O crimă declanșează cruciada

cruciada catariDintre toate persecuțiile crude și lipsite de noimă comise în numele religiei, puține au fost atât de feroce precum cruciada Bisericii medievale împotriva catarilor din sud-vestul Franței, declanșată în ziua de 14 ianuarie 1208 de uciderea reprezentantului papei.

Cuvântul „catar” vine din grecescul katharos (pur), așa cum se străduiau să fie credincioșii. Catarii credeau că lumea materială reprezintă răul și că sarcina omului este să se elibereze de ea. Cei mai devotați dintre ei renunțau la plăcerile vieții, inclusiv la carne și la sex, într-o încercare de a găsi comuniunea cu Dumnezeu. Biserica de la Roma nu putea să găsească vreun cusur unui asemenea ascetism, dar alte doctrine catare erau anatemizate. Catarii refuzau să accepte divinitatea lui Hristos și, mai rău, criticau cu asprime Biserica pentru nepotism, lăcomie și corupție. Probabil că, dintre toate crimele, cea mai îngrozitoare era refuzul catarilor de a sprijini financiar Roma.

Cultul catarilor era deosebit de puternic în jurul orașelor Toulouse și Albi (de unde și denumirea cruciadei, a albigenzilor), iar contele Raymond de Toulouse era un apărător atât de înverșunat al catarilor, încât Roma a trimis un legat papal anchetator, Pierre de Castelnau, ca să-l amenințe cu excomunicarea deoarece nu a reușit să suprime erezia. Fără scandal, contele s-a supus și și-a afirmat sub jurământ loialitatea, așa încât, cu misiunea îndeplinită, Castelnau și-a început călătoria de întoarcere la Roma. Dar când a ajuns la fluviul Ron, un cavaler aflat în serviciul contelui, dar probabil nu la ordinele sale, l-a ucis străpungându-l cu o suliță de vânătoare.

Continuă citirea →

Reclame

Suflete stricate

manViaţa cotidiană a ajuns să fie construită pe ipocrizie, alienări, neputinţe și nevroze. Indivizi complexați, dezamăgiți de propriile neîmpliniri, cu mofturi și pretenții de emancipați, caută să iasă din periferia anonimă a politicii aruncând săgeți răutăcioase, atinse cu buruiana invidiei și muiate în veninul patimii.

Discipoli ai ignoranței, vorbesc prostește și critică obraznic pe cei care nu le împărtășesc puținele idei pe care le promovează agresiv.

Goliciunea sufletului lor, seceta conștiinței și sărăcia minții îi împing spre manifestări jenante care arată cât sunt de mărginiți și atenția lor necurmată pentru ceea ce sunt și ce fac alții, cât sunt de nefericiți. Cu mofturi și pretenții de emancipați, șchioapătă plini de frustrări de la o formă de anxietate la alta.

Dacă acești indivizi ar merge la dentist din două în două luni, bănuind mereu că li s-a stricat ceva în gură, conștiința ar trebui să și-o examineze zilnic, pentru că au ceva stricat în suflet.

Calea uriașilor. Legenda

calea uriasilorÎn nordul extrem al Irlandei se găsește o formațiune de roci ciudate, alcătuite din stâlpi poligonali de bazalt. La prima vedere, această atracție turistică deosebită pare a fi un drum construit pentru uriași. Conform legendei, chiar așa și este.

Drumul a fost construit de un uriaș pe nume Finn MacCool pentru a ajunge mai ușor din casa lui, aflată pe malul mării, la fortăreața dușmanului său scoțian, Finn Gall. El ar fi bătut stâlpii de piatră cu pumnul în pământ, după care s-ar fi întors în locuința sa pentru a se odihni înaintea duelului.

Continuă citirea →

Loch Ness. Legenda

Loch NessLacul Loch Ness din nordul Scoției (lung de 40 km și lat, pe alocuri, de 2,4 km) a devenit un punct de atracție cu secole în urmă datorită legendei fiarei înspăimântătoare care se spune că ar trăi în apele sale. Conform relatărilor martorilor oculari, ființa numită de către locatari Nessie seamănă cu un plesiozaur – o reptilă preistorică de 3-5 m, cu gâtul alungit, care în principiu a dispărut cu zeci de milioane de ani în urmă. Animalul ciudat a fost amintit pentru prima dată într-o legendă din secolul al VI-lea unde se spune că abatele benedictin Sfântul Columba, unul dintre patronii Irlandei și Scoției, ar fi scăpat o persoana de atacul fiarei.

Continuă citirea →

Capela Rosslyn. Legenda

Rosslyn_ChapelCei care cred în conspirația mondială a templierilor, rozacrucienilor și francmasonilor venerează cu adevărat Capela Rosslyn din Scoția.

Lăcașul de cult, care joacă un rol important și în bestsellerul „Codul lui da Vinci” (publicat de romancierul Dan Brown în 2003) este într-adevăr un edificiu interesant și mistic, deoarece nimeni nu a reușit să descifreze înțelesul și simbolistica ornamentelor sale sculptate.

O poveste interesantă este cea a „stâlpului ucenicului”. Legenda spune că, în lipsa meșterului, un ucenic ar fi sculptat stâlpul, dar la întoarcere, văzând ce a făcut, meșterul și-ar fi ucis ucenicul din invidie și furie. Drept pedeapsă, chipul meșterului a fost cioplit în peretele de vizavi, ca să admire o veșnicie capodopera ucenicului ucis.

Continuă citirea →

Glastonbury Tor. Legenda

Legenda Glastonbury Tor.Lângă orașul Glastonbury se ridică o colină ciudată, de formă conică, numită de localnici „Tor”. Conform legendei, sub dealul de 145 m înălțime se odihnește vestitul rege Arthur, care (dacă a existat aievea) a domnit la granița dintre secolele al V-lea și al VI-lea. Unii consideră că și sfântul Graal (potirul în care a fost strâns sângele lui Iisus Hristos răstignit pe cruce) se ascunde în acest ținut, dat timp de două milenii mulți cavaleri, aventurieri, arheologi autodeclarați și oameni de știință au încercat în zadar să îl găsească.

Continuă citirea →

Ultima fortăreață engleză din Franța

CalaisVreme de secole, regii Angliei au considerat părți ale Franței ca fiind ale lor, începând cu Wilhelm Cuceritorul, care încă mai era duce al Normandiei după ce pusese mâna pe coroana Angliei. În pofida succesului unor regi francezi, precum Filip August, în redobândirea unor ținuturi franceze, monarhii englezi au continuat să emită pretenții teritoriale asupra unor mari porțiuni din Franța. În 1345, Eduard al III-lea al Angliei a declanșat Războiul de o sută de ani pentru recucerirea unor teritorii pe care le considera ale sale, iar în 1346, în urma unui asediu de unsprezece luni, i-a învins prin înfometare pe locuitorii portului francez Calais, adăugând orașul la proprietățile sale. Și astfel Calais a rămas al englezilor timp de peste două secole, fiind ultima posesiune engleză în Franța, până când regele Henric al II-lea a hotărât să-i arunce pentru totdeauna pe englezi afară din țară.

Henric l-a ales pe cel mai mare general al său, François de Lorraine, al doilea duce de Guise, și i-a poruncit să asedieze Calais. Guise era un oștean robust și atletic în vârstă de treizeci și nouă de ani, care luptase toată viața pentru regii francezi. Pe față avea o cicatrice adâncă rămasă în urma unei răni căpătate în luptă pe când avea douăzeci și șase de ani, fapt ce i-a adus și porecla Le Balafré (Brăzdatul).

Continuă citirea →

Povestea lui Potemkin (III). Inteligență și ambiție

grigori potiomkin

Destinat armatei

Serviciul în slujba statului era singura profesiune a unui nobil rus. Născut în gospodăria militară a unui ofițer care luptase sub Petru la Poltava, Grișa probabil că a fost educat să considere că datoria și calea sa spre succes nu se pot găsi în alt loc decât în slujba imperiului. Imaginația băiatului trebuie să fi fost alimentată de faptele de vitejie ale tatălui său. Onoarea uniformei era supremă în Rusia, mai ales pentru moșierimea provincială. În 1721, Petru cel Mare a emis o Tabelă a Rangurilor pentru a stabili ierarhiile în armată și serviciile civile și de curte. Oricine atingea al paisprezecelea grad militar sau al optulea rang civil era automat ridicat la statutul de nobilime ereditară – dvorianstvo -, dar Petru a impus și serviciul obligatoriu pe viață tuturor nobililor. La vremea nașterii lui Potemkin, nobilimea reușise să scape în mare măsură de această obligație umilitoare, dar serviciul rămânea calea spre succes. Potemkin a manifestat interes pentru biserică. Era descendentul unui arhimandrit din secolul al XVII-lea, iar tatăl lui l-a trimis la un seminar din Smolensk. Dar a fost dintotdeauna destinat armatei.

Crescut cu laptele satului rusesc

Chiar mai jos de casă, lângă pârâu, era fântâna, care încă mai poartă numele Ecaterinei. Legenda spune că Potemkin a adus-o la un moment dat pe Ecaterina să-i arate locul său de baștină. Se prea poate ca în copilărie să fi scos apă de-acolo, deoarece traiul moșierimii fără avere era ceva mai bun decât al șerbilor mai înstăriți, dar nu cu mult. Potemkin o fi fost alăptat de o doică din sat, dar, literalmente sau nu, acest „nobil sălbatic“ a crescut cu laptele satului rusesc. Probabil că a fost îngrijit la fel de mult de țărănci, cât și de mama și surorile lui; muzica pe care o asculta erau doinele de jale ale șerbilor, cântate seara și de sărbători. Dănțuia jocurile țărănești vesele și grațioase, și nu cotilioanele care erau la modă la balurile moșierilor din zonă. O cunoștea pe ghicitoarea satului la fel de bine ca pe preot. Se simțea ca acasă nu numai la conac, ci și lângă vatra caldă și frumos mirositoare a caselor țărănești – cu aburul de cașă de hrișcă, de șci, fiertura picantă de varză, și de cvas, berea gălbuie și acrișoară pe care o beau pe lângă votcă și vinul de coacăze. Tradiția ne spune că trăia o viață simplă. Se juca cu copiii preotului, ducea caii la păscut alături de aceștia și strângea fânul cu șerbii.

Continuă citirea →

Povestea lui Potemkin (II). Copilul răsfățat al sorții

Prince potemkinO căsătorie nefericită

Bătrânul Aleksandr Potemkin avea deja reputație de tiran în familie. Prima sa nevastă mai trăia când veteranul a zărit-o pe Daria Skuratova, probabil pe moșia Balșoia Skuratova de lângă Cijovo. Născută Daria Vasilievna Kondîreva, era deja, la douăzeci de ani, văduva lui Skuratov, proprietarul decedat al moșiei. Colonelul Potemkin s-a însurat imediat cu ea. Niciunul dintre acești bărbați vârstnici nu era un soț pe gustul unei femei tinere, dar Skuratovii probabil că s-au bucurat să scape de ea.

Tânăra nevastă a colonelului a trăit o surpriză foarte nefericită. Când era însărcinată cu primul copil, o fată care avea să se numească Marta Elena, a descoperit că Potemkin încă era căsătorit cu prima lui soție, care trăia în sat. Se poate presupune că întreg satul cunoștea foarte bine secretul colonelului, iar Daria trebuie să se fi simțit ținta batjocurii propriilor ei șerbi. Bigamia nu încălca mai puțin edictele bisericești și de stat decât în prezent, dar Cijovo era un loc atât de îndepărtat, registrele atât de haotice, iar puterea bărbaților asupra femeilor absolută, încât nu erau rare cazurile de bigamie ale moșierilor provinciali. Cam în același timp, generalul Abraham Hannibal, bunicul abisinian al lui Pușkin, se recăsătorea, torturându-și în același timp prima soție într-o pivniță până când aceasta a fost de acord să intre la mănăstire; iar unul dintre fiii săi a repetat această performanță.

Continuă citirea →

Povestea lui Potemkin (I). Originile

Visuri

potemkin„Când o să cresc mare“, se spune că se lăuda micul Potemkin, „o să mă fac om de stat sau arhiepiscop.“ Colegii lui de clasă probabil că îi luau în râs visurile, căci băiatul se născuse într-o familie provincială respectabilă, dar fără nume sau avere. Nașul său, care îi era mai apropiat, obișnuia să bombăne că băiatul „fie va avea parte de mari onoruri… fie își va pierde capul“. Singura cale prin care te puteai ridica rapid la o asemenea poziție înaltă în Rusia acelor vremuri era prin favoarea monarhului – iar la vârsta de douăzeci și doi de ani, acest provincial anonim reușise să cunoască două împărătese, ambele aflate la domnie.

Origini

Grigori Aleksandrovici Potemkin s-a născut pe 30 septembrie 1739 în sătucul Cijovo, nu departe de vechiul oraș-fortăreață Smolensk. Familia Potemkin, care deținea o moșie modestă cu 430 de șerbi bărbați, nu era nici pe departe înstărită, dar nici săracă nu era. Însă statutul său oarecum inferior, dat de lipsa de avere, era compensat de un comportament considerat ciudat chiar și după standardele zonelor mărginașe ale Imperiului Rus. Alcătuiau cu toții un clan numeros, de origine poloneză și, ca toți nobilii, își inventaseră o genealogie dubioasă. Cu cât mai modest era rangul, cu atât mai grandioasă devenea genealogia, astfel că Potemkinii pretindeau că sunt descendenții lui Telesin, prințul unui trib italian care amenințase Roma în jurul anului 100 î.Hr., și ai lui Istok, un prinț dalmat din secolul al XI-lea d.Hr. După secole de obscuritate inexplicabilă, acești italieni-dalmați de viță regală reapăreau în gubernia Smolensk purtând un nume care, în mod evident, nu era de origine latină: Potemkin sau, în varianta poloneză, Potempski.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Eisenhower

presedinte bolnavÎn cazul lui Dwight David Eisenhower se produce o schimbare în protocolul informării publicului despre starea sănătății președintelui.

Când, la 62 ani, în 1952, fostul comandant șef al Forțelor Aliate din Europa, generalul D.D. Eisenhower, este ales președintele S.U.A., starea sănătății sale este bună. Suferă doar de o hipertensiune moderată, 160/110, dar continuă să fie un mare fumător (60 țigări/zi).

În septembrie 1955, Eisenhower face un prim infarct miocardic și, cu toate reticențele medicului său personal, dorește ca poporul american să afle adevărul despre boala sa. Cu acest prilej, celebrul cardiolog care-l îngrijea, dr. Paul Dudley White, prezintă presei în detaliu evoluția bolii președintelui și profită de ocazie să ofere publicului o serie întreagă de măsuri preventive împotriva coronaropatiilor și a infarctului miocardic, subliniind că tabagismul și colesterolul sunt factori favorizanți.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Roosevelt

roosevelt presedinteDupă cum se știe, în perioada întâlnirii istorice de la Ialta (februarie 1945), președintele Roosevelt era grav bolnav, fapt greu de admis pentru partizanii și admiratorii săi. Doar câțiva medici apropiați cunoșteau situația reală. Medicul personal al premierului britanic, lord Moran, îl informa pe Churchill: ,,Președintele apare ca un om grav bolnav. Are simptome avansate de arterioscleroză cerebrală. Îi mai dau doar câteva luni de viață. Dar când oamenii nu vor să vadă ceva, se lasă orbiți. Fiica sa nu crede că este realmente bolnav, iar dr. Ross McIntire o susține”.

Alt medic englez ·a fost și mai dur în aprecieri: „Era evident că președintele Roosevelt se afla în stadiul terminal al maladiei sale. Am fost șocați să vedem sosind un muribund. În starea precară de sănătate în care se afla, decizia de a-și asuma responsabilitatea întrunirii de la Ialta a fost o hotărâre eronată, atribuită doar curajului de neînvins al lui Roosevelt și puterii sale de sacrificiu pentru îndeplinirea unor înalte responsabilități”.

Medicul personal al președintelui Roosevelt nu era cel mai calificat în tratarea bolii acestuia, pentru simplul motiv că era specialist… otorinolaringolog! El se îngrijea în special de răcelile și de sinuzita președintelui, iar unele simptome clasice ale hipertensiunii (cefaleele) le punea pe seama sinuzitei. Decât să-i măsoare tensiunea și să-i asculte cordul, îi venea mai la îndemână să găsească o explicație anodină gravelor tulburări respiratorii, datorate, de fapt, unei insuficiențe de cord stâng. Din cartea de memorii pe care a scris-o dr. McIntire, 12 ani la Casa Albă, reiese că, în realitate, niciodată nu-l preocupase în mod serios sănătatea președintelui. Singurul lui merit este că în 1944, în luna martie, a apelat la ajutorul unui cardiolog experimentat, dr. H.G. Bruenn. În urma consultației, dr. Bruenn notează: hipertensiune instalată din 1937, cu valori ale tensiunii arteriale de 186/106 mm, modificări patologice ale electrocardiogramei, o mărire de volum a ventricolului stâng. El indică președintelui tratament cardiotonic cu digitală, regim fără sare, repaus la pat și injecții cu diuretice.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Wilson

presedintele wilsonÎn 1919, în urma semnării Tratatului de pace de la Versailles, președintele Woodrow Wilson se întoarce în țară, urmând să-i convingă pe concetățenii săi și pe oamenii politici de necesitatea intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor. Victimă a hipertensiunii și a arteriosclerozei, el nu este capabil să-și convingă interlocutorii și Senatul se opune intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor, lipsind Europa de sprijinul american și lăsând cale liberă revendicărilor teritoriale ulterioare ale lui Hitler.

Boala hipertensivă a președintelui Wilson se instalase cu mult înainte ca el să devină președintele Statelor Unite, în 1912. Încă din 1896, la vârsta de 40 de ani, Wilson suferise de o insuficiență circulatorie cerebrală, manifestată sub forma unei impotențe funcționale a brațului și mâinii drepte, ceea ce îl obliga să joace golf ca un stângaci. În 1908 hipertensiunea se agravează, apar o pareză a brațului drept și hemoragii retiniene. Deci, în 1912, când preia funcția de președinte al S.U.A., Wilson este un mare hipertensiv, un om bolnav.

După întoarcerea de la Conferința de la Versailles, în 1919, și discuțiile stresante din Senat, la 25 august același an, este lovit de o hemiplegie stângă și de afazie (incapacitatea de a vorbi). Medicul lui personal ascunde realitatea și se petrece ceva inimaginabil: soția, doamna Wilson, preia efectiv puterea, se consultă cu miniștrii, impunând secretul absolut.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (V)

Petru cel mare tarul rusieiÎntre lecții și joacă în Kremlin și la Kolomenskoe, viața lui Petru s-a desfășurat fără mari evenimente în timpul celor șase ani de domnie ai lui Fiodor (1676-1682).

Fiodor semăna foarte mult cu tatăl său – cu un temperament blajin, indulgent și relativ inteligent, educat de marii cărturari ai vremii. Din păcate, boala sa, asemănătoare scorbutului, îl obliga deseori să conducă Rusia întins pe pat. Chiar și așa, Fiodor a reușit să înfăptuiască o mare reformă: abolirea sistemului medieval al întâietății, care era o povară zdrobitoare pe umerii administrației publice, prevăzând ca nobilii să accepte numai funcții de stat și de conducere militară în acord cu rangul lor. Și, ca să-și dovedească rangul, fiecare boier păstra cu religiozitate arhiva familiei. Aveau loc certuri nesfârșite și devenise imposibil să plasezi oameni capabili în poziții-cheie, deoarece alții, invocându-și rangurile mai înalte, ar fi refuzat să le fie subalterni. Acest sistem promovase incompetența, și, în secolul al XVII-lea, ca să poată organiza o campanie militară, țarul a fost nevoit să-l suspende temporar și să declare că, în timpul războiului, comanda va fi acordată „fără a se ține cont de întâietate“.

Fiodor voia însă ca aceste excepții temporare să devină permanente. A numit o comisie care să recomande abolirea permanentă a întâietății; apoi a convocat un consiliu special, de boieri și clerici, pe lângă care a stăruit să aprobe abolirea pentru binele statului. Patriarhul l-a susținut cu entuziasm. Boierii însă, suspicioși și deloc dornici să renunțe la prerogativele lor sacre, conferite de rang, au aprobat plini de resentimente.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (IV)

petru cel mareBrusc, pe când Petru avea doar trei ani și jumătate, seninătatea copilăriei sale a fost spulberată. De Bobotează, în ianuarie 1676, țarul Aleksei, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, sănătos și activ, lua parte la ceremonia anuală de sfințire a apelor râului Moscova. El a răcit, după ce a stat pe tot parcursul ceremoniei în aerul înghețat de iarnă. Câteva zile mai târziu, în mijlocul unei reprezentații de teatru, țarul a părăsit sala din Kremlin și s-a dus la culcare. La început, boala nu părea periculoasă. Cu toate acestea, s-a agravat constant și, după zece zile, în data de 8 februarie, țarul Aleksei a murit. 

Dintr-odată, lumea lui Petru s-a schimbat. El fusese copilașul iubit al unui tată care o adora pe mama sa; acum devenise urmașul potențial incomod al celei de-a doua soții a tatălui său mort. Succesorul la tron era Fiodor, de cincisprezece ani, semi-invalid, cel mai vârstnic supraviețuitor dintre copiii Mariei Miloslavskaia. Deși Fiodor nu fusese niciodată sănătos, în 1674 Aleksei îl declarase formal major, recunoscându-l ca moștenitor și prezentându-l astfel supușilor și ambasadorilor străini. La momentul respectiv păruse o simplă formalitate; sănătatea lui Fiodor era așa de fragilă, iar cea a lui Aleksei așa de bună, încât puțini își imaginau că debilul fiu ar fi putut să-i supraviețuiască tatălui robust. 

Dar exact asta se întâmplase: Fiodor era țar, iar balanța puterii se înclinase din nou de la Narîșkini la Miloslavski. Deși picioarele lui erau atât de umflate încât a trebuit să fie purtat pe sus la încoronarea sa, Fiodor a fost înscăunat fără vreo opoziție. Membrii familiei Miloslavski au invadat din nou curtea, în vechile lor posturi. Fiodor nu avea resentimente față de mama lui vitregă, Natalia, sau față de frățiorul lui vitreg, Petru, numai că avea doar cincisprezece ani, și nu putea să țină piept mereu puterii rudelor Miloslavski. 

Continuă citirea →