În așteptarea Sfântului Nicolae
Mama coace cozonac. În casă miroase a vanilie și a prăjitură. Afară a început să ningă, și un vânticel rece s-a pornit împrăștiind zăpada care abia se așază liniștită peste lume.
O fetiță cu două codițe și cu ochii negri și curioși stă lângă fereastră. Până acum cinci minute și-a lustruit de zor ghetuțele. Nu s-a lăsat până nu le-a făcut să strălucească de curățenie, iar apoi le-a așezat lângă ușă. Din când în când se mai uită cu coada ochiului înspre ele.
— Mamă, de ce Sfântul Nicolae aduce daruri? o întreabă pe mama ei care continua să se ocupe de alți cozonaci care urmau să le ia locul în cuptor celor aproape copți. mama Se oprește pentru o secundă, o privește pe fiiica ei, apoi îi zâmbește.
— Se spune că Sfântul Nicolae a ajutat mulți oameni săraci, și mulți oameni aflați în nevoie și-au găsit ajutor la el. A fost un om bun și darnic, care s-a îngrijit mai mult de alții decât de el însuși.
Fetița continuă să privească gânditoare pe fereastră. A făcut și ea o faptă bună azi. I-a dat unui coleg creionul ei albastru. Dar… e drept, după cinci minute l-a vrut înapoi. Nu știa exact dacă asta înseamnă a dărui. Oare pe Sfântul Nicolae, cine l-a învățat să dăruiască?
Privește în continuare gânditoare pe fereastră. Desenează cu degetul pe sticla aburită un dreptunghi, îl transformă într-o cutie, îi pune din două linii și o fundiță.
— Mamă! toți copiii primesc daruri de la Sfântul Nicolae ?
Mama îi zâmbește iarăși apropiindu-se de ea. O mângâie ușor pe frunte, apoi îi spune:
— Uneori, și alți copii îl pot ajuta.
— Cum ar putea face asta? întreabă fetița mirată. Cum să-l ajute ea pe Sfântul Nicolae? Ea e doar un copil. Ce poate să facă? Se gândește. Ieri a făcut-o pe prietena ei să zâmbească atunci când a ajutat-o să-și adune creioanele împrăștiate pe jos, și în altă zi i-a dat unui coleg o bombonică fiindcă i se părea că îi e poftă. În altă zi, a lăsat-o pe colega ei să răspundă înainte, chiar dacă era rândul ei. Oare așa putem să-l ajutăm pe Sfântul Nicolae?
— Mamă, dacă fiecare copil ar face fapte bune și frumoase, crezi că Sfântul Nicolae ar fi fericit?
— Eu cred că dacă noi toți am face fapte bune în fiecare zi, și Sfântul Nicolae, dar și noi înșine am fi foarte fericiți.
Mergând spre camera ei, fetița mai aruncă o ultimă privire spre ghetuțele lustruite de mânuța ei. Își dorea ca toți copiii să se bucure dimineața de cadouri și de zâmbete. Ajunsă în camera ei, își făcu un plan care implica niște cutii goale pe care ar putea să le umple cu jucării și cărți și să le dăruiască, devenind ea, însăș, un ajutor al Sfântului.
Fulgii continuă să cadă, iar în casă lângă ușă, o pereche de ghetuțe așteptau cuminți dimineața, atunci când o fetiță cu ochii negri se va bucura la vederea lor.
sursa – Twinkl.ro
Vă recomand să urmăriți și prezentarea pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=nTSytQfqggs
Seara magică
Era o seară răcoroasă de primăvară, iar eu mă plimbam pe cărările bătătorite de nostalgie ale unui parc vechi de la marginea orașului. Cu cât înaintam mai mult în inima crângului, mă afundam în gândurile mele. Apa șiroia din fântânile reci de marmură, greierii cântau parcă doine sfâșietoare, în timp ce pașii mei apăsau cu greutate pământul.
La un moment dat, o rază de lumină argintie a căzut pe pleoapele mele reci. Am ridicat ochii din pământ și am observat că luna își făcuse apariția în marea de stele sclipitoare. Treptat, parcă totul se luminează în jurul meu. Fac un efort să mă desprind din potopul de gânduri în care mă scufundasem și îmi dau seama că mă aflu într-o zonă necunoscută a parcului. Câțiva arbori bătrâni care se desprind din îmbrățișarea întunericului îmi dezvăluie o cărare pe care se odihneau câteva bucăți ruginite de fier. Îmi dau seama că acest loc nu-mi este total necunoscut; bunica îmi vorbise despre el. Aici era vechea gară a orașului, abandonată acum.
Deodată, un miros puternic îmi îmbată nările. Întorc capul și în fața ochilor îmi apare un tren mare, alb, care lumina totul în jur și, neașteptat, răspândea un parfum cu o aromă dulce de trandafiri. Din locomotivă iese un domn înalt, tras la față, îmbrăcat într-un costum vechi. Se uită puțin în jur, după care apasă pe un buton și ușile trenului se deschid larg. Iată că își fac apariția o mulțime de domni eleganți și doamne distinse. Observ fără surprindere că plutesc cu toții și trec cu ușurință prin trunchiurile scorțoase ale copacilor, ca niște fantome.
Povestea cărții pierdute
Era odată o carte veche și ponosită, ce cuprindea în paginile ei obosite imagini și povești de altădată. Locuia într-o bibliotecă mare, pe cel mai înalt raft, de aceea nimeni nu o vedea și nu o lua de acolo. Praful se așternuse de mult timp pe ea. Se considera pierdută! De fapt, fusese uitată.
-„Ah! Sunt singură și tristă! Am nevoie de un prieten! De m-ar găsi cineva, aici, sus. Ce mult m-aș bucura! Am multe lucruri de povestit. ” Așa spunea biata de ea în fiecare zi.
„Îmi aduc aminte de vremurile bune, pe când eram cea mai strălucitoare carte din bibliotecă. Toate celelalte mă invidiau! Acum, uită-te la mine! Sunt veche și decolorată! Țin minte că aveam coperta groasă și pagini imaculate. Acum, coperta este tocită, iar paginile sunt rupte și murdare. Bibliotecarul mă ținea în vitrină, iar toți cei care treceau pe acolo mă admirau. Acum, nimeni nu se mai gândește la mine.
Și totuși multe mâini mi-au gâdilat paginile. Nu era copil care să nu mă fi citit cu plăcere. Tuturor le-am adus un zâmbet pe chip și multă bucurie în suflet. Dar timpurile s-au schimbat. Prietenii mei au crescut și au plecat. Nimeni nu a mai avut grijă de mine. Am fost neglijată și părăsită!
Târziu, a venit un băiețel și m-a luat acasă. Era un copil liniștit și bun, mereu curios și dornic să afle cât mai multe. Așa că am rămas la el. Ne-am împrietenit repede. Am petrecut momente de neuitat împreună și-mi era foarte drag, dar a descoperit alte cărți și m-a uitat. Așa că mama lui m-a așezat pe cel mai înalt raft al bibliotecii, unde mă aflu acum.”
Deodată, biblioteca se zgudui și cartea căzu pe covor. Copilul veni repede, o luă cu grijă, o strânse la piept și apoi zise:
-„Mamă, uite! Este prima mea carte, cea de care nu mă puteam despărți când eram mic. Nu o s-o mai las să se piardă! O iubesc! Este cel mai bun prieten al meu!”
Atunci cărții i se umplu sufletul de bucurie. Îi venea să plângă. Nu fusese uitată!
………………..
Textul îi aparține fetiței mele, Teo.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente