Cincinat Pavelescu, într-o noapte de revelion
Cincinat Pavelescu, cunoscutul epigramist – judecător pe vremuri într-un târguşor din preajma Râmnicului-Sărat – îşi petrecea întotdeauna revelionul la Bucureşti în mijlocul confraţilor, care îl aşteptau cu nerăbdare pentru improvizaţiile, anecdotele cu tâlc şi mai ales pentru istorisirile de aventuri trăite (şi de multe ori netrăite) pe care le povestea cu o neobosită vervă.
Într-un an, însă, cu două zile înainte de Anul Nou, se abătuse un viscol cu troieniri de şosele şi trenuri, blocând traficul de călători, astfel încât bardul fu nevoit să rămână în mica urbe cu câteva felinare fumegând pe strada principală, fără nicio perspectivă de evadare.
Un avocat burlac, ştiindu-l singur şi în proaste relaţii cu gazda nemulţumită de neplata chiriei cu lunile, l-a invitat să serbeze ivirea Noului An împreună cu inginerul silvic şi un medic, amândoi celibatari. Doctorul venea cu o damigeană de vin din podgoria Tâmboieşti, iar silvicul cu vâscul pentru împodobirea locuinţei de holtei. Tânărul amfitrion, nefiind pregătit pentru o asemenea sindrofie, înştiinţase pe un client cu procese penale să-i aducă neapărat de unde o şti, cu noaptea în cap, câteva păsări în contul onorariului de avocat.
Dan C. Mihăilescu în “Istoria critică a literaturii române”
Dan C. Mihăilescu (n. 12 decembrie 1953)
Cea mai bună introducere în critica şi eseistica lui Dan C. Mihăilescu este un sfert de pagină din Scriitorincul (2001): „După câţiva ani de juvenilă articlerie […] am refuzat cronica de întâmpinare, am devenit «cercetător ştiinţific» şi am debutat cu o carte despre Eminescu. După o carte despre teatrul lui Blaga, am fugit din stilul scorţos şi am campat în Caragiale, pentru ca 1990 să mă găsească prefaţator de Cioran şi gata să încep povestea generaţiei ’27. N-a fost să fie aşa: am început să traduc Eugen Ionescu, dar şi Revel, între timp m-am chibzuit cu voluptate în publicistică…”
Ar fi de precizat că Dan C. Mihăilescu n-a scăpat tocmai de ce i-a fost frică: de cronică şi de publicistică. S-a întors adică de unde a plecat. După opt cărţi publicate între 1984 şi 2007, este evident că a făcut o alegere bună. Nici Perspective eminesciene (1982), nici Dramaturgia lui Lucian Blaga (1984) nu arătau vocaţia pentru studiul doct, academic. Abia în lunga introducere la Caragiale din 1990 îşi găseşte tonul potrivit: amestec spontan de erudiţie şi de eseistică liberă, de preţiozitate şi de familiaritate stilistică, de spirit obiectiv şi de polemism.
Mark Twain despre soţia sa: „Era firavă, frumoasă şi gingaşă”
Povesteşte Mark Twain: „La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul Buffalo din statul New York. […] Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate [1904] la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungată, care a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.
Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker City”, în golful Smirna, în vara anului 1867, când Olivia avea douăzeci şi doi de ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă – părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a vieţii ei. Sub o înfăţişare gravă şi nobilă ardeau focurile de nestins ale simpatiei, energiei, devotamentului, entuziasmului şi afecţiunii – ale unei afecţiuni cu adevărat fără margini. A fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.
Mark Twain şi mâna Providenţei
I-am făcut multă curte Oliviei. De trei sau de patru ori am cerut-o de nevastă şi tot de atâtea ori am fost refuzat. Cutreieram ţara în turneul meu de conferinţe, dar reuşeam să mă abat pe la Elmira din când în când, pentru a reîncepe asediul.
O dată i-am smuls lui Charley Langdon [fratele Oliviei, prieten cu Mark Twain] invitaţia de a veni să petrec o săptămână la Elmira. A fost o săptămână plăcută, dar trebuia să ia sfârşit, iar eu nu eram în stare să născocesc nici un mijloc de a prelungi invitaţia. Nici unul din planurile scornite de mine nu părea capabil să amăgească. Ele nu mă amăgeau nici măcar pe mine, iar când cineva nu se poate amăgi pe sine însuşi, nu are şanse de a-i amăgi nici pe alţii. Dar, în cele din urmă, ajutorul şi şansa îmi veniră dintr-o direcţie cât se poate de neaşteptată. Era unul din acele cazuri, atât de frecvente în trecutele veacuri şi atât de rare în zilele noastre – un caz în care se vădeşte mâna Providenţei.
Cum a câştigat Mark Twain trei dolari
„Ne lipseau trei dolari şi trebuia neapărat să facem rost de ei până seara. […] Am cutreierat străzile cam o oră, căznindu-mă să găsesc un mijloc de a face rost de bani, dar nu mi-a venit nici o idee. În cele din urmă, am intrat în holul cel mare al „Casei Ebbitt”, care pe atunci era un hotel nou-nouţ, şi m-am aşezat pe un scaun. Deodată am văzut că în hol intră un câine; se opri în faţa mea, îşi ridică privirea spre mine şi mă întrebă din ochi: „Eşti prietenos?” I-am răspuns, tot din ochi, că da. Câinele a dat din coadă recunoscător şi, apropiindu-se, şi-a rezemat botul pe genunchiul meu şi m-a privit tandru cu ochii lui negri. Era un animal frumos ca o fată, ai fi zis că-i făcut tot din catifea şi mătase. I-am dezmierdat căpşorul negru şi urechile clăpăuge – ce mai, eram ca doi îndrăgostiţi!
Peste câteva minute, generalul de brigadă Miles, eroul naţiunii, îşi făcu apariţia în splendida-i uniformă albastră cu fireturi de aur, sub privirile admirative ale tuturor. Zărind câinele, se opri şi în ochi i se aprinse o lumină ce dovedea că avea o slăbiciune pentru câinii de soiul acelei făpturi graţioase. Veni apoi spre mine şi-mi spuse, mângâind câinele:
Trabucul lui Mark Twain
… Nu fumasem vreme de trei luni în şir şi nu există cuvinte care să poată descrie pofta de fumat care mă mistuia acum. Fumam de pe la nouă ani – pe ascuns în primii doi ani, dar pe faţă după aceea […] Mi-am aprins un trabuc şi m-am simţit fericit.
Nu mai ţin minte ce fel de trabuc era. Probabil unul ieftin, căci altminteri posesorul lui de mai înainte nu l-ar fi azvârlit aşa de repede. 🙂
sursa: Mark Twain, Autobiografie, trad.: Petre Solomon, Editura Art, 2008
Cine a fost Iulia Agrippina? (II)
Noul împărat avea 17 ani, era căsătorit, dar conducerea treburilor, deocamdată, fu păstrată în continuare de Agrippina, mereu nemulţumită de amestecul unor consilieri politici ai lui Nero. Una dintre primele crime ale domniei a fost uciderea lui Iunius Silanus, strănepot al lui Augustus, bănuit că umblă după domnie. A doua mare crimă, aranjată de Agrippina fără ştirea lui Nero, a fost uciderea lui Narcissus, libertul credincios ca un câine, setos după avere, dar şi risipitor. Jignirile de odinioară aduse Agrippinei îl aruncară în temniţă grea, unde primi porunca de a-şi ridica viaţa.
„ Şi s-ar fi mers mai departe cu crimele — scrise Tacitus (Anale, XIII, 2) — dacă nu le-ar fi ţinut piept Afranius Burrus şi Annaeus Seneca. Aceşti bărbaţi erau îndrumătorii tânărului împărat şi — lucru rar între tovarăşii pentru putere — se înţelegeau între dânşii, având pe căi diferite, însă în egală măsură, înrâurire asupra lui Nero; Burrus, prin cunoştinţele sale în ale războiului şi prin asprimea moravurilor sale, iar Seneca — prin lecţiile sale de elocinţă şi prin purtarea sa curtenitoare, dar demnă”.
Cine a fost Iulia Agrippina? (I)
Liberţii din jurul lui Claudius ştiau prea bine, din experienţa de până atunci, că o nouă împărăteasă ce urma să ia locul Messalinei va exercita o mare influenţă asupra firii slabe a bătrînului împărat, mai ales în ceea ce priveşte aranjarea succesiunii la tron. În asemenea situaţie, fiecare libert a luptat ca să triumfe candidata sa, care putea să-i asigure în viitor continuarea jocului de obţinere a unor foloase personale.
Narcissus îl sfătuia pe văduv să se recăsătorească cu cea de-a doua fostă soţie a sa, Aelia Paetina, motivând că această femeie sterilă se va îngriji ca o adevărată mamă de educaţia celor doi fii ai săi, Britannicus şi Octavia. Callistus, dimpotrivă, propunea în locul Aeliei Paetina, pe Lollia Paulina, văduvă, fără copii, deci fără de nici un fel de gelozie maternă faţă de cei doi prinţi. Pallas susţinea însă pe amanta sa, Iulia Agrippina, fiică a lui Germanicus şi a Agrippinei Senior, mama lui Nero (deci nepoata lui Claudius I !), deoarece: „… ar face astfel să se întâlnească acest nobil vlăstar al familiei Iulia laolaltă cu urmaşii familiei Claudia şi că o femeie care şi-a dovedit rodnicia pântecelui şi care este şi în floarea tinereţii nu trebuie să ducă în altă casă strălucirea cezarilor” (Tacitus, Anale, XII, 2).
Ezitarea temporară a împăratului a fost în cele din urmă învinsă de argumentul lui Pallas şi de „vraja Agrippinei”, care venea adesea la locuinţa unchiului, pe care îl „săruta şi-l mângîia folosindu-se de dreptul de rudă” (Suetonius, Clandius, 25). Încă nu luase loc pe tron alături de Claudius, şi Agrippina îşi făcuse planul de a exercita ea direct conducerea şi de a asigura succesiunea la domnie fiului său, prin căsătorirea lui Nero cu Octavia, deoarece „…se părea că nimic nu este greu pentru sufletul unui împărat, ale cărui iubiri şi uri erau însufleţite sau poruncite de alţii” (Tacitus, Anale, XII, 3).
Mark Twain – „Zvonul despre moartea mea este exagerat”
„Ţin minte că acum nouă ani [1897], când locuiam în Tedworth Square, la Londra, ziarele americane au primit prin telegraf ştirea că aş fi pe moarte. Muribundul nu eram eu, ci un alt Clemens, un văr al meu, care s-ar fi cuvenit să moară, dar a scăpat, nu ştiu nici eu prin ce tertipuri sau alte manopere caracteristice clanului nostru.
Corespondenţii din Londra ai ziarelor americane au început să mă asalteze, potrivit instrucţiunilor telegrafice ale patronilor lor, spre a se interesa de starea mea. Eram sănătos, şi asta i-a făcut pe toţi să se mire şi să fie nemulţumiţi că mă găsesc citind şi fumând liniştit în biroul meu, adică aproape fără valoare ca subiect pentru o telegramă transatlantică.
Printre aceşti corespondenţi se afla şi un tânăr irlandez, grav, blând şi simpatic, care a încercat din răsputeri să-şi ascundă dezamăgirea şi să pară bucuros; acesta mi-a spus că ziarul său, Evening Sun, îi telegrafiase că la New York se zvoneşte că aş fi murit. Ce să telegrafieze drept răspuns? m-a întrebat el.
Cum l-a cunoscut Mark Twain pe măgarul numărul 1 al secolului XIX
[…] M-am dus la editura lui Carleton. M-am pomenit în faţa unui funcţionar, care s-a aplecat slugarnic deasupra biroului, pentru a mă întreba ce doresc; când a văzut însă că venisem să vând o carte, nu să cumpăr una, temperatura lui a scăzut cu câteva zeci de grade şi era cât pe ce să îngheţ pe loc. L-am rugat smerit să mă lase să stau de vorbă cu mister Carleton, iar funcţionarul m-a informat cu răceală că acesta se afla în biroul său. Au urmat descurajări şi dificultăţi, dar după un timp am trecut frontiera şi am pătruns în lăcaşul sfânt.
Mister Carleton s-a ridicat de pe scaun şi m-a întrebat brusc şi cu asprime: ” Ei, ce pot face pentru dumneata?” I-am amintit că mă aflu acolo potrivit unei înţelegeri, în scopul de a-i oferi spre publicare o carte de-a mea. El a început să se umfle, şi s-a tot umflat aşa până ce a căpătat dimensiunile unui zeu de gradul doi sau trei. Apoi, fântânile marelui său suflet s-au revărsat, şi vreme de două sau trei minute n-am putut să-l mai văd din pricina potopului stârnit. Era un potop de cuvinte, numai cuvinte, dar cădeau atât de des încât întunecau văzduhul.
În cele din urmă, a făcut un gest impunător cu mâna lui dreaptă, un gest care cuprindea întreaga încăpere, şi a spus: „Cărţi… uită-te la rafturile astea. Sunt toate pline de cărţi care-şi aşteaptă rândul la publicare. Crezi că mai am nevoie şi de altele? Scuză-mă, dar n-am nevoie. Bună ziua.”
Mark Twain. Rugăciunea pentru turtă dulce
„Miss Horrr [profesoara lui Mark Twain] era o femeie de vârstă mijlocie, originară din Noua Anglie, avea obiceiurile şi principiile celor din Noua Anglie, şi îşi începea întotdeauna ora cu câte o rugăciune si cu citirea câte unui capitol din Noul Testament, pe care ni-l explica apoi pe scurt. Într-unul din aceste scurte comentarii, miss Horr a dezvoltat ideea cuprinsă în textul: „Cere, şi ţi se va da”, spunând că oricine se roagă din toată inima şi cu dorinţa fierbinte de a căpăta vreun lucru poate fi sigur că rugăciunea îi va fi împlinită.
Am fost atât de impresionat şi atât de încântat de posibilităţile pe care mi le oferea această reţetă, încât cred că auzeam pentru întâia oară de ea. Şi m-am gândit să încerc şi eu. Având deplină încredere în miss Horr, nu mă îndoiam câtuşi de puţin de rezultate. M-am rugat, aşadar, să capăt niţică turtă dulce.
Mark Twain. Pedepsit în prima zi de şcoală
„Am început să merg la şcoală când aveam vreo patru ani şi jumătate. În acele zile de demult, la Hannibal, în Missouri nu existau şcoli de stat, ci numai două şcoli particulare, la care se cerea o taxă de douăzeci şi cinci de cenţi pe săptămână pentru fiecare elev, deşi plata se făcea pe apucate. Miss Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o şandrama de scânduri, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Mister Sam Cross preda copiilor ceva mai măricei într-o hardughie de lemn, cocoţată pe-un deal.
Pe mine m-au dat la şcoala domnişoarei Horr, şi îmi amintesc de prima mea zi de şcoală în şandramaua aceea de scânduri ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut mai bine de şaizeci şi cinci de ani de atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întâmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu ştiu ce regulă şi mi s-a atras atenţia să nu mai fac niciodată aşa ceva, spunându-mi-se că pedeapsa pentru recidivă este bătaia cu biciul. Totuşi, am greşit din nou, şi miss Horr mi-a poruncit să mă duc să caut o nuia şi să i-o aduc. Am fost bucuros că mi-a încredinţat mie sarcina asta, fiindcă mă socoteam în stare să aleg o nuia potrivită cu mai mult discernământ decât oricare altul.
Horia Roman Patapievici în „Istoria critică a literaturii române”
H.-R. Patapievici (n. 18 martie 1957). Eseistul cel mai remarcabil al generaţiei ’80, este un fizician care n-a publicat nimic înainte de 1989 şi a cărui formaţie pozitivă l-a singularizat după aceea într-o literatură în care ştiinţificii se numără pe degetele de la o mână (H. Sanielevici, S. Mehedinţi, Ion Barbu, Solomon Marcus, Mihai Dinu etc.).
Evocând atmosfera în care a început să scrie (fără intenţia de a tipări ceva), H.-R. Patapievici dă în Zbor în bătaia săgeţii (1995), un fel de timpurie autobiografie concepută la sfârşitul anilor ’80, cea mai bună definiţie „rezistenţei prin cultură” de care s-a vorbit la un moment dat exclusiv prin opoziţie cu „disidenţa”: „Ne pusesem în cultură toate speranţele pe care oamenii societăţilor normale şi le pun, alături de cultură, în religie, economie şi politică. Nu mai puţin, Zbor este în mod esenţial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat şi îndrăgostit […] Fără această iubire, câteva din cărţile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, n-ar fi fost niciodată scrise.”
Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud. Secretele unei prietenii intime (II)
Atunci, Verlaine a părăsit hotelul şi s-a dus direct la un armurier. A cumpărat un revolver cu şase focuri şi cincizeci de cartuşe rezervă şi a deprins mânuirea armei. Când s-a întors pe la prânz la hotel, era destul de băut. I-a arătat arma lui Rimbaud şi, cum acesta l-a întrebat ce vrea să facă cu ea, Verlaine i-a răspuns pradă unei mari stări de agitaţie: „E pentru tine, pentru mine, pentru toată lumea!”
„Te voi împiedica să pleci!”
După discuţie s-au dus împreună într-o cafenea şi au consumat un mare număr de pahare de absint. O nouă dispută a izbucnit între cei doi relativ la călătoria lui Rimbaud la Paris. S-au întors pe la orele două noaptea la hotel, au urcat în camera lor de unde Verlaine ieşea din când în când pentru a continua să bea într-un bar. Din nou l-a rugat pe prietenul său să nu-l părăsească – „Tu nu vei pleca singur. Eu voi merge cu tine şi chiar la Londra!” Cum Rimbaud ţinea morţiş la ideea de a se duce la Paris, Verlaine, aflat la capătul nervilor şi pierzându-şi controlul datorită influenţei alcoolului, s-a îndreptat împleticindu-se către uşă, a închis-o, a apucat arma şi a strigat: „Te voi împiedica să pleci!” şi a tras de două ori asupra prietenului său.
Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud. Secretele unei prietenii intime (I)
Paul Verlaine, poet francez, născut la Metz (1844-1896). Mai întâi, „poet-funcţionar” şi de salon, profesând un ideal umanitar, el a cunoscut o confuzie morală datorită unei iubiri nefericite, alcoolismului şi înrâuririi lui Baudelaire (Poeme saturniene, 1866; Sărbători galante, 1869). După o perioadă de linişte (Cântecul bun, 1870), întâlnirea cu Rimbaud i-a bulversat întreaga sa viaţă. Şi-a regăsit credinţa catolică (Înţelepciune, 1881) şi energia creatoare şi a compus o poezie plastică şi muzicală (Odinioară şi curând, 1884). Devenit, fără voia lui, şef de şcoală „decadentă”, a publicat Poeţi blestemaţi (1884) şi apoi a rătăcit cu cameră mobilată prin spitale, publicându-şi poeziile culese de circumstanţă (Paralele, 1889, Invective, 1893).
În 1871, Verlaine l-a întâlnit pe Arthur Rimbaud, atunci în vârstă de 17 ani. Acest adolescent de geniu scrisese deja câteva dintre cele mai frumoase poeme ale sale, înţelepte şi bulversante, care urmau să alipească poeziei noi domenii, cucerite în lumea stranie şi tenebroasă a inconştientului. Demersul poetic al lui Rimbaud, singular, iraţional, a deschis calea expresionismului, simbolismului şi suprarealismului. Lucru remarcabil, dar poetul şi-a scris întreaga sa operă într-un interval de timp foarte scurt, din 1869 până în 1873.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente