Frate, ești nebun?!

elevDoi elevi discutau la Bacalaureat:

-Ce-ai scris la română?

-Nimic, am dat foaia albă…

-Frate, ești nebun?! Or să zică ăștia ca am copiat unul de la altul! 🙂

Dreptatea (anecdotă)

dreptateGeneralul bur Kruger se așeza în fiecare zi sub un arbore mare și împărțea dreptatea.

Odată, doi frați s-au înfățișat înaintea lui, deoarece nu se înțelegeau asupra moștenirii. I-au arătat o hartă a terenului pe care-l primiseră.

Kruger i-a zis unuia:

Continuă citirea →

Pericolul mașinii (anecdotă)

Lao-TsePe când Tsu-Gung călătorea prin regiunile de la nord de fluviul Han, a văzut un bătrân lucrând în grădina lui de zarzavaturi. Săpase un șanț de irigație. Omul cobora în fântână ținând în brațe un vas, apoi se întorcea și răsturna apa cărată în șanț. Cu tot efortul lui teribil, rezultatele se dovedeau foarte proaste.

– Există o cale să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi, să faci mult cu efort puțin. N-ai vrea s-o auzi? spuse Tsu-Gung.

Atunci grădinarul se ridică, îl măsură cu privirea și-i răspunse:

-Și care ar fi calea aceea?

Continuă citirea →

Bunătatea lui Alexandre Dumas era aproape o slăbiciune

dumas tatalPentru femeile care ar fi acceptat moravurile sale cvasi-orientale, traiul cu Alexandre Dumas ar fi fost extrem de uşor. Singurul lucru pe care îl cerea era să i se respecte munca. În rest, bunătatea sa era aproape o slăbiciune. Îndată ce avea bani, îşi hrănea amantele, fostele amante, familiile lor, copiii, prietenii, colaboratorii, linguşitorii. Un întreg regiment de ingraţi.

Dacă n-aveai unde mânca, era de ajuns să spui: “Hai la Dumas”. Îl găseai la masa de lucru. Pe şemineu zăceau ultimii ludovici de aur câştigaţi.

Continuă citirea →

Dumas, scriitorul cu o energie inepuizabilă

dumasCoborând din tren, la ora 10 seara, după opt ore de călătorie, Alexandre Dumas îşi rugă fiul să-l conducă la Neuilly, la prietenul său, poetul Theophile Gautier.

– Dar, tată, e târziu şi vii dintr-o călătorie!

– Eu? Sunt proaspăt ca un trandafir.

Îl găsiră pe Gautier dormind. Dumas-tatăl începu să strige. Bunul Theo ieşi la fereastră şi protestă:

– Ne-am culcat cu toţii!

– Leneşilor! Ce, eu dorm?

Pălăvrăgiră până la orele patru dimineaţa, apoi Dumas-fiul, obosit peste măsură, reuşi să-l conducă pe jos până acasă, în Champs-Elysees, pe tatăl său, care vorbi pe tot parcursul bulevardelor Neuilly şi Grande-Armee. Ajunseră la ora şase dimineaţa. Imediat ceru să i se aducă o lampă.

Continuă citirea →

De ce nu-i plăcea lui Jung la școală

jungÎn 1884, când Carl Gustav Jung avea nouă ani, firea lui solitară nu atrăgea prea multe simpatii. Albert Oeri, colegul lui de clasă, îşi amintea de el la această vârstă ca de un “mic monstru nesocial”, care ieşea din cochilia lui numai ca să facă necazuri colegilor.

La şcoala din satul Klein-Huningen, învăţătorul recurgea la un sistem draconic pentru a-i învăţa pe copii alfabetul. Avea un bici format din trei nuiele de salcie împletite la un loc ca o cosiţă pe care-l ţinea într-o mână, în timp ce scria cu cretă pe tablă A. Pe bancă şedeau la un loc opt băieţi, iar când pronunţa “acesta este un A”, lovea cu biciul dintr-o dată spinările tuturor celor opt, vârându-le astfel foarte eficient învăţătura în cap. Nu e deci de mirare că Jung a avut crize de leşin ori de câte ori era trimis la şcoală!

Continuă citirea →

Ernest Hemingway îndrăgostit de o infirmieră

Ernest Hemingway and Agnes von KurowskyRănit pe frontul italian, în primul război mondial, Ernest Hemingway o cunoaște pe Agnes von Kurowski – o șatenă cu ochi gri-albăstrui și năsucul în vânt, plină de energie.

Agnes l-a vegheat pe Hemingway în timpul lungilor săptămâni ale diferitelor operații la genunchi, pe măsură ce se îndepărta pericolul amputării gambei și se proceda la extragerea schijelor, pe care, uneori, când apăreau la suprafață, Hemingway și le scotea singur cu un briceag, dând pe gât, ca anestezic, coniacul ascuns sub pernă.

Atunci, prin extraordinara popularitate câștigată în spital, și-a dat seama Hemingway de puterea ce-o avea asupra celorlalți, de magnetismul său făcut din fascinație, energie, tenacitate și spirit de luptă. Și-a dat seama că place femeilor, și din atitudinea acelor infirmiere care se întreceau să-l îngrijească mai mult decât le-o cerea datoria, în timp ce el se transforma din băiat în bărbat, foarte macho, dar îndulcit de un dezarmant zâmbet copilăresc, care a rămas mereu una din componentele farmecului său.

Continuă citirea →

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (III) Noi lupte

abelardÎmpătimirea sa intelectuală · îl vindecă pe Pierre Abelard. Rănile sale odată pansate, el îşi regăseşte întreaga combativitate. Îl apasă greu ignoranţa şi primitivismul călugărilor care-l înconjoară. La rândul său, orgolios cum este, devine foarte supărător pentru călugări care, în plus, se simt tulburaţi în singurătatea lor de numeroşii discipoli ce vin mereu la acest profesor ca să-l implore să-şi reia activitatea.

Abelard scrie pentru ei primul situ tratat de teologie. Succesul cărţii displace profund, contrariază. Un mic congres mănăstiresc împodobit cu numele de conciliu se întruneşte la Soissons în 1121 pentru a-l judeca pe Abelard. Într-o ambianţă înfierbântată – duşmanii acestuia, ca să impresioneze conciliul, aţâţaseră mulţimea care ameninţa să-l linşeze – şi în ciuda eforturilor depuse de episcopul de la Chartres care reclama suplimentarea cercetării juridice, cartea este arsă iar Abelard condamnat la recluziune până la sfârşitul zilelor sale într-o mănăstire.

Se reîntoarce deci la abaţia Saint-Denis unde, și mai furtunoase, reîncep disputele cu călugării. Îl şi întărâtă de altfel demonstrând că faimoasele pagini ale lui Hilduin despre întemeietorul abaţiei nu sunt decât afabulaţii şi că cel dintâi episcop al Parisului nu are nimic de-a face cu Dionisie Areopagitul pe care l-a convertit sfântul Pavel. Anul următor Abelard fuge din mănăstire şi găseşte în sfârşit un refugiu pe lângă episcopul de Troyes. Obţine prin bunăvoinţa acestuia un teren lângă Nogent-sur-Seine unde se aşază, în singurătate, construindu-şi acolo un mic oratoriu pe care-l consacră Sfintei Treimi. Abelard n-a uitat nimic – şi cartea arsă fusese dedicată Sfintei Treimi.

Curând, sihăstria lui este descoperită de discipoli care se năpustesc către ea. În jurul oratoriului se formează un sat şcolar alcătuit din corturi şi cabane. Oratoriul este mărit şi reclădit din piatră. Este dedicat Sfântului Duh. Inovaţie provocatoare. De dragul învăţăturii lui Abelard, aceşti săteni improvizaţi ajung să uite satisfacţiile pe care le rezervă oraşul, amintindu-şi doar cu melancolie că în oraş studenţii se bucură de tot confortul care le este necesar.

Continuă citirea →

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (II) O iubire mare care nu se va sfârşi niciodată

Heloïse Pierre AbélardAbelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aventura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii, Historia Calamitatum – Povestea nenorocirilor mele -, aceste Confesiuni „avant la lettre”.

Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita „demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39 de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu și cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă ci din spirit goliardesc. Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturisește : „Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine”

Apare Heloise: iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei. A fost mai întâi o poveste cerebrală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert: are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa.

Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu. La rece, elaborează un întreg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă. Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui · Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne pe chibzuitul Fulbert să-i acorde o remuneraţie în natură: masa şi casa.

Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă se produce un coup de foudre. O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de lecţii, de lucrările sale. Aventura durează, se adânceşte. E iubire, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dramei ce va urma. Continuă citirea →

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (I) Cruciada intelectuală

pierre abelardÎn limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Este primul profesor.

Mai întâi, cariera lui este uimitoare, pe măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, aparţine clasei micilor nobili a căror viaţă devine dificilă o dată cu începuturile economiei monetare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe. seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură.

Dar renunţarea la armele războinice nu înseamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bătăios, el va deveni cavalerul dialecticii – după cum a spus Paul Vignaux – şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut. Deşteptând necontenit idei, el provoacă pretutindeni discuţii pătimaşe.

Continuă citirea →

O faptă uimitoare

copil tataPovestește Anatole France o întâmplare din copilăria sa:

„Într-o dimineaţă, naşul meu, domnul Danquin, veni să prânzească la noi. Ziua era luminoasă. Vrăbiile piuiau pe acoperişuri. Deodată m-a apucat o poftă nebună de-a săvârşi o faptă uimitoare şi, pe cât se poate, minunată, care să curme monotonia lucrurilor.

Socotind că voi descoperi ceva la bucătărie, am pătruns acolo şi am găsit-o pustie, mirosind frumos, iar focul ardea. Când să dea la masă, Melanie, după neclintitul ei obicei, se dusese să caute la băcan sau la fructărie vreo iarbă, vreo sămânţă, vreo mirodenie uitată.

Pe plită, un ostropel de iepure cânta în cratiţă. La vederea aceasta, o inspiraţie năprasnică puse stăpânire pe mintea mea. Ca să-i dau ascultare, am luat ostropelul de pe foc şi m-am dus să-l ascund în dulapul cu mături. Operaţia a fost îndeplinită cu bine, numai că m-am ales cu patru degete de la mâna dreaptă, cu cotul stâng şi cu amândoi genunchii arşi, cu faţa opărită, şorţul, ciorapii şi pantofii stricaţi, iar sosul se vărsă pe trei sferturi pe lespezile de piatră împreună cu multe bucăţele de slănină şi de ceapă.

Continuă citirea →

Cel mai mare viciu al lui John Fowles

john fowlesScriitorul englez John Fowles („Colecționarul”, „Magicianul”, „Iubita locotenentului francez”) mărturisea că avea un mare viciu. Iată ce scria Fowles în „Jurnal” la 25 iunie 1969:

„… cantitatea absurdă de țigări pe care o fumez – în momentul actual cincizeci sau șaizeci pe zi. Zece minute în care le rezist afurisitelor ăstora înseamnă un fel de victorie. În unele dimineți încerc să mă opresc, dar nu reușesc niciodată să rezist mai mult de-o oră, iar după aceea fumez de două ori mai repede decât înainte. Nu mai pot mirosi florile și am gâtul permanent iritat de la țigări.

Continuă citirea →

Ce a pățit Stendhal când a mers la femei

stendhalPovestește Stendhal [Henri-Marie Beyle]: „În 1821 iubirea m-a înzestrat cu o virtute foarte comică: castitatea.

În august 1821, găsindu-mă prea sumbru, domnii Lussinge, Barot şi Poitevin au pus la cale o încântătoare petrecere cu femei. Trebuia să vină Alexandrine, şase luni mai târziu întreţinuta celor mai bogaţi englezi, pe atunci o debutantă de abia două luni. Alexandrine apăru întrecând toate aşteptările. Era o fată zveltă, de vreo 17 sau 18 ani, deja formată…

Privirile colegilor mei străluciră în faţa acestei apariţii. Lussinge îi oferă un pahar de şampanie şi dispare cu ea… După multă vreme, Lussinge se întoarce foarte palid.

– E rândul dumitale, Beyle.

O găsesc pe Alexandrine în pat, puţin obosită… Era adorabilă, poate că niciodată n-am văzut ceva atât de drăguţ. Nimic desfrânat, doar în privirile din ce în ce mai aprinse şi, dacă vreţi, chiar pasionate.

Continuă citirea →

Stefan Zweig. O biografie

stefan zweigStefan Zweig (1881-1942), scriitor şi publicist austriac. S-a născut în familia unui înstărit industriaş evreu. Religia nu a jucat un rol important în viaţa lui şi, deşi avea să publice în Neue Freie Presse, al cărui prestigios „foileton” era editat de Theodor Herzl, nu va fi atras nici de sionism.

A urmat filozofia la Universitatea din Viena şi la cea din Berlin. A debutat ca poet sub influenţa lui Hofmannsthal şi a lui Rilke, primind o importantă distincţie literară austriacă. Student fiind, pleacă în Belgia, la Emile Verhaeren, căruia îi va deveni bun prieten, traducător şi biograf (printre marii săi prieteni se vor număra de asemenea Sigmund Freud şi Arthur Schnitzler). În 1904 pleacă în Franţa, unde îşi face mulţi prieteni în lumea literară pariziană, de exemplu pe Jules Romains, şi îl cunoaşte pe Romain Rolland, pe care îl va admira o viaţă întreagă; apoi vizitează Anglia, Statele Unite, India şi alte ţări, continuându-şi în tot acest timp preocupările literare.

În 1915 se căsătoreşte cu Friederike von Winternitz.

În timpul Primului Război Mondial, declarându-se pacifist, la fel ca Romain Rolland, nu luptă pe front, slujindu-şi patria ca funcţionar la Arhivele Ministerului de Război. În 1919 părăseşte Viena pentru a se stabili la Salzburg; aici, în cursul unui deceniu, scrie cele mai celebre dintre povestirile, eseurile şi biografiile sale.

În anii 1920-1930, perioada sa de creaţie cea mai fertilă, Stefan Zweig s-a bucurat de o mare faimă internaţională. „Poate că din zilele lui Erasmus (asupra căruia ne-a oferit o lucrare strălucită) nici un alt scriitor nu a fost atât de celebru ca Stefan Zweig”, spunea Thomas Mann. Este socotit unul dintre maeştrii nuvelei, însă rămâne la fel de cunoscut pentru biografiile sale dedicate unor mari personalităţi istorice şi culturale (Maria Antoaneta, Maria Stuart, Erasmus din Rotterdam, triadele Balzac-Dickens-Dostoievki, Hölderlin-Kleist-Nietzesche, Casanova-Stendhal-Tolstoi etc.) şi pentru „miniaturile istorice” adunate în cea mai populară carte a sa, Orele astrale ale omenirii.

Continuă citirea →

Din istoria copilăriei. Renașterea

copii RenastereEpoca pe care ne-am obișnuit, în mod convențional, să o numim „Renaștere” aduce o accentuare a sensibilității față de copilărie, începând din orașele în care se naște, încetul cu încetul, familia „modernă”, formată din cuplu și din copiii acestuia. Strămoșii se îndepărtează tot mai mult, atotputernicia spiței se estompează, iar copiii își capătă, treptat, individualitatea.

La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea, artiști ca Leonardo, Rafael sau Michelangelo plasează, în reprezentările religioase, lângă Fecioara Maria, un copil Iisus gol, care știe deja să meargă. Sensibilitatea occidentală își manifestă, astfel, uimirea în față miracolului copilăriei. Figura copilului Iisus își pierde răceala hieratică din secolele anterioare și devine aceea a unui copilaș care se cuibărește în brațele mamei sale, se joacă cu micul Ioan Botezătorul, se amuză cu o floare sau cu o pasăre. Adulții din picturi privesc către Pruncul Sfânt cu dragoste și cu tandrețe. Correggio, Donatello sau Luca Della Robbia redescoperă copilăria în lucrările lor și pictează bucuria începutului de viață. Treptat, reprezentările copilăriei vor coborî dinspre arta sacră spre cea profană, atunci când oamenii cu stare, fie ei aristocrați sau burghezi, vor dori să-și imortalizeze copiii portretizându-i.

Autonomia din ce în ce mai mare a familiei nucleare duce și la dezvoltarea iconografiei de familie. Într-un triptic pictat de Gerard Horenbout, în prima jumătate a secolului al XVI-lea , îl putem vedea pe Lievin Van Pottelsberghe, consilier-casier al lui Carol Quintul, împreună cu nevasta și cei cinci copii ai săi. Dar patru dintre copii țin în mâini cruciulițe, ceea ce, explică istoricul Jean Delumeau, e semn că nu mai erau în viață la data pictării tabloului. Părinții, însă, nu au vrut să uite chipurile copiilor dispăruți, dovadă evidentă a unei modificări a sensibilității față de copilărie.

Renașterea aduce cu ea tristețea profundă la moartea copiilor. Jan Kochanowski (1530-1584), marele poet polonez, scria în cele Nouăsprezece bocete, închinate fetiței lui Ursula, moartă la vârsta de patru ani: „Iar tu, mângâierea mea, nu îmi vei fi înapoiată în vecii vecilor și nu vei mai veni să pui capăt pustiirii mele. Ce să fac, ce să fac, decât să mă aștern și eu la drum și să mă țin de umbra subțire a pașilor tăi? Acolo am să te văd, deie Domnul, dar tu fă-ți vânt cu scumpele tale brațe mici și aruncă-te de gâtul tatălui tău.” Continuă citirea →