Arhive lunare: aprilie 2018

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Roosevelt

roosevelt presedinteDupă cum se știe, în perioada întâlnirii istorice de la Ialta (februarie 1945), președintele Roosevelt era grav bolnav, fapt greu de admis pentru partizanii și admiratorii săi. Doar câțiva medici apropiați cunoșteau situația reală. Medicul personal al premierului britanic, lord Moran, îl informa pe Churchill: ,,Președintele apare ca un om grav bolnav. Are simptome avansate de arterioscleroză cerebrală. Îi mai dau doar câteva luni de viață. Dar când oamenii nu vor să vadă ceva, se lasă orbiți. Fiica sa nu crede că este realmente bolnav, iar dr. Ross McIntire o susține”.

Alt medic englez ·a fost și mai dur în aprecieri: „Era evident că președintele Roosevelt se afla în stadiul terminal al maladiei sale. Am fost șocați să vedem sosind un muribund. În starea precară de sănătate în care se afla, decizia de a-și asuma responsabilitatea întrunirii de la Ialta a fost o hotărâre eronată, atribuită doar curajului de neînvins al lui Roosevelt și puterii sale de sacrificiu pentru îndeplinirea unor înalte responsabilități”.

Medicul personal al președintelui Roosevelt nu era cel mai calificat în tratarea bolii acestuia, pentru simplul motiv că era specialist… otorinolaringolog! El se îngrijea în special de răcelile și de sinuzita președintelui, iar unele simptome clasice ale hipertensiunii (cefaleele) le punea pe seama sinuzitei. Decât să-i măsoare tensiunea și să-i asculte cordul, îi venea mai la îndemână să găsească o explicație anodină gravelor tulburări respiratorii, datorate, de fapt, unei insuficiențe de cord stâng. Din cartea de memorii pe care a scris-o dr. McIntire, 12 ani la Casa Albă, reiese că, în realitate, niciodată nu-l preocupase în mod serios sănătatea președintelui. Singurul lui merit este că în 1944, în luna martie, a apelat la ajutorul unui cardiolog experimentat, dr. H.G. Bruenn. În urma consultației, dr. Bruenn notează: hipertensiune instalată din 1937, cu valori ale tensiunii arteriale de 186/106 mm, modificări patologice ale electrocardiogramei, o mărire de volum a ventricolului stâng. El indică președintelui tratament cardiotonic cu digitală, regim fără sare, repaus la pat și injecții cu diuretice.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Wilson

presedintele wilsonÎn 1919, în urma semnării Tratatului de pace de la Versailles, președintele Woodrow Wilson se întoarce în țară, urmând să-i convingă pe concetățenii săi și pe oamenii politici de necesitatea intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor. Victimă a hipertensiunii și a arteriosclerozei, el nu este capabil să-și convingă interlocutorii și Senatul se opune intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor, lipsind Europa de sprijinul american și lăsând cale liberă revendicărilor teritoriale ulterioare ale lui Hitler.

Boala hipertensivă a președintelui Wilson se instalase cu mult înainte ca el să devină președintele Statelor Unite, în 1912. Încă din 1896, la vârsta de 40 de ani, Wilson suferise de o insuficiență circulatorie cerebrală, manifestată sub forma unei impotențe funcționale a brațului și mâinii drepte, ceea ce îl obliga să joace golf ca un stângaci. În 1908 hipertensiunea se agravează, apar o pareză a brațului drept și hemoragii retiniene. Deci, în 1912, când preia funcția de președinte al S.U.A., Wilson este un mare hipertensiv, un om bolnav.

După întoarcerea de la Conferința de la Versailles, în 1919, și discuțiile stresante din Senat, la 25 august același an, este lovit de o hemiplegie stângă și de afazie (incapacitatea de a vorbi). Medicul lui personal ascunde realitatea și se petrece ceva inimaginabil: soția, doamna Wilson, preia efectiv puterea, se consultă cu miniștrii, impunând secretul absolut.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (V)

Petru cel mare tarul rusieiÎntre lecții și joacă în Kremlin și la Kolomenskoe, viața lui Petru s-a desfășurat fără mari evenimente în timpul celor șase ani de domnie ai lui Fiodor (1676-1682).

Fiodor semăna foarte mult cu tatăl său – cu un temperament blajin, indulgent și relativ inteligent, educat de marii cărturari ai vremii. Din păcate, boala sa, asemănătoare scorbutului, îl obliga deseori să conducă Rusia întins pe pat. Chiar și așa, Fiodor a reușit să înfăptuiască o mare reformă: abolirea sistemului medieval al întâietății, care era o povară zdrobitoare pe umerii administrației publice, prevăzând ca nobilii să accepte numai funcții de stat și de conducere militară în acord cu rangul lor. Și, ca să-și dovedească rangul, fiecare boier păstra cu religiozitate arhiva familiei. Aveau loc certuri nesfârșite și devenise imposibil să plasezi oameni capabili în poziții-cheie, deoarece alții, invocându-și rangurile mai înalte, ar fi refuzat să le fie subalterni. Acest sistem promovase incompetența, și, în secolul al XVII-lea, ca să poată organiza o campanie militară, țarul a fost nevoit să-l suspende temporar și să declare că, în timpul războiului, comanda va fi acordată „fără a se ține cont de întâietate“.

Fiodor voia însă ca aceste excepții temporare să devină permanente. A numit o comisie care să recomande abolirea permanentă a întâietății; apoi a convocat un consiliu special, de boieri și clerici, pe lângă care a stăruit să aprobe abolirea pentru binele statului. Patriarhul l-a susținut cu entuziasm. Boierii însă, suspicioși și deloc dornici să renunțe la prerogativele lor sacre, conferite de rang, au aprobat plini de resentimente.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (IV)

petru cel mareBrusc, pe când Petru avea doar trei ani și jumătate, seninătatea copilăriei sale a fost spulberată. De Bobotează, în ianuarie 1676, țarul Aleksei, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, sănătos și activ, lua parte la ceremonia anuală de sfințire a apelor râului Moscova. El a răcit, după ce a stat pe tot parcursul ceremoniei în aerul înghețat de iarnă. Câteva zile mai târziu, în mijlocul unei reprezentații de teatru, țarul a părăsit sala din Kremlin și s-a dus la culcare. La început, boala nu părea periculoasă. Cu toate acestea, s-a agravat constant și, după zece zile, în data de 8 februarie, țarul Aleksei a murit. 

Dintr-odată, lumea lui Petru s-a schimbat. El fusese copilașul iubit al unui tată care o adora pe mama sa; acum devenise urmașul potențial incomod al celei de-a doua soții a tatălui său mort. Succesorul la tron era Fiodor, de cincisprezece ani, semi-invalid, cel mai vârstnic supraviețuitor dintre copiii Mariei Miloslavskaia. Deși Fiodor nu fusese niciodată sănătos, în 1674 Aleksei îl declarase formal major, recunoscându-l ca moștenitor și prezentându-l astfel supușilor și ambasadorilor străini. La momentul respectiv păruse o simplă formalitate; sănătatea lui Fiodor era așa de fragilă, iar cea a lui Aleksei așa de bună, încât puțini își imaginau că debilul fiu ar fi putut să-i supraviețuiască tatălui robust. 

Dar exact asta se întâmplase: Fiodor era țar, iar balanța puterii se înclinase din nou de la Narîșkini la Miloslavski. Deși picioarele lui erau atât de umflate încât a trebuit să fie purtat pe sus la încoronarea sa, Fiodor a fost înscăunat fără vreo opoziție. Membrii familiei Miloslavski au invadat din nou curtea, în vechile lor posturi. Fiodor nu avea resentimente față de mama lui vitregă, Natalia, sau față de frățiorul lui vitreg, Petru, numai că avea doar cincisprezece ani, și nu putea să țină piept mereu puterii rudelor Miloslavski. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (III)

alt="Romanov"Aleksei era mai mult decât bucuros de nașterea fiului său, și a aranjat personal fiecare detaliu al unei slujbe publice de mulțumire în Catedrala Adormirii. După aceea, Aleksei i-a avansat în rang pe Kiril Narîșkin, tatăl Nataliei, și pe Matveev, tutorele acesteia, apoi i-a servit cu mâna lui pe invitați cu vodcă și vin. 

Copilul Petru a fost botezat la patru săptămâni, în 29 iunie, ziua sărbătoririi Sf. Petru în calendarul ortodox. Adus în biserică într-un leagăn pe rotile și purtat pe un drum stropit cu apă sfințită, copilul a fost ținut deasupra cristelniței de către Fiodor Narîșkin, fratele mai mare al țarinei, și botezat de duhovnicul personal al țarului. În ziua următoare s-a organizat un banchet regal pentru delegațiile de boieri, negustori și alți cetățeni ai Moscovei, care veniseră în mare număr la Kremlin, să aducă daruri de felicitare. Mesele erau decorate cu bucăți uriașe de zahăr sculptat, care reprezentau vulturi, lebede și alte păsări, mult mai mari decât în realitate. Exista chiar și o machetă complicată din zahăr a Kremlinului, cu mici figurine reprezentând oameni care mergeau prin cetate. În apartamentele ei de deasupra sălii de banchet, țarina Natalia oferea o altă recepție soțiilor și fiicelor de boieri, cărora le înmâna la plecare câte un platou cu dulciuri. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (II)

petru cel mare tanarMatveev, copleșit de implicațiile acestei declarații, s-a aruncat la picioarele suveranului său. El și-a dat seama imediat de perspectivele luminoase, dar și de pericolele ascunse pe care le presupunea decizia lui Aleksei. Ascensiunea pupilei către locul de țarină însemna încununarea succesului său: rudele și prietenii ar fi avansat odată cu ea; el, împreună cu aceștia, ar fi înlocuit la putere neamul Miloslavski. În același timp însă, acest lucru n-ar fi făcut decât să stimuleze în mod periculos antagonismul cu aceștia, dar și cu alte familii puternice de boieri, care deja erau deranjate de poziția lui de favorit. Dacă hotărârea ar fi fost anunțată, iar apoi căsătoria nu mai avea loc, dintr-un motiv oarecare, Matveev ar fi fost sfârșit. Având în minte toate aceste lucruri, Matveev l-a implorat pe țar ca, în ciuda determinării lui, să urmeze, totuși, tradiția alegerii publice a miresei lui dintr-un grup de candidate selectate.

Ceremonia, care își avea originile în Bizanț, impunea ca femeile ajunse la vârsta măritișului să se adune din toate colțurile Rusiei la Kremlin, pentru a fi inspectate de țar. Teoretic, femeile puteau proveni din orice clasă socială, chiar și dintre șerbi, practic însă, această poveste nu devenise niciodată realitate. Niciodată vreun țar nu-și plecase privirea asupra vreunei frumoase fecioare din rândul șerbilor, ca să fie fermecat de ființa ei delicată și s-o facă țarină. Într-adevăr însă, grupul de fete putea include și reprezentante ale micii nobilimi, iar Natalia Narîșkina era, din acest punct de vedere, perfect eligibilă. La curte, tinerele speriate, victime ale ambiției familiei, erau examinate de oficiali ai curții pentru a li se certifica virginitatea. Cele care treceau inspecția erau convocate apoi la Kremlin, în așteptarea zâmbetului sau a semnului făcut de un băiat sau un bărbat care putea să le ofere tronul. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (I)

Alexis_I_of_Russia_(Hermitage)În martie 1669, când țarul Aleksei avea patruzeci de ani, prima lui soție, țarina Maria Miloslavskaia, a murit în încercarea de a-și îndeplini funcția ei dinastică esențială, aceea de a da naștere unui copil. Ea a fost profund regretată, nu doar de soțul ei, ci și de numeroasele rude din neamul Miloslavski, a căror putere la curte se baza pe căsătoria ei cu țarul. Acum totul se sfârșise, iar ei, printre lacrimile pentru sora și nepoata lor decedată, vegheau și erau îngrijorați. 

Situația lor dificilă era îngreunată de faptul că, în ciuda eforturilor ei, Maria nu lăsase în urmă certitudinea unui moștenitor Miloslavski. În timpul căsniciei ei de douăzeci și unu de ani cu Aleksei, Maria, care era cu patru ani mai mare decât acesta, făcuse tot ce putuse: cei treisprezece copii – cinci fii și opt fiice – se născuseră înainte ca încercarea de a-l face pe al paisprezecelea s-o ucidă. Niciunul dintre fiii Mariei nu era însă viguros; patru dintre ei i-au supraviețuit, dar în numai șase luni au decedat doi, inclusiv moștenitorul tronului, în vârstă de șaisprezece ani, numit Aleksei, după tatăl său. Așadar, după moartea soției, țarul rămăsese cu doar doi fii din căsătoria Miloslavski – doi fii ale căror perspective, din păcate, erau nesigure. Fiodor, care avea pe atunci zece ani, era debil, iar Ivan, de trei ani, era pe jumătate orb și avea și un defect de vorbire. Dacă ei ar fi murit înaintea tatălui lor, sau curând după acesta, succesiunea ar fi rămas deschisă și nimeni n-ar fi putut spune cine ar fi urmat la tron. Pe scurt, toată Rusia, mai puțin cei din familia Miloslavski, spera ca Aleksei să-și găsească o altă soție, și să facă lucrul acesta cât mai repede. 

Continuă citirea →

Ingmar Bergman. O copilărie tristă

ingmar bergmanPovestește Ingmar Bergman:

„Când m-am născut, în iulie 1918, mama avea gripă spaniolă şi, întrucât nu prea erau speranţe că voi supravieţui, am fost botezat de grabă, chiar în spital. Într-una din zile, bătrânul nostru medic de familie, venind la noi în vizită şi văzându-mă a spus: „Micuţul este pe cale să moară de subnutriţie”. Bunica a decis atunci să mă ducă cu ea la locuinţa noastră de vară din provincia Dalarna. În timpul călătoriei cu trenul, care dura pe atunci o zi întreagă, bunica m-a îndopat cu pandişpan muiat în apă. Când am ajuns, eram aproape mort. Bunica mi-a găsit însă o doică – o fată drăguţă şi blondă, dintr-un sat învecinat. Starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit treptat deşi continuam să vomit şi aveam în permanenţă dureri de burtă. În afară de aceasta am mai suferit şi de o seamă de boli neidentificate ceea ce mă determina să nu ştiu cu precizie dacă vreau sau nu să trăiesc.

Planuri pentru a o omorî pe creatura cea dezgustătoare

Se naşte sora mea; eu am patru ani şi situaţia se schimbă radical: o creatură grasă, diformă care începe, dintr-o dată, să joace rolul principal. Sunt alungat din patul mamei, tata radiază de fericire ori de câte ori priveşte ghemotocul care urlă. Demonul geloziei îşi înfige ghearele în inima mea, turbez de furie, plâng, îmi fac nevoile pe podea şi mă mânjesc tot. Fratele meu mai mare şi cu mine, duşmani de moarte până atunci, facem pace şi născocim tot felul de planuri pentru a o omorî pe creatura cea dezgustătoare. Din nu ştiu ce motiv, fratele meu este de părere că eu aş fi cel mai indicat pentru a duce la îndeplinire hotărârea noastră. Mă simt măgulit şi amândoi aşteptăm momentul potrivit.

Continuă citirea →

Cine a fost Emma Hamilton?

emma hamiltonIstoria și-o amintește cu duioșie pe Emma Hamilton ca fiind marea iubire a ilustrului amiral englez Horatio Nelson, iar portretele ei din tinerețe o arată ca pe o frumusețe încântătoare, cu ochi mari, luminoși și un păr castaniu splendid.

S-a născut cu numele de Emma Lyon pe 26 aprilie 1765, fiica unui fierar care a murit când ea avea doi ani. Fără doar și poate o frumusețe uluitoare, primele ei slujbe au fost de cameristă. Dar la șaisprezece ani era deja o femeie întreținută, făcându-i un copil lui Sir Harry Fetherstonhaugh. Mai târziu, s-a mutat acasă la Charles Greville, care susținea că „nu a existat vreodată o tovarășă de pat mai curată și mai încântătoare”. În continuare, Greville a pasat-o unchiului său, Sir William Hamilton, în vârstă de șaizeci și doi de ani, emisar al guvernului britanic în Regatul Napoli. Pe atunci, Emma avea doar douăzeci și unu de ani. După ce au trăit împreună timp de cinci ani, ea și Sir William s-au căsătorit.

Când Emma și-a început celebra idilă cu Nelson, împlinise deja treizeci de ani și era pe cale să devină de o obezitate dezarmantă. Deși încă frumoasă, era o femeie ușuratică și caraghioasă. Se pare că a fost la fel de îndrăgostită de Nelson pe cât era el de ea și au trăit într-un ménage à trois cu complezentul Sir William, chiar și după ce i-a născut o fiică lui Nelson.

Continuă citirea →

Viața lui James Joyce (IV)

joyce jjames1926 Americanul Samuel Roth începe să publice în foileton o ediție neautorizată din Ulise în Two Worlds Monthly, revista pe care o patronează. Această situație atrage după sine un protest semnat de majoritatea figurilor proeminente ale vieții literare a momentului. Doar un an mai târziu va înceta publicarea de către Roth a fragmentelor din opera joyceană.

1927 Publică a doua colecție de versuri, Pomes Penyeach.

1929 Într-un context nefavorabil experimentelor literare de acest tip, Joyce ia decizia de a-și consolida imaginea prin facilitarea accesului critic la opera sa literară. Astfel, în luna mai, la încurajarea lui Joyce însuși, prietenii săi (printre care Samuel Beckett, Eugene Jolas, Frank Budgen, Stuart Gilbert) redactează o colecție de eseuri – Our Exagmination round His Factification for Incamination of Work in Progress [Exagminarea noastră în jurul factificării dumnealui pentru incaminarea muncii în derulare] – în care răspund multor critici aduse fragmentelor deja publicate din Veghea lui Finnegan. Viziunea acestora devine un punct de referință în abordarea critică a operei lui Joyce. Apare traducerea franceză a romanului Ulise, coordonată de Valéry Larbaud, deși în anii anteriori mai apăruseră fragmente în franceză ale romanului.

1930 Sub coordonarea lui Joyce, Stuart Gilbert publică James Joyce’s Ulysses [Ulise de James Joyce], o analiză detaliată a romanului, menită a facilita accesul publicului larg la conținutul operei.

1931 La 4 iulie, se căsătorește civil cu Nora la Londra, din unicul motiv de a asigura integritatea dreptului la moștenire al copiilor lor. Joyce ia în calcul ideea mutării definitive în Anglia, dar mediul neprimitor îl face să se răzgândească. În decembrie moare tatăl său. Fiul său, George, se căsătorește în aceeași lună, iar Lucia începe să manifeste simptome de schizofrenie, deși anterior reacțiile ei fuseseră considerate de către părinți doar mici excentricități.

Continuă citirea →

Viața lui James Joyce (III)

james joyce1915 James Joyce termină de scris piesa de teatru Exiluri (două piese de teatru anterioare, scrise înainte de plecarea din Dublin, nu au fost păstrate), puternic influențat de Ibsen. În același an, continuă proiectul Ulise, început cu aproape un deceniu înainte, în care dezvoltă povestea unui cuplu irlandezo-evreu pe care, inițial, Joyce dorise să o includă în Oameni din Dublin. Spre sfârșitul anului, are deja schițată structura romanului și scrise primele capitole. După intrarea Italiei în război de partea Antantei, autoritățile austro-ungare îl obligă pe Joyce să plece, din cauza pașaportului său britanic. În consecință, în luna iunie, Joyce pleacă în Elveția, la Zürich, unde va rămâne cu familia sa timp de patru ani. Mediul cosmopolit din Zürich-ul acelei perioade de război, format în mare parte din refugiați – mulți artiști numărându-se printre aceștia –, favorizează integrarea rapidă a lui Joyce în comunitate, acesta beneficiind mult și de pe urma prezenței unor lideri ai avangardei literare a momentului, printre care Tristan Tzara. Editorul american B.W. Huebsch publică Portret al artistului la tinerețe, după ce editura engleză Duckworth îl refuzase.

1917 Joyce se operează pentru prima oară de glaucom, dar continuă să lucreze la Ulise, din care are deja scrise 12 capitole. Datorită intervențiilor lui Pound și Yeats, beneficiază de burse din partea guvernului britanic, continuând să predea, în același timp, pentru a-și putea întreține familia. Primește sprijin financiar și de la Edith Rockefeller McCormick (susținătoare americană a artelor și a psihanalizei, aflată atunci la Zürich), Harriet Shaw Weaver, Frank Budgen și Claud Sykes. Tot acum, B.W. Huebsch aduce în Statele Unite exemplare din Oameni din Dublin, procurate de la Grant Richards, și scoate prima ediție americană a cărții.

Continuă citirea →

Viața lui James Joyce (II)

james joyce - nora barnacle1904 La 10 iunie, James Joyce o cunoaște pe cea care îl va inspira cel mai mult și alături de care va trăi întreaga viață, Nora Barnacle, o tânără de 20 de ani, originară din Galway, cameristă la Finn’s Hotel în Dublin. Șase zile mai târziu, la 16 iunie, are loc prima lor plimbare, această zi rămânând imortalizată în romanul Ulise. Mai târziu, Joyce va insista printre apropiații săi ca ziua respectivă să poarte numele de Bloomsday, onorând astfel legăturile personale stranii dintre viață și scriitură. Relația dintre cei doi, puternică și total revoltătoare pentru bunele moravuri irlandeze, îl provoacă pe Joyce să se gândească tot mai mult la plecarea pe continent și la căutarea unui post de profesor de engleză. În toamna aceluiași an, cei doi evadează din societatea care le condamna concubinajul, având promisiunea unui loc de muncă pentru Joyce într-o școală Berlitz, dar motivați și de convingerea acestuia că împlinirea artistică nu poate veni într-un mediu atât de constrângător precum societatea irlandeză a momentului. Ajunși la Zürich însă, descoperă că locul de muncă promis nu este disponibil, iar aplicația lui Joyce nu fusese primită. Deplasarea ulterioară la Trieste se dovedește a fi o altă dezamăgire din același punct de vedere. Se îndreaptă apoi spre actuala Croație, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, oprindu-se la Pola, port la Adriatică. Aici, Joyce ajunge să predea engleza la o școală Berlitz. Problemele însă nu dispar, cu atât mai mult cu cât Nora rămâne însărcinată, nu vorbește decât engleză – un impediment în încercarea lor de a se integra –, iar scriitorul se obișnuiește greu cu viața domestică.

Continuă citirea →

Viața lui James Joyce (I)

james joyce1882 La 2 februarie, James Joyce se naște într-o familie catolică din clasa mijlocie a societății irlandeze, în cartierul Rathgar din Dublin. Este fiul cel mai mare al lui Mary Jane Joyce (născută Murray) și al lui John Stanislaus Joyce. Înainte de nașterea sa, părinții mai avuseseră un fiu, care nu a supraviețuit. Tatăl său era moștenitorul unei familii prospere din Cork, iar mama era fiica unui comerciant de vinuri din Dublin. Deși a mai avut încă nouă frați, James a fost răsfățatul familiei.

1888–1891 Urmează primii ani de școală la Clongowes Wood College, un prestigios colegiu iezuit din Kildare County, ale cărui taxe nu vor mai putea fi suportate de familie după 1891, astfel încât viitorul scriitor este nevoit să părăsească instituția respectivă. Influențată și de anumite schimbări politice ale momentului (căderea lui Charles Stewart Parnell, patronul familiei Joyce, de la putere), starea materială a familiei intră în declin, astfel încât cu toții trec printr-o perioadă tumultuoasă, cu nenumărate schimbări de domiciliu și cu lipsuri din ce în ce mai mari generate de nașterea altor copii.

Continuă citirea →

Leul Babilonului

nabucodonosor IINabucodonosor al II-lea (cca 630–562 î.Hr.)

Atunci Nabucodonosor s-a umplut de mânie… Şi a poruncit  celor mai puternici oameni din oştirea lui să lege pe Şadrac,  Meşac şi Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător. (Daniel 3:19-20)

Nabucodonosor a fost Leul Babilonului şi Pierzătorul Popoarelor. Conducător al  Regatului Noului Babilon din 605 până în 562 î.Hr., el a fost întruchiparea regelui- războinic. Biblia spune că Nabucodonosor era instrumentul răzbunării lui Dumnezeu împotriva poporului rătăcitor al Iudeii – destin pe care se pare că el l-a acceptat bucuros. Aceeaşi relatare biblică spune că, mai târziu, Dumnezeu a vrut să îl pedepsească pe Nabucodonosor pentru trufia lui, făcându-l să se poarte ca un  nebun timp de şapte ani.

Continuă citirea →

Ultimul suspin al maurului

king-boabdil2 ianuarie 1492 „Sunt ale tale, mărite rege, dacă asta a fost voința lui Allah”, a spus Boabdil,  conducătorul Granadei, în timp ce-i înmâna cheile orașului regelui Ferdinand de Aragon, după un asediu care durase nouă luni, dar, practic, fără vărsare de sânge. 

Așadar, în această zi, cu peste cinci secole în urmă, ultima fortăreață maură din Spania a capitulat în fața puterii zdrobitoare a regilor catolici, Ferdinand și Isabela. Maurii, care sosiseră în Spania cu aproape opt sute de ani în urmă, în 711, au  fost în sfârșit înfrânți. Porțile cetății Granada au fost deschise larg pentru a-i îngădui lui Ferdinand să intre, având asupra lui marea cruce din argint pe care o purtase cu el pe tot parcursul acestei cruciade de opt ani. 

Umilit de această capitulare, Boabdil a părăsit cetatea însoțit de suita lui și nu s-a mai întors niciodată. Ajuns pe o culme înaltă a munților Alpujarras, s-a oprit ca să mai arunce o privire către cetatea pe care o pierduse. Întorcându-se către mama  lui, care călărea alături de el, o lacrimă i s-a prelins pe obraz. Dar în locul compasiunii la care se aștepta, mama l-a dojenit cu dispreț: „Te pricepi să plângi ca o muiere pentru ceea ce nu ai fost în stare să aperi ca un bărbat”.

Continuă citirea →