Johann Sebastian Bach – Viaţa şi opera (prima parte)
Bach, Johann Sebastian (21.03.1685, Eisenach, Thuringia, Ducatele Saxone – 28.07.1750, Leipzig, Germania). Compozitor baroc, cel mai renumit membru al unei mari familii de muzicieni originari din nordul Germaniei. Deşi în timpul vieţii a fost cunoscut mai degrabă ca un virtuoz al clavecinului, organist şi constructor de orgi, Bach este considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi compozitori ai tuturor timpurilor, fiind celebru mai ales pentru Concertele brandenburgice, Clavecinul bine temperat, Missa în si minor şi numeroase alte capodopere ale muzicii bisericeşti şi instrumentale. Marele compozitor a trăit într-o perioadă importantă în istoria muzicii, reuşind să încorporeze în opera sa principalele stiluri, forme şi tradiţii naţionale dezvoltate de generaţiile anterioare şi să le îmbogăţească prin deosebita sa capacitate de sinteză.
S-a născut într-o familie de muzicieni remarcabili, care se mândreau cu realizările lor. În 1735, Bach a scris o genealogie a neamului său, Originile familiei muzicale Bach, ajungând până la stră-străbunicul său Veit Bach, brutar (sau morar), de religie luterană, alungat spre sfârşitul sec. XVI din Ungaria în timpul persecuţiilor religioase şi stabilit la Wechmar, în Thuringia, regiune istorică a Germaniei, unde a murit în 1619. Însă familia Bach locuia în zonă încă înainte de venirea acestuia, de aceea este posibil ca Veit să se fi întors, de fapt, în localitatea sa natală atunci când s-a mutat la Wechmar. Obişnuia să-şi ia ţitera la moară şi să cânte în timp ce măcina. Johann Sebastian scria aici: „Ce zgomot trebuie să fi făcut împreună! Totuşi, [Veit] a învăţat să ţină măsura, iar astfel, după câte s-ar părea, a intrat muzica în familia noastră”.
Şcoala în vremea lui Shelley
Anii de şcoală, tinereţea întemniţată între zidurile de piatră cenuşie au lăsat poetului englez Percy Bysshe Shelley (1792-1822) prea puţine amintiri frumoase. Minunatele zile în care bătrânul preot Edwards, parohul din Warnham, îl învăţa buchile, răsfoind, sub ochii larg deschişi ai copilului, cărţi de poveşti şi jurnale din lungile călătorii spre mările sudului, apuseseră demult. Aşa cum apuseseră şi zilele în care, împreună cu dascălul lui, străbăteau câmpiile presărate cu morminte ciudate ale vechilor celţi, neclintite de mii de ani.
Colegiul Eton îşi strivea elevii sub autoritatea gravă a tradiţiei sale. Noul director, doctorul Keate, se credea dator să şteargă urmările unei pedagogii prea liberale, pe care înaintaşul său, doctorul Goodall, o aplicase în colegiu. Lecţiile trebuiau învăţate pe dinafară. Nimeni nu avea voie să pună niciun fel de întrebări. „Să nu aud că vreţi să întrebaţi ceea ce profesorii voştri nu socotesc cu cale să vă spună”, îi ameninţa directorul. Lecţiile erau riguros controlate. „Excesul de intelectualitate” era socotit primejdios.
Gabriel Dobreanu – Personalităţi din Râmnicu Sărat
Gabriel Dobreanu, fost primar (1899 – 1901; 1906-1907), iniţial politician conservator, aderă din 1930 la secţia Râmnicu Sărat a Ligii Vlad Ţepeş, iar din 1932, când liga se transformă în partid, aderă la organizaţia râmniceană a Partidului Conservator, condusă de avocatul Gh. Ionescu.
În timpul primariatului său a fost rectificat planul digului râului Râmnicu Sărat, lucrare continuată de Constantin Lupescu şi finalizată de el în a doua perioadă cât a fost primar. A sistematizat grădina publică, pe care o împrejmuieşte cu grilajul de fier care se păstrează şi astăzi, a trasat a doua alee centrală şi câteva alei laterale, a amenajat două rondouri cu havuzuri din beton şi fântâni arteziene, a construit teatrul comunal.
sursa: Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău – Râmnicu Sărat: Oameni de ieri, oameni de azi, Buzău, Alpha MDN, 1999, pag. 237
Jeni Acterian – Viaţa şi opera
ACTERIAN, Jeni (22.VI.1916, Constanţa – 29.IV.1958, Bucureşti), memorialistă. Dintre cei trei copii ai lui Aram şi Haiganuş Acterian, Jeni Acterian era mezina, fraţii ei mai mari fiind Haig şi Arşavir. A copilărit în oraşul natal, strămutându-se curând, împreună cu familia, la Bucureşti. Va face aici liceul, la „Notre-Dame”, luându-şi bacalaureatul în 1935. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, absolvită în 1940, după care încep pentru ea greutăţile. Nu găseşte alt loc de muncă decât la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare, irosindu-şi câţiva ani, între 1941 şi 1947, într-un ingrat post de referentă. A urmat, dând curs unei înclinaţii spre arta spectacolului, şi Conservatorul de Artă Dramatică (secţia regie scenică), din 1947 încredinţându-i-se asistenţe de regie, pentru ca în scurt timp să ajungă să monteze spectacole (cu piese de Shakespeare, Cehov şi alţii, mai mărunţi). Se apucă acum şi să traducă texte dramatice, în vederea punerii lor în scenă. Curând, însă, începe să se manifeste boala (maladia lui Hodgkin), ultimii ei ani fiind un adevărat calvar.
Haig Acterian – Viaţa şi opera
ACTERIAN, Haig (5.III.1904, Constanţa – 8.VIII.1943, Krimskaia-Crimeea), poet şi eseist. Părinţii lui erau Haiganuş (n. Benlian) şi Aram Acterian. Urmează şcoala primară şi apoi, din toamna lui 1915, Liceul „Mircea cel Bătrân” în oraşul natal, în 1917 este înscris la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, iar în 1923 devine student la Facultatea de Filosofie. Urmează în paralel, din 1924, şi Conservatorul de Artă Dramatică, ale cărui cursuri le absolveşte în 1927, fiind angajat în Compania Bulandra.Îl atrăgea actoria, dar şi mai mult direcţia de scenă.
În 1929 pleacă la studii, la Viena şi Berlin. Se împrieteneşte cu Gordon Craig şi între cei doi se poartă o corespondenţă bogată privind concepţia lor despre arta dramatică. Se cunosc şi scrisorile din aceeaşi perioadă (1934-1935), schimbate de Acterian cu Marietta Sadova, soţia sa.
În 1940, după venirea la putere a legionarilor, Acterian este numit director la Teatrul Naţional din Bucureşti, pornind la drum cu gânduri mari (între altele, iniţiază Muzeul Teatrului). La începutul anului 1941 este arestat, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar la 12 ani închisoare corecţională. În puşcăria din Lugoj rămâne doi ani, timp în care redactează o monografie depre Moliere. Trimis pe front, îşi pierde viaţa în timpul unui bombardament.
Viaţa şi opera lui Arşavir Acterian
ACTERIAN, Arşavir (18.IX.1907, Constanţa – 17.IX.1997, Bucureşti), publicist şi memorialist. Tatăl lui Arşavir, Aram Acterian, contabil la un magazin de manufactură, se lansase în comerţul cu cereale. Mama, Haiganuş (n. Benlian), venise în Dobrogea din Kayseri, localitate din Turcia. Arşavir urmează Şcoala Evanghelică din oraşul natal, după care este înmatriculat, ca şi fratele său mai mare, Haig, la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. Dându-şi bacalaureatul în 1929, se înscrie la Facultatea de Drept. Şi-a luat licenţa în octombrie 1933, iar după absolvire, fire nepractică, a avut îndeletniciri modeste — secretar de avocat, redactor la „Enciclopedia română”, referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe. Luat de val, priveşte cu simpatie mişcarea legionară, fără să se implice, el fiind un adept al lui Gandhi.
Vor veni, odată cu războiul, ani grei pentru Arşavir: dispariţia pe front a lui Haig, mai târziu maladia şi sfârşitul surorii lor, Jeni (căreia Arşavir avea să-i publice, în 1991, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit). Între 1946 şi 1949, lucrează la un anticariat deschis împreună cu C. A. Donescu.
Cine a fost Tezeu?
Tezeu. Cel mai important erou al mitologiei atice. Era fiul lui Egeu, regele Atenei, şi al Etrei, la rândul ei fiica lui Piteu, regele Trezenei. Tatăl său divin era considerat Poseidon.
Legenda spune că Tezeu a fost conceput la Trezena, în timpul vizitei lui Egeu la regele Piteu; înainte de a părăsi cetatea şi pe fiica regelui, care îi fusese soţie pentru o noapte, Egeu i-a încredinţat acesteia sabia şi sandalele sale, ascunzându-le sub un bolovan imens. Dacă fiul născut din unirea lor va fi devenit atât de puternic încât să ridice bolovanul şi să ia sabia şi sandalele, trebuia să se ducă la Atena cu ele, în acest fel Egeu putându-şi recunoaşte fiul.
Auschwitz – Istoria celui mai mare lagăr de concentrare şi de exterminare din Germania nazistă
Auschwitz sau Auschwitz-Birkenau în polonă Oswiecim Cel mai mare lagăr de concentrare şi de exterminare din Germania nazistă. Situat în apropierea oraşului industrial Oswiecim din sudul Poloniei (o parte a ţării anexată de Germania la începutul celui de Al Doilea Război Mondial), Auschwitz era compus din trei lagăre: un lagăr închisoare, unul de exterminare şi unul de muncă forţată. Cunoscut drept cel mai letal lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a „soluţiei finale”, un lagăr virtual sinonim cu Holocaustul. Este posibil ca Auschwitz să fi fost ales pentru a juca un rol central în implementarea „soluţiei finale” deoarece era situat într-un nod de cale ferată cu 44 de linii paralele – linii de cale ferată care au fost folosite pentru transportul şi uciderea aici a evreilor din întreaga Europă.
Heinrich Himmler, şeful SS, organizaţia paramilitară nazistă, a ordonat înfiinţarea aici a primului lagăr de concentrare la 27 aprilie 1940, iar primul transport de prizonieri politici polonezi a sosit la 14 iunie. Pe durata întregii sale existenţe, acest mic lagăr de concentrare, Auschwitz I, a fost rezervat prizonierilor politici, în principal polonezi şi germani. În octombrie 1941 au început lucrările la Auschwitz II, sau Birkenau, situat în afara perimetrului satului Brzezinka, din apropiere. Mai târziu, aici SS a construit un uriaş complex de lagăre de concentrare şi de exterminare, care includea cca 300 de barăci pentru deţinuţii din lagăr: patru mari, aşa-numite Badeanstalten (săli de baie), în care prizonierii erau ucişi prin gazare; Leichenkeller (pivniţe pentru cadavre), în care erau depozitate cadavrele celor gazaţi; şi Einascherungsofen (cuptoare pentru arderea cadavrelor). Un alt lagăr de concentrare (Buna-Monowitz) aproape de satul Dwory, denumit mai târziu Auschwitz III, a devenit în mai 1942 un lagăr de muncă forţată care furniza forţă de muncă pentru uzinele chimice şi de fabricare a cauciucului sintetic din apropiere ale concernului IG Farben. În plus, Auschwitz devenise centrul unui complex de 45 de lagăre de concentrare mici din regiune, în majoritatea acestora fiind deţinuţi prizonierii obligaţi la muncă forţată, ca sclavi.
Amintiri despre Dimitrie Anghel
Povesteşte Victor Eftimiu: “Iată-l şi pe Anghel în lumea amintirilor, şi nu alături de Iosif şi de Chendi, or de Gârleanu, ci printre fantomele lui Oscar Wilde, Verlaine şi Jean Moréas. Printre ei îl văd. Anghel a fost mai mult ca oricând Anghel în zilele când Cartierul Latin îşi trăia cei din urmă ani, când Oscar Wilde rătăcea, detronat şi sărac, printre săracii din jurul şcoalei de Arte frumoase, când Verlaine îşi purta piciorul reumatizat prin cârciumile şi spitalele Parisului, ori îşi tocea nodurosul ciomag pe uliţele strâmte de pe muntele Sfintei Genoveva, şi când Jean Moreas, care începea să fie consacrat, îşi exercita paradoxala vervă elenică, prin cafenelele celebre.
Vremea aceia, mai mult ca oricare alta, îi plăcea lui Anghel să şi-o amintească. Era tânăr atunci şi bogat, urzea cele dintâi vise, împletea cele dintâî versuri. Seria strofe inspirate, fără să ştie că e poet şi fără să-şi închipuie, că, mai târziu, va fi nevoit să scrie ca să trăiască. Douăzeci de ani trecuseră de atunci, dar amintirea aceasta era mai vie în sufletul său decât aceşti din urmă ani, care, au început frumos, cu o prietenie literară, cu succese literare şi au continuat apoi cu o dragoste vinovată, chinuitoare, apoi cu dezastre, apoi cu monotonie, alterată cu mizerii cotidiane de toate felurile, din toate părţile, ca să culmineze tot printr-un dezastru, de data aceasta final.
Amintiri despre Alexandru Vlahuţă
Povesteşte Victor Eftimiu: „După Caragiale, după Delavrancea şi Coşbuc, iată-l şi pe Vlahuţă plecat de pe această vale a plângerilor şi a trandafirilor. Căci dacă pentru cei mulţi pământul este o vale a plângerii, pentru el era şi o înflorire de roze. Avea trandafiri în suflet şi lumina cu ei şi-i risipea ca o cascadă blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Grigorescu. Aşa l-am cunoscut eu pe Vlahuţă prin 1910, când locuia în palatul funcţionarilor publici de la şosea.
Şi această amintire nu vreau s-o şterg din suflet, căci e plină de seninătate. În odăile luminoase şi primitoare, înduioşate de surâsul blând al doamnei Vlahuţă, maestrul trecea liniştit printre oaspeţii săi, cu gesturi lente şi armonioase, cu lumini de bunătate în privirea pătrunzătoare. Era un colţ de pace şi de poezie casa lui Vlahuţă. De la ferestrele înguste, din balconul împodobit cu muşcate se vedeau, jos, copacii şoselei Kisselef, iar departe, orizontul albastru. Şi toate încăperile erau pline de lumina liniştită a depărtărilor. O mare dragoste de viaţă, adânc înţeleasă şi trăită calm se desprindea din toată făptura lui Vlahuţă. Nimic brutal, nimic zgomotos, nimic disarmonic. Omul acesta avea ceva dintr-o altă epocă. Era potolit în gesturi şi vorba lui era domoală, plină, totuşi de o sonoritate catifelată. O energie care nu îmbrăca niciodată forme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sumbri, sub fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat şi negru. Ştia să rămână poet în mijlocul înfrigurării contemporane şi să trăiască pentru ei şi ai lui, cu lumea lui de visuri, cărora le dădea o aşa de mare intensitate, încât deveneau realizări.
Victor Dimitriu – Personalităţi râmnicene
Victor Dimitriu (2 septembrie 1898 – 2 iulie 1962), avocat, politician, ziarist, publicist, dramaturg. S-a născut la Râmnicu Sărat, unde urmează şi cursurile primare, secundare şi liceale, după care absolvă, la Bucureşti, Facultatea de Drept. Avocat în baroul râmnicean, desfăşoară, totodată, o bogată şi complexă activitate culturală.
Din 1920 este secretarul organizaţiei judeţene a Partidului Socialist şi al sindicatelor locale, mai târziu primar al oraşului şi în conducerea P. N. L. local.
Ca ziarist, debutează la publicaţia Foaia Râmnicului (26 ianuarie 1910 – 25 august 1933,) pe care, începând cu nr. 1, anul II, o conduce ca director (I. Măgârdiceanu, secretar de redacţie). Redactor la Chemarea Nouă (1930), colaborator la Zori de zi (1930), Cuvântul Râmnicului, Informatorul, Machina. Scoate Acţiunea (1 august 1927 – 6 martie 1930), publicaţie de orientare socialistă.
Este cunoscut şi ca autor de cuplete şi reviste, pamfletar şi dramaturg de talent. A scris revistele: Bravos Râmnic (1935), Ori e… ori nu e (1937), O văzurăm şi pe asta, în colaborare cu I. Măgârdiceanu.
După 1944, din nou cu orientare politică de stânga, a fost primar şi deputat F. N.D. (1946).
*****
sursa: Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău – Râmnicu Sărat: Oameni de ieri, oameni de azi, Buzău, Alpha MDN, 1999, pag. 235-236
Ana de Austria – O seducţie infinită (ultima parte)
Cardinalul şi regina Curând, apăru limpede că Mazarin intenţiona să o izoleze pe regină de toată lumea şi să exercite asupra ei o suavă tiranie. Cei care o iubeau, care îi fuseseră credincioşi la nevoie, care înduraseră pentru ea închisoarea sau exilul – de la doamna de Chevreuse la doamna de Hautefort, de la ducele de Beaufon la La Rochefoucauld, de la doamna de Motteville la La Porte – se simţiră trădaţi.
„Voinţa ei – avea să scrie cu amărăciune doamna de Motteville – a fost întotdeauna supusă celei a ministrului… Simţul echităţii şi al dreptăţii îşi pierdeau la ea forţa îndată ce apăreau ca judecători pasiunea sau interesul celui care o sfătuia. Şi, spre nefericirea noastră, când se întâmpla ca părerea ei să fie în contradicţie cu cea a ministrului, stima pe care o simţea pentru acesta şi lipsa de încredere în ea însăşi o făceau să renunţe la opiniile ei şi o conduceau spre supunere.”
Ana de Austria – O seducţie infinită (a treia parte)
Regina pusă sub acuzare Singura consolare rămasă Anei erau legăturile epistolare cu familia ei, neîntrerupte nici măcar când, în mai 1635, Franţa şi Spania intraseră oficial în război. Întrucât era vorba despre un război dorit de un ministru pe care-l ura şi care diviza lumea catolică, regina nu ezită să furnizeze spaniolilor informaţii utile. Ştiindu-se supravegheată, Ana îşi scria scrisorile la Val-de-Grâce, mănăstirea pe care o întemeiase în 1621 şi unde obişnuia să meargă să se roage. Misivele treceau apoi în mâinile credinciosului La Porte, care le transcria în cifru cu cerneală simpatică şi le trimitea la destinaţie slujindu-se de oameni de încredere.
Cu toate aceste precauţii, spionii lui Richelieu descoperiseră repede existenţa corespondenţei şi interceptaseră multe scrisori, dar cardinalul se hotărî să activeze capcana doar în 1637. Pe când ieşea din Luvru cu o scrisoare pentru doamna de Chevreuse – pe atunci exilată la moşiile ei, din ordinul regelui – La Porte fu arestat şi dus la Bastilia, unde fu supus unor interogatorii foarte dure şi ameninţat cu cele mai atroce torturi. La percheziţionarea apartamentului său nu apărură decât câteva scrisori ale doamnei de Chevreuse, iar zbirii nu găsiră nici cheia codului şi nici sigiliul reginei, care erau bine ascunse într-o ascunzătoare din perete. Şi descinderile de la Val-de-Grâce se dovediseră infructuoase, deoarece se loviseră de tăcerea absolută a călugăriţelor.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente