Arhive lunare: Martie 2010

Istoria autobuzului

Primul autobuz, o diligenţă cu abur, prevăzut cu 18 locuri şi 6 roţi, a fost inventat în anul 1830 de Sir Goldsworthy Gurney din Anglia. El l-a condus personal în cursa inaugurală dintre Londra şi Bath, pe o distanţă de 130 de kilometri. Această primă cursă s-a bucurat de un asemenea succes, încât în mai puţin de un an se înfiinţa prima cursă regulată între Gloucester şi Cheltenham, care transporta pasagerii cu ajutorul a trei diligenţe cu abur de-ale lui Gurney.

Asemenea tuturor autobuzelor primitive, invenţia lui Gurney era în principal un camion modificat – o caroserie greoaie montată pe un saşiu de camion motorizat. Acest hibrid, lipsit de eleganţă, dar practic, se regăseşte şi în prezent sub forma autobuzelor de scoală, care sunt concepute pe baza unui saşiu ranforsat de camion.

Copiind şi rafinând modelul britanic, germanii au pus în circulatie în anul 1895 un omnibuz cu opt locuri, acţionat prin intermediul unui mic motor monocilindric cu ardere internă. Acesta reprezenta o îmbunătăţire semnificativă din punctul de vedere al vitezei şi al manevrabilităţii, însă era încă departe de ideal. În acea vreme, autobuzele erau mari şi greoaie şi se deplasau anevoios chiar şi pe un drum drept, neted, fără să execute niciodată viraje bruşte (ca nu cumva să se rastoarne) sau să urce pante (din cauza opririi inevitabile).

Cel mai avansat autobuz al perioadei a provenit din atelierele lui Gottlieb Daimler, inventatorul carburatorului (ce a facut posibilă funcţionarea primului motor pe benzină de turaţie înaltă) şi unul dintre precursorii erei automobilului. După ce şi-a dedicat peste două decenii de viată perfecţionării automobilului, Daimler a prezentat în 1903 un motor cu patru cilindri şi opt cai-putere, angrenat de o cutie cu patru viteze. În doi ani, autobuzele germane străbăteau fără probleme drumurile şerpuitoare şi muntoase, tractând de asemenea rulote cu pasageri.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004

Anunțuri

Aşa să piară toate romanele care vor jeli moartea duşmanilor!

Titus Liviu povesteşte că, după victoria împotriva Curiaţilor, Horaţiu se întorcea acasă, purtându-şi cu mândrie trofeele. Sora lui, o fecioară logodită cu unul dintre Curiaţi, l-a întâmpinat şi, recunoscând pe umerii fratelui ei mantaua de războinic a logodnicului, pe care ea însăşi i-o ţesuse, şi-a despletit părul şi a izbucnit în plâns, strigându-şi pe nume logodnicul mort.

Horaţiu, semeţ, a fost scos din fire de bocetele pe care le scotea soră-sa în mijlocul triumfului lui şi a veseliei tuturor. A tras sabia şi a străpuns-o pe copilă, copleşind-o cu vorbe grele: “Du-te – i-a spus – la logodnicul tău, cu dragostea ta ticăloasă, tu, care ţi-ai uitat de fraţii morţi şi de cel viu, care ţi-ai uitat patria. Aşa să piară toate romanele care vor jeli moartea duşmanilor!”

Horații şi Curiaţii

Tullius Hostilius, rege al Romei, a fost un om care s-a dovedit a avea o fire cam înfierbântată. El purta în sânge politica, aventura şi lăcomia. Şi avea chef să încingă o bătaie.

Dintre toate cetăţile care înconjurau Roma, Alba Longa era cea mai bogată şi cea mai importantă. Nu ştim ce pretext o fi inventat Tullius ca să pornească împotriva ei războiul. Poate că nici unul. Adevarul e însă că într-o bună zi a atacat-o şi a ras-o de pe faţa pământului, deşi legenda a transformat acest act de forţă într-un episod cavaleresc şi aproape elegant.

Se spune că, de fapt, cele două armate au încredinţat soarta armelor lor unui duel între cei trei fraţi Horaţi romani şi cei trei Curiaţi din Alba Longa. Aceştia din urmă au ucis doi Horaţi. Dar ultimul dintre ei, rămas în viaţă, i-a ucis la rândul său pe ceilalţi trei, hotărând astfel rezultatul războiului.

Ceea ce este adevărat este că Alba Longa a fost distrusă, iar regele ei a fost legat cu picioarele de două care conduse în sens opus, care l-au rupt în două.

Aceasta a fost maniera în care a tratat Roma pe cea considerată patria sa mamă, locul de unde recunoştea singură că veniseră întemeietorii săi.

O intamplare cu Albert Einstein

Despre autorul teoriei relativităţii circulă multe glume, între care şi o farsă plină de haz.

Aflat într-un turneu de conferinţe în Statele Unite, Albert Einstein a ales o temă ştiinţifică pe care o dezvolta la fiecare întâlnire cu auditoriul universităţilor americane. După 10-12 prelegeri, şoferul pus la dispoziţie, un yankeu spiritual, îi mărturiseşte că ştie conferinţa pe dinafară şi că ar putea-o rosti fără greş. Einstein, sedus de idee, îi face propunerea ca la următoarea „escală” să-şi schimbe identitatea şi să se dea el drept profesor, îmbrăcând pelerina şi pălăria sa devenite celebre. O oarecare asemănare fizică existând, totul decurge de minune, numai că, la sfârşitul reuniunii, un om de ştiinţă cere o lămurire asupra unei chestiuni ştiinţifice spinoase. Fără a-şi pierde cumpătul, savantul travestit exclamă:

Dragă colega, dar acesta este un lucru foarte simplu: chiar şoferul meu, aici de faţă, vă poate răspunde excelent!” Lucru confirmat pe loc. 🙂

31 martie – Istoricul zilei

1596 – S-a născut Rene Descartes, filosof şi matematician francez

1727 – A încetat din viaţă Isaac Newton, fizician, astronom, matematician

1732 – S-a născut Joseph Haydn, compozitor clasic austriac

1855 – A încetat din viaţă Charlotte Bronte, una dintre surorile Bronte, cunoscută prin romanul ’’Jane Eyre’’

1889 – Inaugurarea Turnului Eiffel, construit din 7000 t oţel între 1887-1889 de inginerul francez Gustav Eiffel

1914 – S-a născut Octavio Paz, diplomat, traducător şi scriitor mexican, laureat al Premiului Cervantes în 1981 şi al Premiului Nobel pentru Literatură în 1990

1917 – A încetat din viaţă Emil von Behring, medic german laureat al primului Premiul Nobel pentru medicină în 1901, ce i-a fost acordat pentru descoperirea serului pentru tratarea difteriei

1933 – S-a născut Nichita Stănescu, scriitor român

1938 – Regele Carol al II-lea a dizolvat partidele politice, prin exercitarea puterilor excepţionale ce-i fuseseră acordate de Constituţia adoptată la 10 februarie, şi a înfiinţat Consiliul de Coroană, organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri „consilieri regali” numiţi de rege, cu rang de miniştri de stat

1966 – Lansarea navei spaţiale sovietice fără echipaj uman Luna 10, primul vehicul spaţial care intră pe orbita satelitului natural al Terrei

Istoria drumurilor

Primele drumuri au fost simple cărări făcute de animale şi urmate de omul primitiv, în încercarea de a-şi lărgi orizonturile. Deşi toate societaţile primitive aveau drumuri – fie poteci naturale, fie drumuri drepte făcute prin tăierea copacilor şi nivelarea terenului – primii drumari adevăraţi au fost romanii. Prin firea lor meticuloasă şi abilităţile lor inginereşti, au transformat construirea drumurilor într-o ştiinţă. Ei au construit primele căi pietruite, adesea alcătuite din dale puse peste adevărate fundaţii de zidărie, ceea ce a facut să reziste până în zilele noastre. Se estimează că lungimea totală a drumurilor construite de către romani între secolul al III-lea î.Hr. şi secolul al IV-lea d.Hr. este de 80.000 km. Traseul acestor drumuri este foarte judicios şi nu puţine sunt cazurile în care şoselele moderne folosesc tronsoane ale drumurilor romane.

Romanii au construit 29 de drumuri principale, în general cu scop militar, ce porneau radial de la Roma, primul şi cel mai faimos fiind Via Appia. Construit în anul 312 î.Hr., acesta se întindea pe o distanţă de 560 km, de la periferia Romei până la Brundisium. Clădit pe baza unor principii inginereşti, Via Appia avea o lăţime de 10 metri şi două benzi principale pavate cu pietriş aşternut peste o fundaţie de piatră. Zona principală a drumului, un fel de bandă prioritară, era separată de benzile exterioare de sens unic prin borduri înalte de piatră.

Ideile inginereşti ale drumarilor romani sunt aplicate şi în prezent. Drumurile moderne folosesc în continuare patru caracteristici romane: pavarea multistratificată, marginile curbate pentru drenarea străzii de ploaie, ridicarea deasupra nivelului solului şi folosirea unor şanţuri paralele pentru a asigura scurgerea apei de ploaie.

Originea tehnicii moderne de pavaj este plasată în 1775, anul în care Pierre–Marie Tresaguet a construit primele şosele din piatră concasată, bătătorite prin folosinţă, cimentate de noroi, acestea au constituit un teren rezistent şi durabil. Reluată de scoţianul John McAdam, această tehnică a devenit la începutul secolului al XIX-lea aceea denumită “macadam”, amestec de piatră concasată şi nisip, compactat prin tăvăluguri de piatră sau fontă trase de cai. Un alt scoţian, Thomas Telford, a facilitat scurgerea apei infiltrate aşezând stratul de macadam pe un pat de pietre mari, nealipite. În sfârşit, compactarea acestora a fost perfecţionată, începând cu 1860, prin folosirea compresoarelor grele, acţionate cu aburi, iar după 1925, a compresoarelor cu motor Diesel.

Folosirea bitumului ca ciment pentru unirea dalelor de pavaj era deja cunoscută în Mesopotamia cu mult timp înainte de Hristos. Spre mijlocul secolului al XIX-lea a început studierea unei noi tehnici – asfaltarea. În 1838 a fost asfaltat primul trotuar din Paris, iar în 1854, în acelaşi oraş, Merian a asfaltat prima şosea. În 1867, inginerul Charles Tellier a avut ideea de a acoperi macadamul cu un strat de gudron şi de nisip foarte bine tasat. În 1892 a fost construită prima şosea din beton, în Ohio (SUA).

După încheierea primului război mondial au apărut autostrăzile care eliminau intersecţiile şi trecerile de nivel, având şosele late cu separarea celor două sensuri şi viraje cu rază mare de curbură. Autostrada modernă nu este o invenţie americană, aşa cum ar putea considera mulţi, ci una italiană. Autostrăzile pavate ale secolului XX, un mare avantaj pentru traficul motorizat, îşi au originea în oraşul Milano, centru automobilistic italian, unde industriaşii au creat autostradas cu două benzi pentru a stimula populaţia să cumpere automobile. În fond, ce rost ar avea să deţii o maşină sport scumpă, rapidă şi uşor de manevrat dacă nu ar exista drumuri late, bine pavate şi descongestionate pe care să alergi?


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004

Istoria podurilor

În preistorie, copacii prăbusiţi din cauze naturale, care legau două maluri opuse pe deasupra unui pârâu, erau folosiţi drept poduri. Copiind aceste construcţii naturale, omul primitiv a învăţat să unească malurile râurilor tăind copaci suficient de înalţi ca să poată acoperi distanţa, pe care îi transformau astfel în poduri. Însă primul pod adevărat, construit prin aranjarea unor butuci fixaţi laolaltă cu sfori, a fost cel ce lega malurile fluviului Eufrat, în jurul anului 700 î.Hr., în Babilon; acest pod a rezistat timp de mai multe decenii.

Triburile indiene din America Centrală şi de Sud au construit poduri suspendate rudimentare, dar rezistente, acum aproximativ două milenii. Însă,cei mai pricepuţi constructori de poduri au fost romanii, talentaţi în privinţa proiectării arhitecturale şi buni ingineri. În anul 50 î.Hr., ei au legat malurile Rinului cu un pod de lemn de 420 de metri lungime, terminat la zece zile după ce Iulius Cezar a poruncit construirea sa.

Podul Verrazano

Podurile moderne au apărut în secolul al XIX-lea. Un exemplu timpuriu îl reprezintă podul suspendat construit peste cascada Niagara în 1855 de John Roebling, care a fost considerat în acea vreme drept ultima minune a lumii. Echivalentul său modern, cel mai lung pod suspendat din lume şi, totodată, o capodoperă arhitecturală, este Podul Verrazano, ce trece peste strâmtoarea dintre insula Staten Island şi Brooklyn, în New York.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004

Cruzimea lui Caligula

Cruzimea lui Caligula a ajuns să depăşească orice imaginaţie. Suetoniu povesteşte că, lipsind carnea pentru hrana fiarelor sălbatice destinate luptelor de gladiatori, Caligula a ordonat să li se arunce prizonierii drept hrană. Pe alţi deţinuţi i-a pus în cuşti şi i-a tăiat în două cu fierăstrăul.

La fel de crud s-a dovedit a fi şi cu membrii familiei sale. Dacă ar fi să-l credem pe Dio Cassius, Caligula a obligat-o pe bunica sa, Antonia, o femeie remarcabilă, să se sinucidă. Cât despre Claudius, unchiul lui Caligula, acesta a rămas în viaţă pentru că era sau se prefăcea a fi un idiot, un individ şters, mereu cu nasul în cărţi.

Caligula a pornit un razboi şi împotriva filosofiei. A exilat şi condamnat la moarte mulţi învăţaţi. Seneca a scăpat doar pentru faptul că, fiind bolnav, s-a crezut că mai are foarte puţin de trăit.

Caligula şi Incitatus

Împăratul roman Caligula (37-41) era, fără îndoială, vinovat de multe decizii bizare şi crude, chiar şi pentru standardele romane. El a fost, probabil, victima unei boli mintale, necunoscute în acele vremuri. Dar, dacă el a iubit vreodată ceva, atunci acela a fost calul său, Incitatus. Desele sale atenţii prosteşti arătate frumosului armasar alb ar putea fi semnele unei alienaţii mintale. Incitatus este unul dintre numeroşii cai vestiţi cu care mitologia, istoria şi literatura (Pegas, Bucefal, Rosinanta) au populat arena cărţilor. Istoria lui e adevarată, fiind povestită de Suetoniu în “Vieţile celor 12 cezari.”

Cert este că, oricare ar fi motivul, calul adorat al lui Caligula a intrat în legendă. Unii spuneau că acest cal era îngrijit de optsprezece servitori şi că era hrănit cu ovăz amestecat cu fulgi de aur; după spusele lui Suetonius, Incitatus avea grajd de marmură, cu iesle de fildeş, pături purpurii şi o salbă de pietre preţioase la gât. Suetonius scria, de asemenea, că planul lui Caligula era să-l facă pe Incitatus consul.

Caligula îi găsise calului chiar şi o soţie, numită Penelopa. Se spune că împăratul Caligula pretindea ca acest cal al său ar fi o combinare a tuturor zeilor şi cerea ca animalul să fie venerat ca atare. Calul putea, de asemenea, să invite demnitarii să ia masa cu el, având în acest scop o casă plină de servitori capabili să întreţină astfel de invitaţi.

Un împărat trebuie să moară în picioare

Împăratul Vespasian, ajuns la vârsta de 69 de ani, continua să se ocupe de treburile împărăţiei. Şi chiar în ziua morţii, coborând cu o ultimă sforţare din patul de suferinţă, s-a ridicat în picioare spre “a sta la datorie”.

Un împărat trebuie să moară în picioare” au fost cele din urmă cuvinte ale lui.

Am venit, am văzut, am învins

VENI, VIDI, VICI

Vorbă atribuită lui Iulius Cezar, atît de Plutarh cât şi de Suetoniu, în versiuni diferite însă complementare.

În momentul războiului din Pont, Cezar (100–44) este în culmea gloriei sale. Cu un an înainte, la 9 august 48 î.Hr., îl înfrânsese pe Pompei la Farsalos, în Tesalia, ceea ce îi consolidase reputaţia şi puterea. Însă curând ostilităţile reîncep în Orient, la instigarea lui Farnaces al II-lea, regele Pontului, fiul lui Mitridate. Cezar merge împotriva lui „cu trei legiuni, îl înfruntă într-o mare bătălie de lângă Zela, îi zdrobeşte armata şi îl alungă din Pont.

„Veni, vidi, vici” sunt cuvintele prin care Cezar îl informează de biruinţă, de iuţeala ei şi de caracterul ei hotãrîtor pe unul dintre prietenii săi de la Roma, Amantius.“

Aşa relatează Plutarh, care adaugă: „În latină cele trei cuvinte se termină toate în i, ceea ce face şi mai frapantă concizia expresiei.“

Suetoniu nu vorbeşte de o asemenea scrisoare — pe care unii au crezut-o adresată Senatului —, ci numai de ceremonia triumfului pentru victoria din Pont (unul dintre cele cinci cu care a fost onorat Cezar): „În timpul triumfului el a pus să fie dus în cortegiu şi o tablă pe care, în loc de înşirarea, după obicei, a faptelor de rãzboi, scria doar: Veni, vidi, vici, vrând să arate astfel promptitudinea executării lor.“

30 Martie – Istoricul zilei

Stema oraşului Roman

1392 – Prima atestare documentară a oraşului Roman în timpul lui Roman I Muşat al Moldovei

1432 – S-a născut Mahomed al II-lea, sultan otoman

1633 – S-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii româneşti din Moldova secolului al XVII-lea

1746 – S-a născut Francisco de Goya, pictor spaniol

1830 – S-a încheiat elaborarea de către Comisiile Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti a Regulamentelor Organice, primele legi fundamentale ale Ţărilor Române

1844 – S-a născut Paul Verlaine, poet francez

1853 – S-a născut Vincent van Gogh, pictor olandez

1856 – Se semnează Tratatul de la Paris; sfârşitul Războiului din Crimeea

1867 – SUA cumpără de la Imperiul Rus teritoriul Alaska pentru suma de 7.200.000 $

1879 – A fost înfiinţată Academia Română

1889 – S-a înfiinţat Agenţia Telegrafică Română (azi ROMPRES)

1899George Bacovia debutează în revista „Literatorul” din Bucuresti cu poezia „Şi toate„, sub semnătura V. George

1899 – A încetat din viaţă politicianul conservator Lascăr Catargiu

1912 – A încetat din viaţă scriitorul german Karl May, autor al seriei de romane de aventuri în Vestul american ce au ca eroi pe căpetenia apaşilor Winnetou şi prietenul său alb Old Shatterhand

1981 – Preşedintele american Ronald Reagan este împuşcat în piept de John Hinckley, în timp ce părăsea Hilton Hotel din Washington, atentat în care au fost rănite alte trei persoane oficiale

1989 – A încetat din viaţă Nicolae Steinhardt, eseist si prozator roman de origine evreiasca, autor al „Jurnalului fericirii

 

Istoria tunelului

Primele tunele săpate de om, care erau suficient de largi pentru a permite trecerea nestingherită a persoanelor, au fost săpate de egipteni, nu pentru a asigura accesul dintr-o parte a oraşului în cealaltă, ci spre a servi ca încăperi rituale, unde morţii erau îngropaţi în secret. Pe măsură ce construirea tunelelor funerare a devenit din ce în ce mai elaborată din punct de vedere structural, iar inginerii egipteni din ce în ce mai pricepuţi în acest domeniu, a început construirea unor tunele pentru extragerea metalelor din subteran şi transportul apei în zonele aride.

Însuşindu-şi talentul egiptenilor în acest domeniu, alte societăţi au descoperit beneficiile tunelelor în cazul asediilor. De exemplu, istoricii consideră că zidurile Ierihonului s-au prăbuşit aproape sigur datorită faptului că armata lui Iosua a săpat un tunel sub acestea şi a dat foc suporţilor de lemn ai zidurilor. Tunelele vaste construite de romani, mai ales cele care străpungeau munţii, au fost precursoarele infrastructurilor subterane moderne.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, dezvoltarea rapidă a reţelelor de cale ferată şi de pasaje subterane a revigorat ingineria tunelelor, proces ce continuă şi în prezent.O creaţie tehnică remarcabilă aparţine sfârşitului secolului al XX-lea. Eurotunelul, galerie cu cale feroviară şi rutieră, subacvatică,a fost realizată între anii 1987-1994, pe sub Marea Mânecii, între Folkestone (Marea Britanie) şi Calais (Franţa), la o adâncime de 40 de metri şi cu o lungime de 50,5 kilometri, al doilea din lume, după tunelul Seikan din Japonia. A fost inaugurat, la 6 mai 1994, în prezenţa reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi a preşedintelui Franţei, Francois Mitterand.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004

Despre trădare

Istoricul Plutarh prezintă trădarea Tarpeii, fiica comandantului roman Tarpeius, pe care Romulus îl însărcinase să apere Roma în timpul războiului cu sabinii.

Tarpeia, îndrăgostindu-se de regele sabin Tatius, care-i făgăduise nişte brăţări de aur, şi-a trădat patria deschinzând porţile cetăţii şi predând sabinilor Roma. Tatius a poruncit atunci să i se dea Tarpeii brăţările promise. El cel dintâi şi-a scos brăţara de pe mână şi scutul, aruncându-le asupra trădătoarei. La fel au făcut sabinii, încât Tarpeia a murit îngropată sub scuturi. Lui Tatius i-a plăcut trădarea, dar a dispreţuit-o pe trădătoare.

Plutarh mai aminteşte de Iuliu Cezar, care a spus regelui trac Rhoemethalkes “ îi era plăcută trădarea, dar îl ura pe trădător.” Acest sentiment faţă de trădători – conchide Plutarh – îl au toţi cei ce se servesc de ei.

Ce memorie!

Câteva personaje istorice au rămas vestite prin prodigioasa lor memorie. De pildă, regele Cirus al Persiei, regele Mithridate al Pontului, generalul atenian Temistocle etc. Dar se pare că nimeni nu l-a întrecut pe retorul Marcus Aeneus Seneca (tatăl celebrului filozof). El putea să ţină minte până la 2000 de nume pronunţate o singură dată în prezenţa lui şi apoi să le repete în aceeaşi ordine!