Monthly Archives: Septembrie 2016

S-a suit scroafa-n copac

scroafaDe câtva timp s-a cocoțat într-o oarecare funcție publică o ființă mediocră, insignifiantă. Nu e de mirare. Sunt destui oameni de nimic care o duc bine indiferent de situaţie, pentru că se pliază perfect după modificările din societate. Oameni obscuri, cărora până şi cultura generală le lipseşte, ajung în funcţii de conducere datorită zelului cu care au pupat diferite părți anatomice ale mai marilor zilei. Toată viața au supraviețuit ca urmare a serviciilor aduse unor interese meschine şi efemere şi nicidecum inteligenţei sau pregătirii profesionale.

Spectacolul oferit de tot felul de inşi insigifianți ajunși la măriri e grotesc. O nulitate ieșită peste noapte din anonimat, uitând de condiția ei umilă, umblă cu nasul pe sus, are brusc impresia că e chiar ceva de capul ei, că e importantă. Parvenitismul era ușor de observat, acum se dezvăluie și obrăznicia, tupeul, aroganța. A intrigat, a linguşit, a calomniat, şi-a apropiat pe unii, a silit pe alţii să se îndepărteze, în scurt a uzat şi a abuzat de toate procedeele pentru a ajunge la situația dorită, acolo unde evident te ridică mai mult defectele decât calităţile.

Uscat la suflet şi plămădit din deşertăciuni mărunte şi false ambiţii, personajul respectiv face parte din categoria de oameni pe care sinceritatea îi stingherește. Se scaldă în zona compromisului, în aerul îmbâcsit de egoism, de invidie și de fățărnicie. Debitând banalităţi şi platitudini răsuflate, exprimă o mulţime de stupidități și de păreri caraghioase. Vorbăria neroadă îi definește vulgaritatea iremediabilă. Îşi ţine mâinile deasupra şoldurilor, cu inegalabila eleganţă a precupeţelor. Evident, manifestă o desconsiderare mergând până la dispreţ pentru toţi cei care se situează pe un alt plan intelectual. De ce? Pentru că Dumnezeu, generos, i-a hărăzit suprema fericire a sărăciei cu duhul!

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (II) „Pre mare păşind, fără a se uda”

childrenAproape în acelaşi timp, Klaus propovăduia copiilor din aşezările de pe Valea Rinului o cruciadă similară. Despre el, informaţiile sunt şi mai puține decât despre Etienne: nu numai că nu-i cunoaştem numele de familie, dar nici măcar nu ni se indică vârsta aproximativă. Tot ce ştim este că s-a născut într-un sat renan şi că şi-a ţinut primele predici în fața „Sanctuarului celor trei regi“ din Koln.

Cel puţin aşa susţine cronica denumită Annales Spirenses, care-şi începe astfel relatarea: În anul Domnului 1212, a avut loc un mare pelerinaj, atât al bărbaţilor, cât și al copiilor. Despre adulţi nu ni se mai spune nimic, în schimb în privinţa copiilor detaliile devin din ce în ce mai abundente.

Către sfârşitul lunii iunie, grupul condus de Klaus a pornit spre sud, mai întâi de-a lungul Rinului, prin Koblenz şi Mainz, pentru a ajunge în cele din urmă în partea occidentală a Elveţiei de astăzi. Noi şi noi participanţi se adăugau convoiului, în rândurile căruia se aflau acum 20 000 „cruciaţi“. Glasurile lor subţiri intonau cu ardoare un imn în care se spunea că Nycolaus (numele latinizat al lui Klaus) cu cei fără de păcate intra-va în Ierusalim, pre mare păşind, fără a se uda.

Continue reading →

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (I) Un rege lipsit de entuziasm

cruciada-copiilorLuna mai a anului 1212: un mic păstor în vârstă de 12 ani, pe nume Etienne, lansează o chemare către copiii Franței pentru a porni la eliberarea Locurilor Sfinte, căzute în mâinile musulmanilor. Câteva săptămâni mai târziu, un băiețaş de țăran, Klaus, adresează la Koln un apel asemănător celor de o vârstă cu el din principatele şi ducatele germane. Cei doi „predicatori“ reuşesc să strângă o mulțime numărând în total 50 000 copii, care ajung – în Franta și Italia – la ţărmul Mediteranei. Traversarea mării nu va fi o problemă: proorocii vestesc că apele se vor despica în două, lăsând un culoar de trecere pentru mărunții combatanţi.

Aşa începe, în linii mari, unul dintre cele mai bizare episoade ale întunecatului ev de mijloc: Cruciada copiilor. Cronicarul englez Matthew Paris 0 socoteşte drept „o greşeală de necrezut a istoriei“. Mulţi dintre confrații săi de mai târziu vor fi şi mai severi, punând la îndoială însăși autenticitatea relatărilor. Disputa continuă şi astăzi.

Realitate incontestabilă, până şi în privinţa amănuntelor… Sâmbure de adevăr învăluit într-o legendă care-l exagerează mult proporțiile… Născocire pură și simplă a cronicarilor vremii… Iată principalele poziții pe care se situează istoricii zilelor noastre față de fantastica (sau presupusa) înlănțuire de evenimente din cel de-al doilea deceniu al secolului XIII. În revista italiană „Storia ilustrata“, Paolo Maltese evocă modul cum s-a produs halucinantul episod, fără a uita să sublinieze că, dacă numeroși autori moderni şi contemporani îl socotesc doar ca absurdă fantezie a unor cronicari în goană după subiecte „tari“, alții îi admit existența istorică tratându-l ca pe un capitol din lunga şi crâncena luptă angajată de papalitate pentru a-şi asigura supremația în Europa. Fără a ne pronunța într-un sens sau altul, să vedem care este versiunea cronicărească a celor întâmplate.

Continue reading →

Testamentele, ultimele noastre dorințe

testamentCe nu poţi lua cu tine, laşi în urmă. Dar cui? Şi în ce condiţii? Din ce motive? Pentru a fi amintit cu drag? Pentru a te recompensa postum?

Testamentele fascinează, deoarece sunt ultimele noastre dorinţe; în fapt, ele sunt cereri venite din mormânt. Ele pot dezvălui (şi adesea chiar o fac) sentimente ascunse în timpul vieţii: de iubire şi recunoştinţă, de dispreţ şi ură. Oamenii şi-au folosit cererile finale pentru a-şi răscumpăra greşelile din viaţă, pentru a se răzbuna sau, în cazul cel mai manipulativ, pentru a controla anumite evenimente după ce au dispărut, dar nu au fost uitaţi: Charles Atlas, de exemplu, şi-a lăsat o parte din avere fiului său, cu condiţia ca acesta să fie botezat în religia romano-catolică.

Pe de altă parte, unii reuşesc prin intermediul testamentului să atingă un scop pe care nu au reuşit să-l atingă în timpul vieţii. Un director economic şi-a donat averea pentru iniţierea unor burse de care să beneficieze studenţii la actorie, declarându-şi o dorinţă secretă: „Toată viaţa mi-am dorit să urc pe scenă. Lipsa talentului m-a împiedicat să-mi îndeplinesc această dorinţă.“ Banii au fost oferiţi unui teatru, cu o clauză condiţională: cadavrul său să fie decapitat, capul să-i fie curăţat de carne, iar craniul său albit să fie folosit ca ţeasta lui Yorick în piesa lui Shakespeare, Hamlet. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Un bancher cu o avere considerabilă şi-a eliminat din testament doi membri ai familiei, cu un codicil usturător: „Soţiei mele şi amantului său, le las confirmarea faptului că nu am fost atât de prost pe cât credea ea. Fiului meu, îi las plăcerea de a-şi câştiga traiul; vreme de douăzeci şi cinci de ani, el a crezut că această plăcere îmi aparţine.“

Continue reading →