „Marşul”. Tot acum (1830), traduce piesa lui Musaios, „Hero şi Leandru“, şi un act al tragediei lui Voltaire, „Zaira”.
În 1830 intră în miliţia naţională, ca ofiţer de cavalerie. Dar, după numai un an de activitate în garnizoana Craiovei (18 sept. 1831), poetul moare de holera care contaminase Balcanii şi ţările din centrul Europei, molimă adusă de trupele turceşti în războiul cu ruşii.
Cămaşa lui Nessus. Semnificaţia expresiei
Cămaşa lui Nessus – Expresia vine de la legenda povestită de Ovidiu în Metamorfozele despre Nessus şi Deianira şi despre Moartea lui Hercule.
Nessus era un centaur. Hercule l-a ucis, pentru că monstrul a încercat să-i răpească soţia, pe Deianira. Înainte însă de a-şi da sfârşitul, perfidul centaur a conceput o răzbunare cumplită, spunând Deianirei că sângele lui are darul de a păstra credinţa conjugală. Într-un moment de suspiciune, Deianira i-a trimis lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele luat de la Nessus. Eroul muri în chinuri groaznice, căci sângele era otrăvit cu veninul hidrei din Lerna. Cămaşa s-a lipit de trup şi apoi a luat foc.
În cele din urmă clipe, Hercule disperat rupse fâşii din trupul său o dată cu veşmântul ucigător. Dar din mantia morţii tot a mai rămas ceva viu: expresia care simbolizează o pasiune mistuitoare de care omul nu se poate descătuşa.
sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.60-61
Calul troian. Semnificaţia expresiei
În antichitate, grecii, asediind zadarnic Troia timp de zece ani, au hotărât – aşa cum ne povesteşte Homer – să cucerească cetatea printr-un vicleşug. Sub pretextul unei ofrande religioase, grecii au construit un uriaş cal de lemn, înăuntrul căruia au fost ascunşi cinci sute de soldaţi; apoi restul armatei s-a prefăcut că se retrage. Atunci troienii au introdus calul în oraş. În puterea nopţii, ostaşii greci au ieşit din ascunzătoare, au deschis poarta cetăţii şi astfel Troia a fost cucerită printr-o stratagemă devenită celebră de-a lungul veacurilor şi cunoscută sub denumirea de „calul troian“.
Această expresie caracterizează pe acela care foloseşte un şiretlic spre a se furişa în tabăra adversă, indică pe duşmanul travestit în binefăcător.
sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 60
23 Aprilie – Ziua internaţională a cărţii
23 Aprilie – Ziua internaţională a cărţii
Ziua Internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de Autor este iniţiată şi sărbătorită de UNESCO, din 1995, în fiecare an, pe 23 aprilie. În această zi s-a născut şi a murit William Shakespeare.
Cruzimea manifestată în armată depăşea orice limită. Amintirile unui răzvrătit
În timpul ţarului Nicolae I serviciul militar era înfiorător – el dura 25 de ani. Să devii soldat însemna să te rupi pentru totdeauna de satul natal şi de familie. Bătăile curgeau zilnic. Cruzimea manifestată în armată depăşea orice limită. Chiar şi în şcolile de cadeţi, în care învăţau fiii nobililor, se dădeau uneori pentru o ţigară pedepse de câte o mie de lovituri, trase în faţa întregii şcoli. Medicul stătea lângă băiatul schingiuit şi oprea executarea pedepsei numai atunci când pulsul aproape că nu mai bătea. Căzută în nesimţire, victima însângerată era dusă la spital. Marele duce Mihail, comandantul şcolilor militare, l-ar fi îndepărtat imediat de la comandă pe acel director în a cărui şcoală nu ar fi existat cel puţin unul sau două cazuri de acest fel pe an. „Lipseşte disciplina!” ar fi spus el.
Se înţelege că se proceda şi mai rău cu soldaţii de rând. Dacă vrenul dintre ei ajungea în faţa tribunalului militar, verdictul prevedea aproape totdeaunaca el să fie bătut la stroi. Pentru asta erau aliniaţi pe două rânduri o mie de soldaţi înarmaţi cu vergi de grosimea degentului mic. Cel condamnat era trecut printre rânduri de trei, patru, cinci sau şapte ori, şi fiecare soldat îi aplica de fiece dată câte o lovitură. Subofiţerii supravegheau ca soldaţii să lovească cu toată puterea. După o mie sau două mii de lovituri, victima, care scuipa sânge, era dusă la spital, unde era vindecată numai pentru ca pedeapsa sa fie împlinită până la capăt imediat ce soldatul se refăcea puţin. Dacă soldatul murea sub lovituri, restul pedepsei era aplicat cadavrului său legat de o roabă.
sursa: P.A. Kropotkin, Amintirile unui răzvrătit, în Literatura mărturisirilor. De la Cellini la Malraux, Bucureşti, Minerva, 1972, p.71-72
O dedicaţie emoţionantă
Hector Malo a dedicat romanul „Singur pe lume” fiicei lui, Lucie.
Lui Lucie Mallot
În timp ce-am scris această carte, m-am gândit numai la tine, copilul meu, şi numele tău mi-a venit pe buze în fiecare clipă.
V-a simţi Lucie acest lucru? O va interesa pe Lucie? Lucie, mereu. Numele tău, pronunţat atât de des, trebuie deci să fie înscris în fruntea acestor pagini. Nu ştiu ce soartă le este rezervată dar, oricare ar fi, mi-au oferit plăceri care fac cât toate succesele – gândul că le-ai citit, bucuria de a ţi le oferi.
Bayard. Păcate şi virtuţi cavalereşti (II)
Trecură anii… Carol al VIII-lea se săvârşi din viaţă în 1498. Anii consumară apoi şi domnia lui Ludovic al XII-lea, care, mânat de aceeaşi aviditate, continuase să pârjolească Peninsula Italică.
Suit pe tronul Franţei la începutul anului 1515, Francisc I era frumos şi desfrânat, îndrăzneţ şi risipitor, însetat de putere şi nepăsător la suferinţele poporului său. Ispitit şi el de prada pe care o reprezenta Italia, trimise vorbă lui Bayard să se îndrepte spre această ţară, pentru a comanda avangarda oştirii franceze.
Vestea sosirii lui în valea râului Pad sosi ca un trăsnet asupra duşmanilor. „Acest Bayard a trecut munţii, dar îl voi prinde ca pe un porumbel în colivie!” – se făli Prospero Colonna, comandantul armatei papale. Câteva săptămâni mai târziu, el era cel care lâncezea în cuşca lui Bayard. Întreaga oaste a pontifului de la Roma capitulă, ceea ce sili pe mercenarii elveţieni să se retragă spre Milano.
Câteva zile mai târziu, Francisc I îşi aducea trupele în câmpia lombardă. La Marignano, nu departe de Lodi, avu loc a mare bătălie, în cadrul căreia 30.000 de pedestraşi şi 9.000 de călăreţi francezi, susţinuţi de o artilerie excelentă, înfruntară pe cei 28.000 de pedestraşi elveţieni ai cardinalului de Sion. Dar aceştia erou soldaţi dârji, înalţi şi atletici, mândri de răsunătoarele lor victorii de la Granson, Morat şi Novara. În acordurile corului din cantonul Uri, ei înaintau la luptă în rânduri strânse, bizuindu-se pe forţa loviturii şi pe îndemânarea braţelor.
Bayard era în elementul lui. Aplecat pe cal, se avânta printr-o pădure de lănci, lovind în faţă şi în spate, în dreapta şi în stânga. Pe neaşteptate, un grup de vrăjmaşi îl înconjură pe Francisc I, gata să-l doboare. Dar cavalerul interveni năprasnic, salvându-l de la captură.
Bayard. Păcate şi virtuţi cavalereşti (I)
Anno domini 1503… De aproape zece ani pământul Italiei era călcat în picioare de armate străine – franceze şi spaniole – în lupta pentru bogăţiile peninsulei. Pe francezi îi comanda regele Ludovic al XII-lea, iar pe spanioli Gonzalvo de Cordoba.
Într-una din dimineţile lui decembrie, tabăra franceză fu cuprinsă de mare fierbere. Spaniolii dădeau un nou atac în josul râului Garigliano. Francezii din garnizoana podului alergară să respingă atacul.
Rămas cel din urmă, un cavaler tocmai se pregătea să pornească după tovarăşii săi de arme. Fu singurul care zări, dincolo de pod, răsărind de după nişte movile câteva sute de oşteni spanioli, care se îndreptau spre pod. Cavalerul înţelese tactica iscusită a duşmanului, care simula un atac asupra altei poziţii pentru ca adversarul să lase podul fără apărare, iar el să-l ocupe şi să atace din flanc oastea franceză.
„Basco, aleargă şi caută oamenii noştri! – porunci cavalerul scutierului său. Altfel suntem pierduţi. Eu îi voi distra pe spanioli până la întoarcerea ta!” Şi se avântă singur în faţa duşmanului.
Avangarda cavaleriei spaniole se angajase deja la celălalt capăt al podului. Galopând în întâmpinarea ei, cu viziera lăsată, cu lancea plecată, cavalerul frânse elanul invadatorilor. La fiecare lovitură de lance ţâşnea strigătul de moarte al unui duşman prăbuşit de pe pod, în curentul năvalnic al râului.
Spaniolii erou uluiţi: să fie oare cu putinţă ca un singur om să zădărnicească un plan atât de bine întocmit? Şi înverşunarea luptei spori. Săgeţile cădeau ca ploaia în dreapta şi în stânga temerarului cavaler, dar ca prin minune niciuna nu-l nimerea. Părea un leu asupra căruia se năpustise o hidră cu zeci de capete.
Jean-Jacques Rousseau. Confesiuni
„Purced la o faptă care n-a mai fost vreodată săvârşită şi nu va mai fi imitată” scrie orgolios Jean-Jacques Rousseau în fruntea Confesiunilor sale. Rousseau şi-a scris Confesiunile în ultimul deceniu de viaţă, când rupsese cu foştii lui prieteni, scriitori enciclopedişti, pe care îi acuza de sumbre maşinaţiuni, intrase în conflict cu David Hume care îl adăpostise în Anglia, fusese alungat din Elveţia şi rătăcea prin diverse părţi ale Franţei. Accepta câte un răstimp, cu greutate şi bănuitor, găzduirea oferită de diverşii săi admiratori, vedea duşmani pretutindeni. Se explică astfel tonul înverşunat şi exagerările de tipul delirului persecutoriu din ultimele cărţi ce narează existenţa la Paris.
Confesiunile încep cu naşterea, care a costat viaţa mamei şi cu prima copilărie şi se încheie cu plecarea din Anglia. Hotărât să ducă până la capăt autodezvăluirea şi să caute cauzele care au făcut din el un om atât de deosebit şi de depărtat de ceilalţi, Rouuseau ne împărtăşeşte tot ceea ce-i păstra memoria. Sinceritatea lui e totală, chiar când acuză nedrept şi pătimaş. După cum ne-a spus singur, nu minte niciodată conştient. „Scriam din memorie – ne spun el în Visările unui hoinar singuratic – memoria aceasta mă trăda adesea sau îmi oferea numai amintiri incomplete şi am umplut lacunele cu amănunte imaginate pentru a întregi amintirile, dar care nu se contraziceau.”
Sunt naraţi astfel anii primei copilării, cu bizarul mod de a-l educa al tatălui său, ceasornicarul, împreună cu care citea romane până noaptea târziu, anii de ucenicie şi cei de vagabondaj, meseriile umilitoare ca cea de lacheu. În tonuri clare este descris adăpostul aflat la doamna de Warens. Perioada aceasta, socotită drept cea mai fericită din viaţă, îi dictează pagini tulburătoare de evocare. După anii grei ai încercărilor de afirmare la Paris şi după perioada faimei, accentul cade pe dificultăţile şi pe duşmăniile stârnite de ultimile scrieri, cu o modificare sensibilă de ton în raport cu primele cărţi. Dorinţa autodezvăluirii totale îl face pe Rousseau să nu evite amănuntele penibile sau umilitoare. Astfel este mărturisirea unui furt comis în perioada când slujise ca valet, furt pentru care fusese pedepsită o cameristă.
Mândria cu care şi-a început Rousseau scrierea e justificată. Fără să-şi dea seama, îşi înfăptuia principala operă literară.
sursa: Jean-Jacques Rousseau, Confesiuni în Literatura mărturisirilor. De la Cellini la Malraux, Bucureşti, Minerva, 1972, p.180-182
Legenda lui Paris
Paris. Al doilea fiu al regelui troian Priam şi al soţiei sale Hecuba, numit şi Alexandru. Înainte de a-l naşte, Hecuba a avut un vis cu privire la el, care îl punea în legătură cu un mare incendiu ce avea să distrugă întreaga cetate. Pentru a evita consecinţele nefaste ale prezicerii, părinţii au hotărât să abandoneze nou-născutul pe muntele Ida, unde acesta a fost alăptat de o ursoaică; micuţul a fost găsit apoi de un păstor, care l-a crescut şi i-a pus numele Paris. Ajuns adult, Paris a dovedit calităţi puţin obişnuite, distingându-se mai ales în apărarea turmelor ce îi erau încredinţate.
Descoperindu-şi din întâmplare originea nobilă, s-a înfăţişat regelui Priam, care l-a primit cu bucurie şi l-a recunoscut drept fiu al său. Între timp numele lui fusese deja schimbat în Alexandru, „apărătorul oamenilor”. Recunoaşterea sa ca membru al casei regale este legată de povestea unui tăuraş de care se ataşase şi pe care Priam îl alesese drept premiu pentru câştigătorul unei serii de jocuri funebre; Paris s-a prezentat la curte pentru a participa la întrecere, câştigând toate probele şi dezvăluindu-şi astfel adevărata origine.
De activitatea sa de păstor pe muntele Ida se leagă şi celebrul episod al judecăţii lui Paris. Potrivit legendei, în timpul nunţii lui Peleu cu Thetis a izbucnit mânia lui Eris, zeiţa discordiei, pentru că dintre toţi zeii numai ea nu fusese invitată la ceremonie. Furioasă, ca să se răzbune, a aruncat în mijlocul nuntaşilor un măr de aur pe care era scris „celei mai frumoase”. Hera, Afrodita şi Atena au început de îndată să şi-l dispute, pretinzând fiecare că ea este cea căreia i se cuvine. Cearta s-a înteţit, astfel că Zeus i-a poruncit lui Hermes să le ducă pe zeiţe pe muntele Ida şi să-i încredinţeze sarcina judecării acestei pricini păstorului Paris.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente