Arhive lunare: Iulie 2014

Un divorţ domnesc (ultima parte)

bibescuDeşi Bibescu avea răbdare, evenimentele păreau să-l grăbească. În 1844, Mariţica rămăsese însărcinată. Copilul care urma să se nască era adulterin. Demersurile făcute de domn pe lângă mitropolitul Neofit au rămas infructuoase. Altădată, mitropolitul era plecat faţă de domn, care exercita o putere absolută. De la Regulamentul Organic, însă, puterea domnului era îngrădită de Adunarea Obştească, al cărei preşedinte de drept era mitropolitul. Apoi Neofit, el însuşi fiu de stolnic, aflat în scaun dinaintea domnului (1840), avea un ascendent politic prin rolul jucat în răsturnarea domnului anterior (Alex. Ghica) şi prin legăturile directe ce întreţinea cu puterea protectoare, peste capul domnului. Ca episcop al Râmnicului, el acceptase să fie vicar al Mitropoliei în 1829, când mitropolitul Grigore fusese surghiunit. În sfârşit, Neofit, de origine grecească şi cultivat, avea o rară fineţe de gândire pe care o folosea în acţiune cu mult curaj şi oportunism de om politic.

Hotărârea mitropolitului

După pravilă şi după obiceiul pământului, căsătoria nu era numai un contract ca în dreptul roman, ci o taină religioasă. Legiuirea Caragea contrazicea, e drept, această concepţie, definind nunta „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”. Dar regula de drept bizantin, intrată în practica dreptului nostru vechi şi respectată de domnie, rămăsese în vigoare. Căsătoria era socotită tot taină, iar despărţenia „treabă bisericească”. Competenţa de judecată aparţinea mitropolitului.

Sfătuită de domn, încă din iulie 1843, Mariţica Ghica încheiase un zapis cu soţul ei (pe care Bibescu îl păstrase în dregătoria de Mare Spătar) şi cu trei martori. Ei au constatat că între soţi exista o răceală care făcea imposibil traiul în comun. Dar trebuia ca despărţenia să fie hotărâtă de instanţa bisericească. Maria Ghica, sfătuită tot de domn, la 13 februarie 1845, a introdus cerere scrisă la Mitropolie. Cererea a fost cercetată cu chemarea soţului şi respinsă. Motivul respingerii, răceala între soţi, nu constituia un temei canonic de despărţenie.

Continuă citirea →

Anunțuri

Un divorţ domnesc (I)

Gheorghe BibescuÎn anii 1843-1845, boierimea, clerul, cercurile diplomatice şi mai ales protipendada Bucureştilor au urmărit cu mare interes două divorţuri simultane: Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se despărţea de soţia sa Zoe (născută Mavrocordat), iar Maria Ghica (născută Văcărescu) divorţa de Spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, fostul domn pe care îl înlocuise Bibescu. Ambele divorţuri erau coordonate: ele trebuiau să înlesnească lui Bibescu căsătoria cu frumoasa spătăreasă, de care era îndrăgostit.

Cu toată puterea de care domnul, chiar la acea epocă, mai dispunea, cu tot sprijinul ferm al Puterii protectoare, dorinţa lui întâmpina obstacole serioase: Bibescu avea şapte copii, Maria Ghica avea şi ea patru. Apoi, doamna ţării, Zoe, care era de multă vreme alienată mintal, apărea în ochii lumii cu aura de simpatie care înconjoară suferinţa. În sfârşit, domnul, anticipând asupra divorţului şi căsătoriei viitoare, se consola printr-o legătură notorie cu Maria Ghica pe care îşi îngăduise să o aducă în palat îndată după internarea soţiei. Ambele divorţuri au întâlnit rezistenţa mitropolitului Neofit, care, în numele doctrinei creştine, a luat atitudine de cenzor al comportării domnului. Toate aceste frământări au sporit tensiunea politică deja existentă, amânând cu peste doi ani ambele divorţuri, ca şi căsătoria proiectată.

Căsătoria şi cariera lui Bibescu

Fiu al marelui vornic Dumitru Bibescu şi coborâtor prin mama lui, Catinca Văcărescu, din Constantin Brâncoveanu (decapitat după cum se ştie la Constantinopol la 1714), Gheorghe Bibescu, inteligent şi talentat, făcuse timp de şapte ani studii la Paris, unde obţinuse doctoratul în drept. La vârsta de 24 de ani (1826), s-a căsătorit cu cea mai bogată fată din ţară în acel moment: Zoe Movrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaş al marelui domn. Zoe era inteligentă, sensibilă, cânta la harpă şi vorbea câteva limbi.

Sub asemenea auspicii, Gheorghe Bibescu, apreciat şi sprijinit de generalul rus Kiseleff ca un tânăr valoros, a făcut o carieră politică strălucită, care, după 16 ani de la căsătorie, l-a dus la domnie (20 decembrie 1842). Dar, după numai cîţiva ani de viaţă conjugală, Zoe s-a îmbolnăvit – se pare dintr-o lehuzie – de a alienaţie mintală diagnosticată „ciclică”. Nu făcea niciun rău. În crize, avea o comportare bizară: se îmbrăca în alb, îşi despletea părul şi, cu mintea rătăcită, umbla prin palat, purtând un coş cu flori, trecând uşor de la cântec la plâns, de la plâns la râs.

Continuă citirea →

Grădinile Semiramidei. Semnificaţia expresiei

gradinile semiramideiGrădinile Semiramidei – regina legendară a Asiriei şi Babilonului. Istoricul latin Valerius Maximus povesteşte că era atât de frumoasă, încât într-o zi când la Babilon a izbucnit o mică răscoală, a fost suficient ca regina să apară la fereastră cu umerii goi şi părul despletit, pentru ca ordinea să fie restabilită de îndată.

Dar Semiramida a rămas vestită mai ales prin grădinile suspendate cu care şi-a împodobit palatul şi care figurează printre cele şapte minuni ale lumii. Prin comparaţie cu acele grădini, expresia desemnează un loc feeric, încântător, uimitor.

Continuă citirea →

Grădinile Armidei. Semnificaţia expresiei

rinaldo armida gradinaGrădinile Armidei – Armida, una dintre eroinele poemului Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso, a reuşit prin farmecele şi frumuseţea sa seducătoare să-l oprească în palatul şi grădinile ei pe viteazul Rinaldo, ţinându-l astfel departe de armata cruciaţilor.

Expresia „grădinile (sau palatul) Armidei“ indică un loc de desfătare.

Continuă citirea →

Isaac Asimov şi Arthur C. Clarke. Cine e cel mai bun?

arthur clark si  Isaac AsimovCine e cel mai bun?

Povesteşte Isaac Asimov: “Ţin mult la Arthur Clarke – un sentiment ce dăinuie de patruzeci de ani încoace. Cu mult timp în urmă, am căzut de acord asupra unui pact; evenimentul s-a întâmplat într-un taxi care mergea pe Park Avenue, de aceea înţelegerea este cunoscută drept Tratatul Park Avenue. În conformitate cu acesta, eu voi susţine, atunci când mă va întreba cineva, că Arthur este cel mai bun scriitor de science-fiction din lume, deşi voi avea permisiunea de a adăuga, în cazul în care nu voi fi slăbit din cauza întrebărilor, că în această cursă îi suflu în ceafă. La rândul lui, Arthur va insista, permanent, că eu sunt cel mai bun scriitor de ştiinţă popularizată din lume. Trebuie s-o spună, indiferent dacă o crede sau nu. 🙂

Pe cine preferă soţia lui Asimov?

„Sfârşitul copilăriei” [autor Arthur Clarke] a fost prima carte de science-fiction pe care a citit-o iubita mea soţie Janet. „Eu, robotul”, aparţinând viitorului ei soţ, a fost abia a doua. Totuşi, nici unul dintre noi nu ocupă locul întâi în preferinţele ei literare. Scriitorul ei favorit de science-fiction este Cliff Simak, şi cred că asta dovedeşte bun gust. 🙂

Acceptabil pentru locul doi

Arthur şi cu mine împărtăşim opinii similare în privinţa science-fiction-ului, a ştiinţei, a problemelor sociale şi politice. Nu am avut niciodată ocazia de a-l contrazice în aceste domenii, ceea ce reprezintă o dovadă de încredere în inteligenţa şi gândirea sa limpede. Desigur, există şi deosebiri între noi. El este chel, are cu doi ani mai mult decât mine şi nu-i chiar la fel de arătos. Oricum, însă, pare destul de acceptabil pentru locul doi. 🙂

Continuă citirea →

Gâştele Capitoliului. Semnificaţia expresiei

gastele capitoliuluiCapitoliul e una din cele şapte coline ale Romei, situată chiar în centrul ei. Pe creasta acestei coline se aflau în vechime templul închinat lui Jupiter şi cetatea unde se retrăsese aristocraţia Romei, când galii deveniseră stăpâni acolo.

Într-o noapte din anul 390 î.Hr., după un lung asediu, galii au căutat să profite de beznă şi de faptul că asediaţii dormeau, pentru a escalada fortăreaţa. Erau aproape de metereze, gata-gata să treacă zidurile, când nişte gâşte aflate acolo, speriate, începură să facă zgomot. Cu strigătele lor treziră pe Manlius şi pe vitejii dinăuntrul cetăţii, făcând astfel să eşueze asaltul galilor şi salvând totodată Capitoliul.

Continuă citirea →

Mai rău decât în infern – O anecdotă cu Byron

Fata din FocA doua zi după căsătorie, lordul Byron primeşte o scrisoare de la domnul Davis, care îl întreabă cum se simte după noaptea nunţii. Byron răspunde:

– Spre orele patru de dimineaţă m-am trezit. Focul roşu lumina perdelele stacojii ale patului; am crezut că mă aflu în infern, am pipăit alături de mine şi am văzut că era încă şi mai rău, amintindu-mi că mă căsătorisem! 🙂

Viaţa lui Benvenuto Cellini

Cellini BustCellini, Benvenuto (01.11.1500, Florenţa, Republica Florenţa, azi Italia – 13.02.1571, Florenţa). Sculptor florentin, bijutier şi scriitor, unul dintre cei mai importanţi artişti manierişti şi, datorită vieţii şi perioadei în care a trăit, descrise în autobiografia sa, una dintre cele mai pitoreşti figuri ale Renaşterii.

Începutul carierei

Opunându-se tatălui său, care voia ca el să devină muzician, Cellini a intrat ca ucenic în atelierul aurarului florentin Andrea di Sandro Marcone. A fost exilat la Siena, după o încăierare, în 1516; s-a întors la Florenţa între 1517-1519 şi apoi s-a stabilit la Roma. Anchetat şi condamnat la moarte pentru că a luat parte la un duel în Florenţa în 1523, a fugit din nou la Roma, unde a lucrat pentru episcopul de Salamanca, Sigismundo Chigi, şi pentru papa Clement VII. Cellini a participat la apărarea Romei în timpul asediului din 1527, unde, potrivit relatărilor lui, i-ar fi împuşcat pe conetabilul de Bourbon şi pe prinţul de Orania.

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Căsătoria şi problemele

Isaac.AsimovPovesteşte Isaac Asimov: “În 1941, mă alăturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. Ne întâlneam, ne citeam manuscrisele şi le criticam. Era destul de amuzant. Un alt tânăr membru al clubului, Joseph Goldberger. A fost încântat de o povestire de-a mea şi a sugerat să ieşim împreună în oraş cu prietenele noastre. I-am explicat că nu aveam nici o prietenă şi el mi-a spus că-mi face rost de o fată. Foarte nervos, am acceptat.

După cum am aflat mai târziu, prietena lui, Lee, încerca să se decidă dacă era cazul să se mărite sau nu cu el şi voia să-l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla părerea. Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al cărei nume era Gertrude Blugerman, să fie partenera mea, numai în scopul de a-şi da cu părerea în privinţa lui Goldberger. Fără să fie prea încântată, Gertrude s-a conformat. Îi fusesem descris drept un rus mustăcios, şi Dumnezeu ştie ce personaj exotic îşi imaginase.

Ieşirea a fost stabilită pentru 14 februarie 1942. Faptul că era chiar Sf. Valentin nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; în nici un caz prin mintea mea. Gertrude m-a privit îngrozită şi (cred) a încercat să se retragă, pretextând o bruscă migrenă, dar Lee n-a vrut s-o lase. „E vorba de numai câteva ore, i-a spus ea. Vreau să mă ajuţi să iau o hotărâre în privinţa lui Joe.”

Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman pe dos. Văzusem Căpitanul Blood, cu Errol Flynn şi Olivia de Havilland, şi deşi nu sunt unul dintre cei care se îndrăgostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai mult decât pe altele. La data respectivă, Olivia de Havilland mi se păruse simbolul frumuseţii feminine. În ochii mei înmărrnuriţi, Gertrude constituia replica perfectă a Oliviei de Havilland. Într-adevăr, era o fată extraordinar de frumoasă.

Reacţia mea a fost inevitabilă, deşi trecuseră trei ani de la episodul îndrăgostirii în laboratorul de chimie. Nu aveam absolut nicio intenţie să trec din nou prin chinurile unei iubiri neîmpărtăşite. De aceea, am reacţionat cu prudenţă, abordând apropierea pas cu pas. Eram însă decis. Tactul şi fermitatea, insistenţa în fixarea altor întâlniri, siguranţa mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În niciun caz nu mă considera un obiect de adorare romantică (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o ameţesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînţeles, mi-a admirat inteligenţa. Asta mi-a fost de ajutor.)

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Suferind din dragoste

isaac_asimovPovesteşte Isaac Asimov: “La facultate, din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai pricepută. În condiţiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural.

Fata era foarte drăguţă şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puţin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în faţa incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învăţat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuţ, după ce m-a prevenit, cu multă blândeţe, că trebuia să las un bacşiş.

De fapt, ziua cea mai fericită din viaţa mea a fost 26 mai 1940, când am mers împreună la Expoziţia Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau… săruturi.

Continuă citirea →

Isaac Asimov şi femeile

asimovPovesteşte Isaac Asimov: “Printr-un noroc, n-am avut niciodată îndoieli sau nesiguranţe în privinţa sexului opus. Încă din grădiniţă, am constatat că fetiţele erau mult mai drăguţe decât băieţaşii. Pe atunci, nu m-am întrebat asupra motivelor, ci am acceptat situaţia ca atare.

Desigur, odată cu trecerea anilor am aflat mai multe despre natura sexului. Cred că vă închipuiţi că nu de la părinţi. Tatei şi mamei nici nu le-ar fi trecut prin cap să discute asemenea lucruri cu mine (sau, bănuiesc eu, deşi poate pe nedrept, nici chiar între ei). Nici eu, însă, nu m-aş fi încumetat să-i abordez cu întrebări asupra subiectului respectiv.

N-am avut la îndemână nici surse autorizate de cunoaştere. Tot ce am aflat a provenit din cunoştinţele imperfecte şi distorsionate ale altor băieţi. Aş fi putut, desigur, să învăţ mai multe despre sex decât mi-au spus băieţii şi să-mi testez cunoştinţele vagi şi imperfecte. N-ar fi fost deloc greu să le pun în practică alături de nişte fete doritoare. În cel mai fericit caz, aş fi putut găsi o tânără experimentată din punct de vedere sexual care ar fi fost încântată să mă iniţieze.

Continuă citirea →

Gaudeamus igitur. Semnificaţia expresiei

Gaudeamus igitur (lat. „Să ne bucurăm aşadar“)

Sunt primele cuvinte dintr-un vechi cântec studenţesc german, compus în latineşte şi care, popularizat prin diferite piese de teatru, operete, lucrări simfonice şi chiar o operă, a fost îmbrăţişat de facto ca imn al studenţilor.

„Gaugaudeamusdeamus igitur, iuvenes dum sumus!“ (Să ne bucurăm, aşadar, cât suntem tineri!)

Ca expresie, se foloseşte de obicei numai primul cuvânt: Gaudeamus (să ne veselim). Ridicând un pahar de vin în mână, se adaugă câteodată şi: ergo bibamus (deci să bem!), la o agapă colegială de sărbătorire a unui eveniment.

Continuă citirea →

Popularitatea lui Averescu

averescuÎn toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alţii – cei care făcuseră războiul – povesteau că trăiseră cu el în tranşee.

Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile – numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuseră să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc.

Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au adus-o în sate, cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că, ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile, şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate. S-au obişnuit astfel soldaţii să vadă în el “salvatorul” şi au început încetul cu încetul să încerce protecţia lui nu numai pentru nevoile de pe front, dar şi pentru cele de acasă.

Continuă citirea →

Legenda lui Nestor

nestor inteleptulNestor. Rege din Pilos, fiul lui Neleu şi al lui Chloris. Este singurul dintre  cei doisprezece fii ai lui Neleu care nu a fost ucis de Heracle atunci când acesta a atacat cetatea Pilos. Este amintit ca un războinic foarte curajos; i-a învins pe locuitorii din Arcadia şi Elida; a participat la războiul lapiţilor împoriva centaurilor şi e menţionat printre eroii care au luat parte la expediţia argonauţilor şi printre participanţii la vânătoarea mistreţului din Calidon.

Era bătrân când a izbucnit războiul împotriva Troiei, însă a participat la expediţie; după căderea cetăţii s-a întors în patrie şi a ajuns cu bine la Pilos. Vârsta lui înaintată este amintită de toate izvoarele, deşi par excesivi cei 200 de ani atribuiţi de Ovidiu (Metamorfoze).

Continuă citirea →

Vânătoarea de vrăjitoare (II) – Adoratorii diavolului

autodafe ardere pe rugPretextul ales pentru a condamna la moarte pe cei şase oameni, printre care trei copii, nu era deloc întâmplător: la sfâşitul evului mediu, acuzaţiile de vrăjitorie serveau foarte frecvent la lichidarea celor pe care seniorii şi vârfurile clericale îi socoteau primejdioşi, insolenţi sau pur şi simplu jenanţi. A ridica glasul împotriva crâncenei exploatări, a pune la îndoială măcar una dintre dogmele bisericeşti, a revendica un drept elementar – iată tot atâtea „crime” ale căror făptaşi primeau adesea eticheta de „slujitori ai diavolului”.

Procesele şi execuţiile, mai totdeauna însoţite de ceea ce am numi astăzi o zgomotoasă publicitate, constituiau nu numai o metodă sistematică de represiune, ci aveau şi scopul de a răspândi o teroare „preventivă” în sânul tuturor celor care pătimeau de pe urma abuzurilor comise de către nobili şi înalţii prelaţi. De aceea, de multe ori judecătorii nici nu-şi dădeau osteneala să „dovedească” delictele puse pe seama acuzaţilor, ci se mulţumeau să-i tortureze şi să-i ucidă, dându-le astfel de ştire celor eventual sensibili la germenele răzvrătirii să ştie ce-i aşteptă dacă vor vrea să-şi facă dreptate.

Urmărirea, arestarea şi condamnarea „vracilor” şi a „vrăjitoarelor“ jucau de asemenea un important rol de diversiune. Când povara mizeriei devenea prea puternică pentru a mai fi suportată şi când, în consecinţă, se contura pericolul unor mişcări populare, devenea necesară găsirea unor ţapi ispăşitori, asupra cărora să se reverse mânia îndelung acumulată a celor mulţi. Ignoranţa, obscurantismul şi fanatismul religios creaseră un climat favorabil persecuţiilor de tot felul şi aşa-numiţii demonolatri – adoratori ai diavolului – constituiau una dintre categoriile obişnuite de victime. Femeile erau considerate fapturi inferioare, care puteau cădea mai uşor pradă agenţilor infernului. Iată de ce lor li se imputa de predilecţie crima de a practica „magia neagră“, iar psihoza corespunzătoare a rămas cunoscută, până în ziua de astăzi, sub numele de vânătoarea de vrăjitoare.

Continuă citirea →