Problema evreiască în România modernă (ultima parte)

evreu

Contradicţiile dintre năzuinţele legitime ale evreilor şi posibilităţile limitate ale statului român de a le satisface în întregime au dat naştere unor continue fricţiuni, accentuate de intervenţiile din afară; ele se situează, tot mai mult, pe terenul politic, conturând liniile interne ale unui curent antisemit.

Restricţiile impuse evreilor – chiar când aceştia nu erau direct menionaţi în cuprinsul actelor care le impuneau -, şi-au găsit expresia în mai mult de 200 legi şi dispoziţii, aparţinând unor diverse domenii (economic, şcolar, militar, juridic ş.a.), care au atras aprecierea – exagerată – potrivit căreia, în această perioadă, România a fost una din ţările care profesa un sistematic antisemitism de stat.

La sfârşitul anului 1881 şi începutul anului 1882, în urma Conferinţei de la Focşani, care a reprezentat prima adunare sionistă a timpurilor moderne, emigranţi evrei din România au creat primele sate agricole în Palestina. Spre sfârşitul secolului, a avut loc un masiv proces de emigrare a evreilor spre Statele Unite ale Americii, spre care se deplasase centrul gravitaţional de apărare a evreimii mondiale. Între 1899 şi 1904, din România, au emigrat 50 000 evrei. Până la Primul Război Mondial, numărul s-a ridicat la 90 000, ceea ce a reprezentat o treime din întreaga comunitate.

Situaţia evreilor din România, care a provocat o emigrare de asemenea dimensiuni, a determinat numeroase intervenţii din afară […] Aceste intervenţii au avut darul să sporească tensiunea internă, să provoace luări de poziţie din partea cercurilor guvernamentale, ale opiniei publice […] Răspunsurile din tară erau pe măsură; din ele nu lipsea afirmarea poziţiilor în favoarea rezolvării democratice a problemei evreieşti, în acord cu năzuinţele generale ale românilor.

Tratatul de la Bucureşti, unde românii au fost aceia care au impus deciziile, nu a luat în discuţie problema evreiască. În replica unei scrisori a lui Luigi Luzzatti, din aprilie 1914, Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, oferea, încă o dată, versiunea românească, oficială, în legătură cu problema evreiască, cu locul acesteia în cadrul procesului general de dezvoltare a societăii româneşti:

„Situaţia actuală a evreilor din România nu este decât rezultanta invaziei foarte recente a unei ţări aflate în plină transformare politică şi economică, de către un element străin şi foarte numeros [aceasta] înainte ca evoluţia normală a elementului primordial românesc să se fi consolidat şi asigurat definitiv. Ora pentru soluţionarea acestei probleme va veni; în acest moment, însă, pentru toţi românii responsabili de viitorul patriei lor, ca şi pentru toţi acei care cunosc condiţiile situaţiei reale şi nutresc o simpatie sinceră pentru România [este limpede că] această oră n-a sosit încă… ; în acest moment, datoria îmi impune să asigur ării mele o organizare de care depinde dezvoltarea şi viitorul ei. Când va sosi momentul şi în măsura în care dezvoltarea sa de stat şi caracterul său etnic vor impune, România va face ea însăşi ceea ce alţii nu ar putea să-i impună fără a compromite grav procesul de asimilare a evreilor din R0mânia… „

După ce prin decretele-legi din 29 decembrie 1918 şi 22 mai 1919 erau stabilite condiţiile acordării „cetăţeniei române populaţiei israelite”, fapt consacrat în art. 7 al Tratatului Minorităţilor, din 9 decembrie 1919, Constituţia din 1923 punea capăt acestei dramatice lupte, statuând emanciparea deplină a evreilor, extinzând drepturile politice asupra întregii populaţii a ţării. Votul universal a fost un corolar al actului.

Emanciparea evreilor, inclusă în tratatele de pace semnate de România, a reprezentat un rezultat al întregului proces de dezvoltare a societăţii româneşti, vreme de mai bine de jumătate de veac. Eforturile şi lupta evreilor au contribuit substanţial la realizarea acestui obiectiv istoric. Ea nu a fost determinată de presiunea din afară, ci de evoluţia normală a unor procese interne, de lupta naţiunii române pentru propria sa eliberare socială şi naţională. Pentru ca actul Marii Uniri să fie viabil, trebuiau lichidare sechelele economice şi sociale care mai persistau în societatea românească antebelică. Noua reformă agrară şi Constituţia din 1923 au deschis calea pentru realizarea practică a acestor obiective naţionale, pentru instituirea unui regim de libertate democratică. Rezolvarea problemei evreieşti a fost posibilă în acest context istoric, în care s-a înscris societatea românească după 1918.

Citiţi prima parte AICI

sursa: Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.73-75

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: