Cartea uitată

copil carteCartea uitată (un text realizat de fetița mea, Teo)

Era odată o carte cu povești și multe desene. O carte veche și ponosită. Praful se așternuse de mult timp pe ea. Cartea se afla pe cel mai înalt raft, de aceea nimeni nu o vedea și nu o lua de acolo. Fusese uitată.
-Ah! De m-ar găsi cineva, aici, sus. Am multe lucruri interesante, povești, imagini, idei și sentimente de împărtășit cu ceilalți.
Așa spunea biata carte în fiecare zi.
-Îmi aduc aminte de vremurile bune, pe când eram cea mai strălucitoare carte din bibliotecă. Toate cărțile mă invidiau! Acum, uită-te la mine! Sunt veche și decolorată! Țin minte că aveam coperta groasă și pagini imaculate. Acum, coperta este tocită, iar paginile sunt rupte și murdare.
Bibliotecara mă ținea în vitrină, iar toți cei care treceau pe acolo mă admirau. Acum, nimeni nu se mai gândește la mine.

Am călătorit peste tot. Multe mâini mi-au gâdilat paginile. Am fost purtată de la cel mai mic copil din sat până la un călător vestit care navigase pe toate oceanele lunii. Nu era om în sat care să nu mă fi citit.
După un timp, noii școlari nu au mai știut să aibă grijă de mine, astfel încât m-au murdărit și neglijat. Târziu, a venit un băiețel, Ionică și m-a luat acasă. Era un copil liniștit și ordonat. Nu i-am fost însă de folos mult timp, deoarece era în clasa I și nu avea mult de citit. Când a vrut să mă ducă înapoi la bibliotecă, aceasta se închisese. Așa că am rămas la el.
Mult timp s-a jucat cu mine și-mi era foarte drag, dar a descoperit alte jucării și m-a uitat. Așa că mama lui m-a așezat pe cel mai înalt raft al bibliotecii, unde ma aflu acum.
Deodată, biblioteca se zgudui și cartea căzu pe covor. Ionică veni, o luă, o șterse, îi lipi paginile și apoi zise:
-Mamă, uite! Este prima mea carte, cea de care nu mă puteam despărți când eram mic. Nu o s-o mai las să se piardă! O iubesc! Este cel mai bun prieten al meu!
Atunci cărții i se umplu inima de bucurie. Îi venea să plângă. Nu fusese uitată!

Anunțuri

Bătălia de la Austerlitz

AusterlitzAstăzi se împlinesc 212 ani de la Bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805) – Prima înfruntare din Războiul împotriva Celei de-a Treia Coaliţii, una dintre cele mai importante victorii ale lui Napoleon.

În bătălia care a avut loc lângă Austerlitz, în Moravia (în prezent Slavkov u Brna, Republica Cehă), armata lui Napoleon, compusă din 68 000 de oameni, a învins cei aproape 90 000 de soldaţi ruşi şi austrieci de sub comanda ţarului Aleksandru I şi a lui Mihail Kutuzov.

Continuă citirea →

Atacul de la Pearl Harbor

Pearl_Harbor 1941 atacAtacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) – Atac aerian surpriză al Japoniei asupra bazei militare navale a SUA din portul Pearl Harbor, aflat pe insula Oahu din Hawaii, care a avut ca rezultat grăbirea intrării SUA în Al Doilea Război Mondial.

În deceniul care a precedat acest eveniment, relaţiile dintre SUA şi Japonia se înrăutăţiseră considerabil, mai ales după ce aceasta din urmă încheiase o alianţă cu puterile Axei (Germania şi Italia) în 1940. Până la sfârşitul lui 1941, SUA întrerupseseră toate relaţiile comerciale şi financiare cu Japonia. Pe 26 noiembrie 1941, o flotă japoneză s-a îndreptat către un punct aflat la 440 km N de Hawaii şi de acolo au fost lansate cca 360 de avioane. Primul avion de bombardament a ajuns la Pearl Harbor la 7.55 dimineaţa, ora locală, fiind urmat de avioane încărcate cu torpile, bombardiere şi avioane de luptă, care au atacat în valuri succesive. Din cauză că detaşamentele de cercetare nu aveau mai deloc date, dar şi pentru că multe nave nu aveau suficient personal, căci era duminică, baza nu s-a putut apăra eficient. Vasul Arizona a fost complet distrus; Oklahoma răsturnat; California, Nevada şi Virginia de Vest au fost scufundate; peste 180 de avioane au fost distruse şi numeroase alte nave avariate. În plus, peste 2 300 de oameni, care făceau parte din personalul militar, au fost ucişi.

Continuă citirea →

95 de ani de la moartea lui Marcel Proust

Astăzi se împlinesc 95 de ani de la moartea lui scriitorului francez Marcel Proust (1871-1922).Marcel_Proust

Data morţii : 18 noiembrie 1922 (la 51 de ani)

Cauza : pneumonie

Locul : strada Hamelin, nr.44, Paris (Franţa)

Înhumat : cimitirul Pere-Lachaise, Paris

În octombrie, întorcându-se de la o serată la Beaumont, Proust răci şi făcu o bronşită. Doctorul Bize îl asigură că se va vindeca repede, cu condiţia să înceteze complet lucrul şi să se hrănească bine. Proust făcu exact contrariul: termină Captiva, revăzu Fugara, şi se puse pe regim.

Pneumonia se declanşă pe 8 noiembrie, dar Proust refuză şi de astă dată să treacă la odihnă, trimiţând la toţi dracii reţetele doctorului Bize. În zadar încercă Robert Proust – care era medic – să-şi silească fratele să se trateze şi să se interneze: Marcel refuză cu o violenţă cu totul neobişnuită. „Lasă-mă în pace – urlă la fratele său – nu plec din camera mea! Céleste mă îngrijeşte mai bine ca oricine. Nimeni altcineva nu mă înţelege.” Şi o făcu pe Céleste Albaret, devotată sa menajeră, să promită că nu va lăsa pe nimeni să intre în camera lui, şi că nu va permite, când el nu va mai avea putere să se opună, să i se facă „acele injecţii care prelungesc suferinţele”.

Continuă citirea →

Cine a fost Ana Pauker?

ana paukerPauker, Ana (născută Hannah Rabinsohn (13.02.1893, Codăeşti, Vaslui, România – 14.06.1960, Bucureşti) – Activistă şi conducătoare neoficială a Partidului Comunist Român după Al Doilea Război Mondial şi ministru de externe la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950.

Născută într-o familie destul de săracă, devine profesoară şi se apropie de mişcarea socialistă, intrând în Partidul Social-Democrat (1915). În 1916 a sprijinit aripa probolşevică din partid, care, în 1921, a ajuns la conducerea partidului şi a înscris organizaţia în Internaţionala Comunistă. Formaţiunea şi-a schimbat numele în Partidul Comunist din România.

Ana Pauker şi soţul ei au devenit figuri importante în partid. Au fost arestaţi în 1922 pentru activităţile lor politice şi, după ce au fost eliberaţi, au plecat în exil în Elveţia. În perioada 1926-1929, în Franţa, a devenit instructor Comintern şi s-a implicat în mişcarea comunistă din Balcani. După întoarcerea în România, a fost arestată (1935) şi condamnată la zece ani închisoare. Eliberată în 1941, în urma unui schimb de prizonieri politici cu sovieticii, a devenit şefa grupului de comunişti români exilaţi, cunoscut ulterior sub denumirea facţiunea moscovită.

Continuă citirea →

Iliada și Odiseea. Rezumate

calul troianIliada. Această operă povestește despre luptele purtate de grecii ahei pentru cucerirea cetății Troia. Din rândul acestora făcea parte eroul Ahile. Conflictul dintre ahei și troieni a durat zece ani. În cele din urmă, printr-un vicleșug, grecii au reușit să intre în cetatea Troia ascunși în interiorul unui cal uriaș din lemn. Astfel, troienii au fost înfrânți, iar cetatea lor a fost distrusă.

Continuă citirea →

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (II)

cruciada

Măcelul

În noaptea de 13 iulie, cruciaţii erau pregătiţi. Pe un ton înverşunat, preoţii le ţineau predici înflăcărate. Mangonelele au început să lanseze proiectile în zidurile oraşului, unde cei dinăuntru atârnaseră atâţia saci umpluţi cu bumbac şi cu fân ca să atenueze loviturile, încât meterezele semănau cu o uriaşă spălătorie. Musulmanii trăgeau şi ei cu mangonelele din dotare. Când creştinii au descoperit un spion în mijlocul lor, l-au prins şi l-au catapultat viu peste ziduri.

Continuă citirea →

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (I)

prima cruciada ierusalimAsediul

Era miezul verii anului 1099, pe colinele aride ale Iudeei. Oraşul Sfânt era bine păzit de trupele egiptene susţinute de o miliţie alcătuită din ierusalimiţi evrei şi musulmani. Erau bine aprovizionaţi şi aveau rezervoare pline cu apă, în timp ce, în sate, fântânile secate de soare fuseseră otrăvite. Creştinii din Ierusalim au fost alungaţi. Cetăţenii, cel mult 30 000, aveau de ce să fie liniştiţi: vizirul egiptean înainta spre nord ca să-i salveze, iar ei erau bine înarmaţi. Dispuneau chiar de o armă secretă care arunca flăcări, focul grecesc. La adăpostul puternicelor ziduri de apărare ale Ierusalimului, probabil că îi priveau cu dispreţ pe atacatori.

Armata francă nu era destul de numeroasă, doar 1 200 de cavaleri şi 12 000 de infanterişti, pentru a încercui zidurile. În luptă deschisă, cavalerii arabi şi turci, având armuri uşoare, nu puteau rezista în faţa şarjelor redutabile ale cavalerilor franci, care semănau cu un pumn de oţel lansându-se în atac ca un tunet de pe impunători cai de luptă. Fiecare cavaler purta coif, platoşă şi cămaşă de zale peste jachetă (o haină matlasată) şi era înarmat cu lance, spadă, buzdugan şi scut.

Dar caii lor occidentali pieriseră de mult sau fuseseră mâncaţi de armata înfometată. În trecătorile înăbuşitoare din jurul Ierusalimului, şarjele cavaleriei erau imposibile, caii, inutili, iar armurile, sufocante. Epuizaţi, francii trebuiau să se lupte pedestru, în vreme ce şefii lor se certau în permanenţă. Nu exista un comandant-şef. Cel mai de seamă dintre ei şi de asemenea cel mai bogat era Raymond, conte de Toulouse. Conducător curajos, dar nu prea charismatic, cunoscut pentru încăpăţânarea lui şi lipsa de tact, Raymond ridicase iniţial tabăra în vest, în faţa Citadelei, apoi, după câteva zile, o mutase la sud ca să asedieze Poarta Sionului.

Punctul slab al Ierusalimului fusese întotdeauna la nord: tânărul şi capabilul conte Robert de Flandra, fiul unui veteran al pelerinajelor la Ierusalim, a ridicat tabăra vizavi de ceea ce azi se cheamă Poarta Damascului; ducele Robert de Normandia (fiul lui Wilhelm Cuceritorul), curajos, dar ineficient şi supranumit Ciorăpel (gambe scurte) sau doar Picioare Groase, acoperea Poarta lui Irod. Dar sufletul armatei era Godefroy de Bouillon, duce al Lorenei Inferioare, un uriaş blond în vârstă de treizeci şi nouă de ani, „imaginea ideală a cavalerului nordic”, admirat pentru pietatea şi castitatea sa (nu s-a căsătorit niciodată). El şi-a ocupat poziţia în apropiere de poarta numită azi Jaffa. În acest timp, un normand de douăzeci şi cinci de ani, Tancred de Hauteviile, nerăbdător să cucerească un domeniu numai pentru el, a plecat grăbit să pună mâna pe Betleem. La întoarcere, s-a alăturat forţelor lui Godefroy în partea de nord-vest a oraşului.

Francii pierduseră mulţi oameni şi parcurseseră mii de kilometri prin Europa şi Asia ca să ajungă în Oraşul Sfânt. Cu toţii ştiau că va fi apogeul sau apoteoza Primei Cruciade.

Continuă citirea →

Pariul lui Pascal

blaise pascalPariul lui Pascal – Argument practic ce susţine credinţa în Dumnezeu, formulat de Blaise Pascal, în Cugetări (Pensées, 1657-1658). Pascal a propus următorul argument pentru a demonstra raţionalitatea credinţei în religia creştină: dacă Dumnezeu nu există, agnosticul pierde prea puţin crezând în el şi câştigă la fel de puţin necrezând. Dacă însă Dumnezeu există, agnosticul câştigă viaţa veşnică crezând în El şi pierde un bine infinit dacă nu crede.

Piramidele

egipt piramideÎn Egipt, credința oamenilor în viața de după moarte a determinat construirea piramidelor, destinate a fi morminte ale faraonilor (regilor).

La început, au fost construite piramide în trepte, mai mici, numite mastaba. Acestea au fost ridicate din cărămizi nearse, apoi din blocuri de piatră.

Marea piramidă a faraonului (regelui) Keops, de pe platoul Gizeh din Egipt, se numără printre cele șapte minuni ale lumii antice, fiind singura dintre acestea păstrată până în zilele noastre. Piramida a fost construită în urmă cu aproximativ 4500 de ani, din peste 2,3 milioane de blocuri de piatră, având înălțimea de aproape 150 de metri. Alături de ea se înalță piramidele faraonilor Kefren și Mikerinos.

Egiptenii erau convinși că există viață după moarte, astfel că, pentru a trăi veșnic, corpul uman trebuia conservat cât mai bine. De aceea, ei au dezvoltat procesul mumificării.

Construcții în formă de piramidă au fost ridicate și în alte regiuni din Orientul Antic, precum în Mesopotamia (ziguratele) și în China.


sursa: Magda Stan, Istorie: manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Litera, 2017


Ce este o piramidă? Primul cuvânt care ne vine în minte când spunem Egipt, este piramidă. Piramida este un mormânt monumental înălţat la porunca faraonului. Faraonul este regele Egiptului. În Egipt există câteva zeci de piramide, cu dimensiuni şi forme diferite. La început, sunt construite piramide în trepte, prima fiind înălţată de faraonul Djoser. Are şase trepte şi o înălțime de 60 m. Piramidele au drept scop să protejeze trupurile regilor şi bijuteriile lor, mobilierul aflat în camera funerară şi altele. Aceste obiecte aflate acolo urmează să fie folosite de faraoni în viaţa de apoi. Astăzi, piramida este un important izvor istoric. Ea ne arată gradul de dezvoltare a Egiptului într-o anumită perioadă istorică. De asemenea, ne oferă informaţii despre practicile religioase şi despre cât de puternic este faraonul.

Cum se construieşte o piramidă? Piramidele nu sunt construite de extratereştri, ci de oameni, cu ajutorul calculelor matematice, planurilor şi uneltelor lor. Nu ştim cu exactitate cum au ridicat constructorii pietrele în absența scripetelui. Cele mai veridice sunt teoriile care arată că sunt ridicate cu ajutorul unor rampe. Pe aceste rampe sunt transportate, pe sănii, blocurile de piatră de mai multe tone.

Continuă citirea →

Epopeea lui Ghilgameș. Rezumate

epopeea lui ghilgamesOperă literară vestită a Orientului Antic, Epopeea lui Ghilgameș povestește despre faptele regelui din orașul Uruk, din Mesopotamia. Aceasta a fost închinată prieteniei dintre regele Ghilgameș (care, în opinia istoricilor, ar fi domnit în jurul anului 2500 î.Hr.) și voinicul Enkidu. Zeul Cerului, Anu, l-a creat pe Enkidu spre a-l pedepsi pe Ghilgameș pentru comportamentul său, deoarece supușii acestuia s-au plâns zeilor. Ghilgameș l-a învins în luptă pe Enkidu, iar, în cele din urmă, cei doi au devenit prieteni nedespărțiți, reușind împreună să îl răpună pe uriașul Humbaba. După moartea prietenului său, Ghilgameș a plecat într-o lungă călătorie pentru a găsi iarba tinereții și a nemuririi. În cele din urmă, deși a găsit planta căutată, el nu a reușit să o păstreze, fiind nevoit să accepte faptul că este un simplu muritor. Epopeea reprezintă cea mai veche operă literară despre prietenie, fiind un model pentru întreaga cultură umană.


sursa: Magda Stan, Istorie: manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Litera, 2017


Epopeea lui Ghilgameş reprezintă cel mai vechi text literar păstrat până astăzi. Ghilgameș, un rege legendar din Uruk, pe jumătate om, pe jumătate zeu, care a fost înzestrat la naștere cu însușiri ieșite din comun, a săvârșit fapte de vitejie împreună cu Enkidu, o creatură umană, dar cu trăsături sălbatice, conceput de zei anume pentru a-i fi prieten. Moartea acestuia îi provoacă o suferință fără margini lui Ghilgameș și îl obligă să plece în căutarea vieții veșnice, la singurul care deținea secretul, Ut-napiștim, supraviețuitor al Marelui Potop. Poemul sfârșește cu reîntâlnirea dintre Ghilgameș și Enkidu, readus pentru o clipă la viață prin rugăciunile neîncetate ale prietenului său și dialogul dintre cei doi pe tema vieții și a morții.


sursa: Doina Burtea, Florin Ghețău, Liuba Sazon-Ghiorghiță, Alina Perțea, Istorie: manual pentru clasa V-a, București, Aramis Print, 2017

Continuă citirea →

Mediul natural și viața cotidiană în Orientul Antic

orientul antic

Istoria umanității începe în zona „Semilunii fertile“. În Mesopotamia curgeau două mari fluvii, Tigrul și Eufratul, care lăsau în urmă văi foarte roditoare. Tot în Orient, Valea Nilului, cu revărsările sale periodice, a devenit leagănul civilizației egiptene. În alte părți ale lumii, pe văile Indusului, în India, sau ale Fluviului Galben, în China, s-au creat condiții potrivite culturilor cerealiere, ceea ce a atras populații numeroase.

La răscrucea timpurilor neolitice cu cele dominate de metalurgie și de noi descoperiri tehnologice, unele sate și-au continuat existența străveche. O parte din cele aflate în delta Tigrului și a Eufratului s-au transformat treptat în orașe-cetăți, concentrând un număr important de producători. Printre aceștia s-au numărat agricultori, meșteșugari pricepuți să prelucreze lemnul și metalele, negustori interesați să vândă surplusurile lucrate și să aducă în schimb alte bunuri necesare.

În jurul templului dedicat unei divinități recunoscute, s-a constituit întreaga așezare, apoi comunitatea urbană și-a împrejmuit teritoriul cu un zid și cu un șanț, pe măsura creșterii numărului de locuitori, în unele situații – în jur de 25.000.

Ulterior, guvernatorul orașului s-a identificat cu zeul în care credeau localnicii. El și-a proclamat autoritatea și asupra unor regiuni  aflate în vecinătate, despre care știa că sunt mai slab apărate. Acolo unde a întâmpinat rezistență, a atacat cu forța armelor. În alte locuri, a acționat cu mijloace pașnice. Lua astfel ființă orașul-stat, cu o formă de organizare monarhică. În felul acesta, cuceritorii nu își extindeau doar dominația. Ei răspândeau și o experiență locală, precum și cunoștințele lor științifice și tehnologice.

Locuința

În Mesopotamia, casele oamenilor de rând și palatele regale erau construite din aceleași materiale: cărămidă uscată la soare sau în cuptoare, făcută din lut amestecat cu paie. Dimensiunile, numărul de camere sau mobilierul erau aspectele care îi deosebeau pe cei bogați de săraci. Cei dintâi dispuneau de un număr mai mare de încăperi, de un etaj în plus și de curți interioare spațioase. Mobilierul, însă, nu era variat – o masă, câteva scaune și taburete joase. Locul de odihnă peste noapte era o rogojină așezată direct pe podea, lăsând oamenii pradă insectelor, scorpionilor și șerpilor. Patul era, desigur, un lux rezervat doar celor avuți. Din dormitorul-sufragerie se trecea în bucătărie, unde erau așezate laolaltă moara de măcinat manuală, blidele, cratițele, mai multe găleți și cupe (tacâmurile au fost inventate mult mai târziu).

Continuă citirea →

Societatea şi viaţa cotidiană în Orientul Antic

orientul antic semiluna fertilaPractici sociale

În Orient apar structuri sociale: preoţii, războinicii şi oamenii de rând. Aceştia din urmă sunt producătorii de bunuri materiale (agricultori, păstori, meşteşugari, negustori). Ei constituie majoritatea locuitorilor. Numărul de sclavi este redus. Aceştia provin, în mare măsură, din rândul prizonierilor de război. Situaţia acestor oameni este cea mai dificilă, întrucât sunt consideraţi obiecte care pot fi vândute sau lăsate moştenire. Deasupra întregii societăţi este monarhul (rege, faraon, împărat), care în Orient beneficiază de putere absolută.

Familia

În general, În Orientul Antic familia este formată din cei doi soţi şi din copii. De obicei, bărbaţii beneficiază de un statut superior în comparaţie cu femeile. În Mesopotamia, femeile au, conform Codului lui Hammurabi, drepturi mai mari decât cele din alte societăţi. De o stare asemănătoare beneficiază şi femeile din familiile evreieşti. Cea mai bună situaţie o au femeile din Egipt. Aici li se recunoaşte egalitatea în drepturi cu bărbatul. Un statut inferior îl au femeile din vechea Chină. De exemplu, femeile nu au, în China, drept de proprietate. Totuşi, femeia-mamă este respectată. În Orientul Antic, copiii sunt educaţi în cadrul familiei. Un rol important în educaţie îl are mama. De obicei, şcolile sunt rezervate copiilor din familiile bogate.

Continuă citirea →

Orientul antic. Mediul natural și viața cotidiană

seiluna fertila orientul anticSat și oraș în Orientul Antic

În urmă cu mii de ani, mediul natural prielnic, clima blândă și văile înverzite ale râurilor sau ale fluviilor din nord-estul Africii și din Asia au permis formarea comunităților umane stabile, asigurându-le cele necesare vieții. Acest teritoriu întins a reprezentat Orientul Antic.

În Mesopotamia (în limba greacă – „ținutul dintre râuri”), s-au dezvoltat sate pe văile fluviilor Tigru și Eufrat, situate în regiunea numită Semiluna Fertilă. Pe măsură ce numărul locuitorilor a crescut, unele sate au devenit orașe.

În nord-estul Africii, valea Nilului a oferit condițiile pentru afirmarea civilizației antice egiptene. Revărsându-se anual, apele fluviului depuneau pe maluri un mâl negru, roditor, favorabil agriculturii.

În așezările din Orientul Antic, locuințele erau construite, în principal, din lut amestecat cu paie sau din cărămizi uscate la soare. Hrana oamenilor era simplă: pâine obținută din cereale, legume, lapte, brânză, miere, carne (de pasăre, pește, vânat etc.).

Continuă citirea →

Cine a inventat sandwich-ul?

sandwich inventie contePe 3 noiembrie 1718 s-a născut John Montague, conte de Sandwich, cel ce a inventat sandwich-ul (m. 1792). Contele era un pasionat cartofor, adică un om ce căzuse în patima jocului de cărţi. Şi-atât de prins era de joc încât nu îşi întrerupea partidele nici măcar să mănânce. Aşa că, în timp ce juca, mânca repede câte o bucată de carne pusă între două felii subţiri de pâine. De fapt, sandviciul de astăzi !