Sfântul Andrei
Sfântul Andrei (m. 60 d.Hr., Patras, Ahaia; sărbătorit la 30 noiembrie) – Unul dintre cei 12 apostoli, fratele lui Petru, patron al Scoţiei, Rusiei şi României. Conform Evangheliilor a fost pescar şi discipol al Sfântului Ioan Botezătorul. Tradiţia bizantină timpurie îl numeşte pe Andrei protokletos (în greacă, primul chemat). Andrei şi Petru au fost primii chemaţi de către Iisus, care le-a promis să-i facă „pescari” de oameni.
Ziua Naţională a României
De 23 de ani sărbătorim pe 1 decembrie Ziua Naţională a României. Alegerea acestei zile face trimitere la unirea Transilvaniei şi Banatului cu România în 1918, respectiv la Proclamaţia de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Iată cum s-au desfăşurat evenimentele:
Biografia lui Petre Iorgulescu-Yor din presa vremii şi documentele personale
M-am născut în 1890, în orăşelul Râmnicu Sărat, în luna Decembrie 24, declara Petre Iorgulescu-Yor în 1927, ca primul dintre cei trei copii ai lui Constantin Iorgulescu – mare propietar, ajutor de primar, prefect, deputat şi senator şi al Victoriei (Victoriţă), o femeie sensibilă, ce provenea dintr-o familie de origine greacă. Urmează şcoala primară la Râmnicu Sărat şi la pensionul Schweitz-Thierrin din Bucureşti, absolvind apoi liceul Matei Basarab din Bucureşti (1902-1909).
Cum declara mai târziu, a fost atras de arta desenului de mic copil: Când am ştiut să scriu cu cerneală, am început să-mi satisfac şi plăcerea mea nespusă de a copia şi desena aşa cum mă pricepeam flori, animale, ba chiar mai târziu condus de curajul « inconştientului » mă credeam artist mare, mă repezisem şi la compoziţii. De mic copil […] am avut inconştient, despotic, patima pentru a desena. Pe când colegii mei se jucau cu arşicele, eu consumam sticlele cu cerneală, umplând caetele de şcoală cu desemnuri şi figuri. Voiam să mă fac pictor.
Thales sau naşterea filozofiei
I se poate prea bine întâmpla cuiva care a îmbătrânit şi care simte că i se apropie sfârşitul ca, într-o clipă de linişte, să se întoarcă cu gândul către începuturile vieţii sale. Acelaşi lucru se petrece şi cu filozofia. Ea are acum vârsta de două milenii şi jumătate; nu puţini sunt cei care îi prezic o moarte apropiată, şi cine se îndeletniceşte astăzi cu filozofia poate fi cuprins uneori pe nesimţite de sentimentul că se ocupă de un lucru vlăguit şi cam uzat de o îndelungată întrebuinţare. Din această senzaţie poate izvorî nevoia de a se transpune înapoi în trecut şi de a căuta începuturile, în care filozofia era încă tânără şi cu forţe proaspete.
Totuşi cel care cercetează momentul naşterii ei se află în încurcătură. Nu există vreun oficiu al stării civile pentru evenimente spirituale, al cărui registru să meargă atât de departe în trecut, încât să se găsească în el consemnarea zilei de naştere a filozofiei. Când s-a născut cu adevărat filozofia, nu ştie nimeni cu certitudine; începutul ei se pierde în negura timpurilor aurorale. Există totuşi o veche tradiţie care spune că filozofia a început cu Thales, un bărbat inteligent din Milet, oraş comercial aflat în Asia Mică grecească. Acesta a trăit acolo în secolul al VI-lea î.Hr. şi a fost primul, dintre toţi oamenii, care a filozofat.
Elena Negri – Vasile Alecsandri. Dragoste şi moarte
Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare şi cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile „Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii şi elegiei lui.
Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri, gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult.
Mai întâi frumuseţea ei recunoscută de toţi. „Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”.
Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfăţişează capul frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Ea ţine o haină uşoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă şi cu o mişcare graţioasă. Privirea ei limpede te urmăreşte blând. Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul şi privirea ei enigmatică.
Familia lui Einstein. Copilăria unui geniu
Albert Einstein s-a născut la Ulm, în Germania, la 14 martie 1879, fiind primul copil al cuplului Hermann şi Pauline Einstein, o familie de germani-evrei din clasa de mijloc. În 1880, Hermann şi Pauline şi-au mutat domiciliul micii lor familii la Munchen, acolo unde, un an mai târziu, s-a născut Maria, sora lui Einstein.
Familia a avut un rol însemnat în stimularea curiozităţii şi a înzestrărilor înnăscute ale viitorului savant. Familia şi rudele aveau o poziţie socială destul de bună, astfel încât au putut să-i pună la dispoziţie cărţi şi alte materiale care l-au ajutat să-şi continue studiile.
Cine a avut ideea cuvântului „alo”?
Cine a venit cu ideea utilizării cuvântului „alo”, termenul utilizat în mod obişnuit într-o convorbire telefonică? Misterul nesoluţionat timp de vreme îndelungată a fost recent risipit. Acest cuvânt amical a fost propus de Edison. Până recent, au avut loc discuţii care îl considerau pe Edison creatorul cuvântului, însă nu existau dovezi care să susţină ipoteza. Apoi, un istoric englez pe nume Allen Koenigsberg a căutat timp de 5 ani prin volumul uriaş de materiale găsit în depozitul AT&T din New York pentru a afla răspunsul. S-a găsit o epistolă scrisă chiar de Edison în care spunea: „Alo este salutul telefonic de utilizat pe distanţe mari, fiind cel mai uşor de auzit”.
Integrarea dacilor în lumea romană – Teste recapitulative pe lecţii
1. Cum a fost organizată Dacia în urma cuceririi romane?
În urma cucerii romane, Dacia a fost organizată ca provincie romană de rang imperial, supusă direct împăratului, cu capitala la Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa şi condusă de un guvernator cu titlul de „legatus Augusti pro praetore”.
2. Ce teritorii au intrat sub stăpânire romană?
Provincia Dacia a cuprins Transilvania, Banatul şi Oltenia, în timp ce Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei au fost anexate provinciei romane Moesia Inferior, iar nordul şi centrul Moldovei, Crişana şi Maramureş nu au intrat sub stăpânire romană, fiind locuite de dacii liberi.
Povestea prinţesei Diana
Declarase, când şi-a anunţat retragerea din viaţa oficială şi renunţarea la prerogativele regale, că vrea să devină „prinţesa sufletelor“. Era în decembrie 1995. S-a dedicat atunci, mai mult ca niciodată, acţiunilor umanitare internaţionale şi, la 31 august 1997, moartea ei tragică şi brutală i-a lăsat posterităţii imaginea unei femei împlinite, în acelaşi timp generoasă şi glamorous. Lumea i-a uitat copilăria perturbată, căsnicia ratată, tulburările de comportament alimentar, depresiile şi tentativele de sinucidere, pentru a nu-şi mai aminti decât cumsecădenia ei şi iubirea pătimaşă din ultimele zile cu Dodi Al-Fayed. Şapte sute cincizeci de milioane de telespectatori i-au urmărit funeraliile, în lumea întreagă, mai mulţi decât cu ocazia căsătoriei sale princiare, cincisprezece ani mai devreme. Majoritatea oamenilor căuta un motiv pentru accidentul fatal – un complot, o hărţuire -, căci o prinţesă a sufletelor nu poate muri aşa prosteşte.
Alexandru Odobescu : Supradoză de morfină
În literatura română, una dintre victimele morfinomaniei a fost Alexandru Odobescu. Un doctor parizian i-a prescris un tratament antinevralgic cu morfină. O gută rebelă, tratată cu morfină, scrie Nicolae Manolescu, „stă la originea groaznicului viciu”.
Machiavelli: Principele – Marile opere ale filosofiei moderne
1. Tema Prin forma sa, Principele se înscrie în genul scrierilor tradiţionale: „oglinzile prinţilor”, tratate menite să desăvârşească educaţia suveranului dându-i sfaturi despre cinste şi realism, în general ilustrate cu exemple împrumutate din istoria antică şi contemporană. Dedicându-şi opera lui Lorenzo de Medici, Machiavelli (pe vremea aceea ţinut departe de viaţa politică) spera să reintre în graţiile noului suveran al Florenţei: opera sa este deci aceea a unui curtean. Dar scopul lui Machiavelli este mai ambiţios: acela de a-l convinge pe suveran atât să instaureze ordinea în cetatea pe care tocmai o cucerise, cât şi să aducă pacea şi unitatea (prin cucerire) întregii Italii dezmembrată în acea vreme de invaziile străinilor şi de disputele interne. Principele ne apare astăzi ca un tratat de teorie politică; el este totodată atât pamflet, cât şi un text combativ.
Sextus Pompeius – Cel mai mare pirat al antichităţii
În luptele interne care au sfâşiat Roma după asasinarea lui Cezar, unul dintre fiii lui Pompeius (numit Cneius, ca şi tatăl său) şi-a găsit moartea. Fratele său mai mare, Sextus, pe atunci în vârstă de treizeci de ani, îşi dădu seama că, în uriaşa încleştare care opunea pe Octavian (viitorul împărat August) adversarilor lui Cezar, trebuie să procedeze cu multă prudenţă. Cu câţiva tovarăşi de arme începu să practice pirateria şi intră în legătură cu vechii piraţi pe care tatăl său îi cruţase. Când socotea că acest lucru nu este primejdios, îşi dezvăluia identitatea; mulţi dintre bătrânii tâlhari ai mărilor îl urmară, alţii îi trimiseră pe fiii lor.
Originea şi evoluţia Reformei
Reforma a fost provocată de abuzurile Bisericii Romano-Catolice de a vinde „indulgenţe“ care promiteau absolvirea de pedeapsa pentru păcate, în viaţa veşnică. Biserica s-a îmbogăţit prin vânzarea iertării spirituale, o practică ce a ajuns la punctul culminant în sec. XVI, când papalitatea a folosit profiturile pentru a reconstrui Bazilica Sfântul Petru din Roma, fapt ce l-a determinat pe călugărul augustin Martin Luther, în 1517, să critice învăţăturile fundamentale ale Bisericii. El contraargumenta conceptul de salvare cumpărată prin acela al mântuirii prin credinţă, respingånd rolul decisiv atribuit Bisericii prin administrarea tainelor. Reformaţii au cerut secularizarea averilor clerului, introducerea limbilor naţionale in serviciile de cult, declarând Biblia singurul izvor al credinţei. Ei au câştigat mulţi adepţi şi au creat comunităţi şi biserici protestante în toată Europa.
Omul cu masca de fier. Prizonierul fără nume
Vreme de 22 de ani – poate chiar mai mult – un prizonier fără nume, cu chipul ascuns de masca pe care era obligat să o poarte, a zăcut în închisorile franceze. Ce motiv avea Ludovic al XIV-lea, atotputernicul Rege Soare, să se teamă de misteriosul prizonier?
La 18 septembrie 1698, Etienne du Junca, locotenent al regelui la închisoarea Bastilia din Paris, făcea o însemnare exactă, dar ciudată, în jurnalul oficial. La ora 15:00 în după-amiaza acelei zile noul guvernator al închisorii, Bénigne D’Auvergne de Saint-Mars, sosise din sudul Franţei, unde fusese comandant al unei fortăreţe din golful Cannes. Alături de el, într-o lectică, adusese un prizonier bătrân, cu mască pe chip şi fără nume. Misterioasa povară, nota locotenentul, îi fusese încredinţată lui Saint-Mars încă de pe vremea când comanda închisoarea-fortăreaţă de la Pignerol – în regiunea Piemont din sud-estul Franţei. Cum Saint-Mars a fost comandant la Pignerol din 1664 până în 1681, din însemnarea lui du Junca rezulta că necunoscutul stătuse deja în închisoare cel puţin 17 ani şi probabil mai mult de trei decenii. În timpul detenţiei ulterioare a prizonierului la Bastilia, masca nu i-a fost scoasă niciodată; şi nici nu i s-a ştiut numele.
Reputaţia de Don Juan a lui Einstein
Einstein nu avea reputaţia unuia dintre cei mai fideli soţi. În anul 1902, a avut o fetiţă fără să fie căsătorit – pe Lieserl, şi ulterior a luat-o de soţie pe mama acesteia. În timpul mariajului cu Mileva Maric, între anii 1903 şi 1919, cuplul părea însufleţit de multă dragoste. Albert i-a scris Milevei: „Cât de fericit sunt pentru că am descoperit în tine o persoană la fel de puternică şi de independentă cum sunt eu însumi”.
În pofida afecţiunii reciproce, hoinărelile lui Albert i-au purtat paşii pe cărări interzise. În timpul unei călătorii la Berlin, în anul 1912, el a cunoscut-o pe Elsa, o verişoară îndepărtată, şi a început o relaţie de dragoste adulterină. Elsa l-a îngrijit în perioada de boală din 1917 şi, doi ani mai târziu, în 1919, cei doi s-au căsătorit, după ce s-a pronunţat sentinţa definitivă a divorţului de Mileva.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente