Mitul grecesc despre alfabet
Conform mitului grecesc despre alfabet, Cadmus, regele despre care se spune că a introdus literele fonetice în Grecia, a semănat dinții dragonului și din ei s-au revărsat oameni înarmați.
Ca orice alt mit, și acesta încapsulează un proces îndelungat într-o singură clipă. Alfabetul înseamnă putere, autoritate și control al structurilor militare. Combinat cu papirusul, alfabetul a desăvârșit sfârșitul birocrațiilor statice specifice templelor și al monopolului regilor asupra cunoașterii și puterii.
Agresiune umană
Oamenii au prea puține rețineri înnăscute care să-i împiedice să folosească armele lor artificiale unii împotriva celorlalți. Armele de foc și bombele, deoarece permit uciderea la mare distanță, par să-l elibereze pe utilizator de orice răspundere. În Human Aggression, Anthony Storr remarcă:
Din istoria scrierii. Spații între cuvinte
Astăzi ne este greu să ne imaginăm, dar în scrierea timpurie nu existau spații între cuvinte. În cărțile cerneluite de scribi, cuvintele curgeau unul după altul fără nicio întrerupere pe rânduri sau pe fiecare pagină, în ceea ce astăzi denumim scriptura continua.
Lipsa de separație dintre cuvinte reflecta originile vorbite ale limbii. Atunci când vorbim, nu inserăm pauze între toate cuvintele – lungi înșiruiri de silabe ni se scurg fără întrerupere de pe buze. Nicicând nu le-ar fi trecut prin minte primilor scriitori să pună spații goale între cuvinte. Ei doar transcriau vorbirea, scriind ceea ce urechile le spuneau să scrie. (Astăzi, atunci când încep să scrie, și copiii mici lipesc cuvintele. La fel ca primii scriitori, ei scriu ceea ce aud.)
Scribii nu erau foarte atenți nici la ordinea cuvintelor în frază. În limba vorbită, sensul fusese aproape întotdeauna transmis mai ales prin inflexiune, modul de accentuare a silabelor de către vorbitor, și acea tradiție orală a continuat să guverneze scrisul. În interpretarea scrierii din cărțile Evului Mediu timpuriu, cititorii nu ar fi putut să utilizeze ordinea cuvintelor ca pe un semnal de semnificație. Regulile nu fuseseră încă inventate.
Lipsa separării cuvintelor, combinată cu absența convențiilor privind ordinea cuvintelor, făceau să apese asupra cititorilor din vechime o „suprapovară cognitivă”, explică Paul Saenger în Space between Words, o istorie a cărții întocmită de scribi. Ochii cititorilor trebuiau să se miște cu încetineală și șovăielnic peste rândurile textului, oprindu-se frecvent și întorcându-se adesea la începutul unei fraze, în timp ce mințile lor se sforțau să priceapă unde se termina un cuvânt și unde începea unul nou și ce rol juca fiecare cuvânt în sensul frazei. Lectura semăna cu dezlegarea unui puzzle.
Lentă și cognitiv intensă, analiza textului făcea lectura cărților foarte laborioasă. Era și motivul pentru care nimeni nu citea pe tăcute. Rostirea silabelor era decisivă pentru descifrarea scrierii. Acele constrângeri, ce ar părea intolerabile astăzi, nu contau prea mult într-o cultură încă înrădăcinată în oralitate. Continuă citirea →
Frate, ești nebun?!
Doi elevi discutau la Bacalaureat:
-Ce-ai scris la română?
-Nimic, am dat foaia albă…
-Frate, ești nebun?! Or să zică ăștia că am copiat unul de la altul! 🙂
Dreptatea (anecdotă)
Generalul bur Kruger se așeza în fiecare zi sub un arbore mare și împărțea dreptatea.
Odată, doi frați s-au înfățișat înaintea lui, deoarece nu se înțelegeau asupra moștenirii. I-au arătat o hartă a terenului pe care-l primiseră.
Kruger i-a zis unuia:
Pericolul mașinii (anecdotă)
Pe când Tsu-Gung călătorea prin regiunile de la nord de fluviul Han, a văzut un bătrân lucrând în grădina lui de zarzavaturi. Săpase un șanț de irigație. Omul cobora în fântână ținând în brațe un vas, apoi se întorcea și răsturna apa cărată în șanț. Cu tot efortul lui teribil, rezultatele se dovedeau foarte proaste.
– Există o cale să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi, să faci mult cu efort puțin. N-ai vrea s-o auzi? spuse Tsu-Gung.
Atunci grădinarul se ridică, îl măsură cu privirea și-i răspunse:
-Și care ar fi calea aceea?
Bunătatea lui Alexandre Dumas era aproape o slăbiciune
Pentru femeile care ar fi acceptat moravurile sale cvasi-orientale, traiul cu Alexandre Dumas ar fi fost extrem de uşor. Singurul lucru pe care îl cerea era să i se respecte munca. În rest, bunătatea sa era aproape o slăbiciune. Îndată ce avea bani, îşi hrănea amantele, fostele amante, familiile lor, copiii, prietenii, colaboratorii, linguşitorii. Un întreg regiment de ingraţi.
Dacă n-aveai unde mânca, era de ajuns să spui: “Hai la Dumas”. Îl găseai la masa de lucru. Pe şemineu zăceau ultimii ludovici de aur câştigaţi.
Dumas, scriitorul cu o energie inepuizabilă
Coborând din tren, la ora 10 seara, după opt ore de călătorie, Alexandre Dumas îşi rugă fiul să-l conducă la Neuilly, la prietenul său, poetul Theophile Gautier.
– Dar, tată, e târziu şi vii dintr-o călătorie!
– Eu? Sunt proaspăt ca un trandafir.
Îl găsiră pe Gautier dormind. Dumas-tatăl începu să strige. Bunul Theo ieşi la fereastră şi protestă:
– Ne-am culcat cu toţii!
– Leneşilor! Ce, eu dorm?
Pălăvrăgiră până la orele patru dimineaţa, apoi Dumas-fiul, obosit peste măsură, reuşi să-l conducă pe jos până acasă, în Champs-Elysees, pe tatăl său, care vorbi pe tot parcursul bulevardelor Neuilly şi Grande-Armee. Ajunseră la ora şase dimineaţa. Imediat ceru să i se aducă o lampă.
De ce nu-i plăcea lui Jung la școală
Carl Gustav Jung a fost un psiholog și psihiatru elvețian, devenit faimos datorită faptului că a pus bazele unui nou sistem de gândire pe care l-a numit „psihologia analitică“. În prezent, după Sigmund Freud, numele lui Jung este printre cele mai cunoscute în domeniul psihologiei.
În 1884, când Carl Gustav Jung avea nouă ani, firea lui solitară nu atrăgea prea multe simpatii. Albert Oeri, colegul lui de clasă, îşi amintea de el la această vârstă ca de un “mic monstru nesocial”, care ieşea din cochilia lui numai ca să facă necazuri colegilor.
La şcoala din satul Klein-Huningen, învăţătorul recurgea la un sistem draconic pentru a-i învăţa pe copii alfabetul. Avea un bici format din trei nuiele de salcie împletite la un loc ca o cosiţă pe care-l ţinea într-o mână, în timp ce scria cu cretă pe tablă A. Pe bancă şedeau la un loc opt băieţi, iar când pronunţa “acesta este un A”, lovea cu biciul dintr-o dată spinările tuturor celor opt, vârându-le astfel foarte eficient învăţătura în cap. Nu e deci de mirare că Jung a avut crize de leşin ori de câte ori era trimis la şcoală!
Ernest Hemingway îndrăgostit de o infirmieră
Rănit pe frontul italian, în primul război mondial, Ernest Hemingway o cunoaște pe Agnes von Kurowski – o șatenă cu ochi gri-albăstrui și năsucul în vânt, plină de energie.
Agnes l-a vegheat pe Hemingway în timpul lungilor săptămâni ale diferitelor operații la genunchi, pe măsură ce se îndepărta pericolul amputării gambei și se proceda la extragerea schijelor, pe care, uneori, când apăreau la suprafață, Hemingway și le scotea singur cu un briceag, dând pe gât, ca anestezic, coniacul ascuns sub pernă.
Atunci, prin extraordinara popularitate câștigată în spital, și-a dat seama Hemingway de puterea ce-o avea asupra celorlalți, de magnetismul său făcut din fascinație, energie, tenacitate și spirit de luptă. Și-a dat seama că place femeilor, și din atitudinea acelor infirmiere care se întreceau să-l îngrijească mai mult decât le-o cerea datoria, în timp ce el se transforma din băiat în bărbat, foarte macho, dar îndulcit de un dezarmant zâmbet copilăresc, care a rămas mereu una din componentele farmecului său.
O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (III) Noi lupte
Împătimirea sa intelectuală · îl vindecă pe Pierre Abelard. Rănile sale odată pansate, el îşi regăseşte întreaga combativitate. Îl apasă greu ignoranţa şi primitivismul călugărilor care-l înconjoară. La rândul său, orgolios cum este, devine foarte supărător pentru călugări care, în plus, se simt tulburaţi în singurătatea lor de numeroşii discipoli ce vin mereu la acest profesor ca să-l implore să-şi reia activitatea.
Abelard scrie pentru ei primul situ tratat de teologie. Succesul cărţii displace profund, contrariază. Un mic congres mănăstiresc împodobit cu numele de conciliu se întruneşte la Soissons în 1121 pentru a-l judeca pe Abelard. Într-o ambianţă înfierbântată – duşmanii acestuia, ca să impresioneze conciliul, aţâţaseră mulţimea care ameninţa să-l linşeze – şi în ciuda eforturilor depuse de episcopul de la Chartres care reclama suplimentarea cercetării juridice, cartea este arsă iar Abelard condamnat la recluziune până la sfârşitul zilelor sale într-o mănăstire.
Se reîntoarce deci la abaţia Saint-Denis unde, și mai furtunoase, reîncep disputele cu călugării. Îl şi întărâtă de altfel demonstrând că faimoasele pagini ale lui Hilduin despre întemeietorul abaţiei nu sunt decât afabulaţii şi că cel dintâi episcop al Parisului nu are nimic de-a face cu Dionisie Areopagitul pe care l-a convertit sfântul Pavel. Anul următor Abelard fuge din mănăstire şi găseşte în sfârşit un refugiu pe lângă episcopul de Troyes. Obţine prin bunăvoinţa acestuia un teren lângă Nogent-sur-Seine unde se aşază, în singurătate, construindu-şi acolo un mic oratoriu pe care-l consacră Sfintei Treimi. Abelard n-a uitat nimic – şi cartea arsă fusese dedicată Sfintei Treimi.
Curând, sihăstria lui este descoperită de discipoli care se năpustesc către ea. În jurul oratoriului se formează un sat şcolar alcătuit din corturi şi cabane. Oratoriul este mărit şi reclădit din piatră. Este dedicat Sfântului Duh. Inovaţie provocatoare. De dragul învăţăturii lui Abelard, aceşti săteni improvizaţi ajung să uite satisfacţiile pe care le rezervă oraşul, amintindu-şi doar cu melancolie că în oraş studenţii se bucură de tot confortul care le este necesar.
O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (II) O iubire mare care nu se va sfârşi niciodată
Abelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aventura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii, Historia Calamitatum – Povestea nenorocirilor mele -, aceste Confesiuni „avant la lettre”.
Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita „demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39 de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu și cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă ci din spirit goliardesc. Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturisește : „Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine” …
Apare Heloise: iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei. A fost mai întâi o poveste cerebrală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert: are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa.
Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu. La rece, elaborează un întreg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă. Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui · Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne pe chibzuitul Fulbert să-i acorde o remuneraţie în natură: masa şi casa.
Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă se produce un coup de foudre. O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de lecţii, de lucrările sale. Aventura durează, se adânceşte. E iubire, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dramei ce va urma. Continuă citirea →
O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (I) Cruciada intelectuală
În limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Este primul profesor.
Mai întâi, cariera lui este uimitoare, pe măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, aparţine clasei micilor nobili a căror viaţă devine dificilă o dată cu începuturile economiei monetare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe. seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură.
Dar renunţarea la armele războinice nu înseamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bătăios, el va deveni cavalerul dialecticii – după cum a spus Paul Vignaux – şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut. Deşteptând necontenit idei, el provoacă pretutindeni discuţii pătimaşe.
O faptă uimitoare
Povestește Anatole France o întâmplare din copilăria sa:
„Într-o dimineaţă, naşul meu, domnul Danquin, veni să prânzească la noi. Ziua era luminoasă. Vrăbiile piuiau pe acoperişuri. Deodată m-a apucat o poftă nebună de-a săvârşi o faptă uimitoare şi, pe cât se poate, minunată, care să curme monotonia lucrurilor.
Socotind că voi descoperi ceva la bucătărie, am pătruns acolo şi am găsit-o pustie, mirosind frumos, iar focul ardea. Când să dea la masă, Melanie, după neclintitul ei obicei, se dusese să caute la băcan sau la fructărie vreo iarbă, vreo sămânţă, vreo mirodenie uitată.
Pe plită, un ostropel de iepure cânta în cratiţă. La vederea aceasta, o inspiraţie năprasnică puse stăpânire pe mintea mea. Ca să-i dau ascultare, am luat ostropelul de pe foc şi m-am dus să-l ascund în dulapul cu mături. Operaţia a fost îndeplinită cu bine, numai că m-am ales cu patru degete de la mâna dreaptă, cu cotul stâng şi cu amândoi genunchii arşi, cu faţa opărită, şorţul, ciorapii şi pantofii stricaţi, iar sosul se vărsă pe trei sferturi pe lespezile de piatră împreună cu multe bucăţele de slănină şi de ceapă.
Cel mai mare viciu al lui John Fowles
Scriitorul englez John Fowles („Colecționarul”, „Magicianul”, „Iubita locotenentului francez”) mărturisea că avea un mare viciu. Iată ce scria Fowles în „Jurnal” la 25 iunie 1969:
„… cantitatea absurdă de țigări pe care o fumez – în momentul actual cincizeci sau șaizeci pe zi. Zece minute în care le rezist afurisitelor ăstora înseamnă un fel de victorie. În unele dimineți încerc să mă opresc, dar nu reușesc niciodată să rezist mai mult de-o oră, iar după aceea fumez de două ori mai repede decât înainte. Nu mai pot mirosi florile și am gâtul permanent iritat de la țigări.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente