S-a suit scroafa-n copac

scroafaDe câtva timp s-a cocoțat într-o oarecare funcție publică o ființă mediocră, insignifiantă. Nu e de mirare. Sunt destui oameni de nimic care o duc bine indiferent de situaţie, pentru că se pliază perfect după modificările din societate. Oameni obscuri, cărora până şi cultura generală le lipseşte, ajung în funcţii de conducere datorită zelului cu care au pupat diferite părți anatomice ale mai marilor zilei. Toată viața au supraviețuit ca urmare a serviciilor aduse unor interese meschine şi efemere şi nicidecum inteligenţei sau pregătirii profesionale.

Spectacolul oferit de tot felul de inşi insigifianți ajunși la măriri e grotesc. O nulitate ieșită peste noapte din anonimat, uitând de condiția ei umilă, umblă cu nasul pe sus, are brusc impresia că e chiar ceva de capul ei, că e importantă. Parvenitismul era ușor de observat, acum se dezvăluie și obrăznicia, tupeul, aroganța. A intrigat, a linguşit, a calomniat, şi-a apropiat pe unii, a silit pe alţii să se îndepărteze, în scurt a uzat şi a abuzat de toate procedeele pentru a ajunge la situația dorită, acolo unde evident te ridică mai mult defectele decât calităţile.

Uscat la suflet şi plămădit din deşertăciuni mărunte şi false ambiţii, personajul respectiv face parte din categoria de oameni pe care sinceritatea îi stingherește. Se scaldă în zona compromisului, în aerul îmbâcsit de egoism, de invidie și de fățărnicie. Debitând banalităţi şi platitudini răsuflate, exprimă o mulţime de stupidități și de păreri caraghioase. Vorbăria neroadă îi definește vulgaritatea iremediabilă. Îşi ţine mâinile deasupra şoldurilor, cu inegalabila eleganţă a precupeţelor. Evident, manifestă o desconsiderare mergând până la dispreţ pentru toţi cei care se situează pe un alt plan intelectual. De ce? Pentru că Dumnezeu, generos, i-a hărăzit suprema fericire a sărăciei cu duhul!

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (II)

childrenAproape în acelaşi timp, Klaus propovăduia copiilor din aşezările de pe Valea Rinului o cruciadă similară. Despre el, informaţiile sunt şi mai puține decât despre Etienne: nu numai că nu-i cunoaştem numele de familie, dar nici măcar nu ni se indică vârsta aproximativă. Tot ce ştim este că s-a născut într-un sat renan şi că şi-a ţinut primele predici în fața „Sanctuarului celor trei regi“ din Koln.

Cel puţin aşa susţine cronica denumită Annales Spirenses, care-şi începe astfel relatarea: În anul Domnului 1212, a avut loc un mare pelerinaj, atât al bărbaţilor, cât și al copiilor. Despre adulţi nu ni se mai spune nimic, în schimb în privinţa copiilor detaliile devin din ce în ce mai abundente.

Către sfârşitul lunii iunie, grupul condus de Klaus a pornit spre sud, mai întâi de-a lungul Rinului, prin Koblenz şi Mainz, pentru a ajunge în cele din urmă în partea occidentală a Elveţiei de astăzi. Noi şi noi participanţi se adăugau convoiului, în rândurile căruia se aflau acum 20 000 „cruciaţi“. Glasurile lor subţiri intonau cu ardoare un imn în care se spunea că Nycolaus (numele latinizat al lui Klaus) cu cei fără de păcate intra-va în Ierusalim, pre mare păşind, fără a se uda.

Continue reading →

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (I)

cruciada-copiilorLuna mai a anului 1212: un mic păstor în vârstă de 12 ani, pe nume Etienne, lansează o chemare către copiii Franței pentru a porni la eliberarea Locurilor Sfinte, căzute în mâinile musulmanilor. Câteva săptămâni mai târziu, un băiețaş de țăran, Klaus, adresează la Koln un apel asemănător celor de o vârstă cu el din principatele şi ducatele germane. Cei doi „predicatori“ reuşesc să strângă o mulțime numărând în total 50 000 copii, care ajung – în Franta și Italia – la ţărmul Mediteranei. Traversarea mării nu va fi o problemă: proorocii vestesc că apele se vor despica în două, lăsând un culoar de trecere pentru mărunții combatanţi.

Aşa începe, în linii mari, unul dintre cele mai bizare episoade ale întunecatului ev de mijloc: Cruciada copiilor. Cronicarul englez Matthew Paris 0 socoteşte drept „o greşeală de necrezut a istoriei“. Mulţi dintre confrații săi de mai târziu vor fi şi mai severi, punând la îndoială însăși autenticitatea relatărilor. Disputa continuă şi astăzi.

Realitate incontestabilă, până şi în privinţa amănuntelor… Sâmbure de adevăr învăluit într-o legendă care-l exagerează mult proporțiile… Născocire pură și simplă a cronicarilor vremii… Iată principalele poziții pe care se situează istoricii zilelor noastre față de fantastica (sau presupusa) înlănțuire de evenimente din cel de-al doilea deceniu al secolului XIII. În revista italiană „Storia ilustrata“, Paolo Maltese evocă modul cum s-a produs halucinantul episod, fără a uita să sublinieze că, dacă numeroși autori moderni şi contemporani îl socotesc doar ca absurdă fantezie a unor cronicari în goană după subiecte „tari“, alții îi admit existența istorică tratându-l ca pe un capitol din lunga şi crâncena luptă angajată de papalitate pentru a-şi asigura supremația în Europa. Fără a ne pronunța într-un sens sau altul, să vedem care este versiunea cronicărească a celor întâmplate.

Continue reading →

Testamentele, ultimele noastre dorințe

testamentCe nu poţi lua cu tine, laşi în urmă. Dar cui? Şi în ce condiţii? Din ce motive? Pentru a fi amintit cu drag? Pentru a te recompensa postum?

Testamentele fascinează, deoarece sunt ultimele noastre dorinţe; în fapt, ele sunt cereri venite din mormânt. Ele pot dezvălui (şi adesea chiar o fac) sentimente ascunse în timpul vieţii: de iubire şi recunoştinţă, de dispreţ şi ură. Oamenii şi-au folosit cererile finale pentru a-şi răscumpăra greşelile din viaţă, pentru a se răzbuna sau, în cazul cel mai manipulativ, pentru a controla anumite evenimente după ce au dispărut, dar nu au fost uitaţi: Charles Atlas, de exemplu, şi-a lăsat o parte din avere fiului său, cu condiţia ca acesta să fie botezat în religia romano-catolică.

Pe de altă parte, unii reuşesc prin intermediul testamentului să atingă un scop pe care nu au reuşit să-l atingă în timpul vieţii. Un director economic şi-a donat averea pentru iniţierea unor burse de care să beneficieze studenţii la actorie, declarându-şi o dorinţă secretă: „Toată viaţa mi-am dorit să urc pe scenă. Lipsa talentului m-a împiedicat să-mi îndeplinesc această dorinţă.“ Banii au fost oferiţi unui teatru, cu o clauză condiţională: cadavrul său să fie decapitat, capul să-i fie curăţat de carne, iar craniul său albit să fie folosit ca ţeasta lui Yorick în piesa lui Shakespeare, Hamlet. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Un bancher cu o avere considerabilă şi-a eliminat din testament doi membri ai familiei, cu un codicil usturător: „Soţiei mele şi amantului său, le las confirmarea faptului că nu am fost atât de prost pe cât credea ea. Fiului meu, îi las plăcerea de a-şi câştiga traiul; vreme de douăzeci şi cinci de ani, el a crezut că această plăcere îmi aparţine.“

Continue reading →

Viața lui Nicolae Bălcescu

Gheorghe_Tattarescu_-_Nicolae_BalcescuBĂLCESCU, Nicolae (29.VI.1819, Bucureşti – 29.XI.1852, Palermo, Italia), istoric şi prozator. Părinţii lui Bălcescu erau originari din Bălceşti (judeţul Vâlcea), unde mama, Zinca Bălcescu (care şi-a păstrat numele de familie şi după căsătoria cu pitarul Barbu sin Petre, tatăl lui Bălcescu), avea o moşie. Făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi după moartea prematură a tatălui, în 1824.

Bălcescu şi-a început instrucţia şcolară în familie, cu un dascăl grec. Din 1832 este elev la Colegiul „Sf. Sava”. Aici îl cunoaşte pe Ion Ghica. De la profesorul bănăţean Eftimie Murgu îşi însuşeşte primele elemente de filosofie. La 19 ani se angajează în armată cu gradul de iuncher şi predă, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor. Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, devine preocuparea dominantă, ceea ce are ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer spre gruparea naţională, condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

Continue reading →

Legenda lui Coriolan

coriolanusCoriolan (lat. Coriolanus) este eroul uneia dintre cele mai faimoase legende ale vechii Rome. Numelui său adevărat – Caius sau Cnaeus Marius – i-a fost adăugată porecla cu care a devenit celebru, Coriolanus, provenită din eroismul de care a dat dovadă în timpul cuceririi cetăţii volsce Corioli.

Din cauza purtării sale trufaşe şi samavolnice faţă de senat, a fost privit cu teamă şi suspiciune, iar în anul 491, potrivit povestirii tradiţionale, a fost condamnat la exil. S-a refugiat la volsci, cărora le-a promis să-i ajute în războiul împotriva romanilor. Attius Tullius, regele volscilor, l-a numit general al armatei sale, în fruntea căreia Coriolan a cucerit numeroase cetăţi fără a întâmpina rezistenţă, ajungând să-şi plaseze tabăra în apropierea Romei, în anul 489 î.Hr. Alarmaţi, romanii i-au trimis numeroase solii, conduse de cei mai de seamă bărbaţi de stat, însă Coriolan nu le-a dat atenţie.

Continue reading →

Dramele din palatul Lochias (III) Pentru a coroană și un sceptru

antonius cleopatraSe scurseră trei ani. Şi, din nou, lumea romană era disputată între doi rivali: Octavianus și Antonius, unul nepotul și fiul adoptiv al lui Caesar, celălalt, locotenentul lui. Când acesta din urmă se îndreptă spre țărmurile Africii, Cleopatra, care avea acum 28 ani, se gândi la Cezarion, fiul ei și al lui Caesar, căruia urma să-i revină Egiptul și, poate, chiar Imperiul roman. Oare Antonius i-ar putea împlini visul ? Cleopatra se decise să iasă în întâmpinarea lui.

La bordul unei galere romane fu organizat un ospăț în cinstea ei, la care regina răspunse printr-un banchet pe corabia sa cu pânze purpurii, cu vâslele încrustate în argint și pupa în formă de cap de elefant, cu frumoase sclave grecoaice şi negri atletici din Nubia. Farmecul ei, mâncărurile alese și vinurile fine sfârşiră prin a-l subjuga de-a binelea pe Antonius. „Așa de mult l-a fermecat Cleopatra pe Antonius – spune Plutarh – încât s-a lăsat dus de ea în Alexandria“. Se instală deci și el în palatul Lochias, devenind pentru curte și pentru preoți soțul reginei și declarând că dăruiește copiilor ei Libia, Siria, Fenicia, Cilicia, Armenia şi Parția (pe care, de altfel n-o cucerise încă).

Apoi acest nou fiu al lui Amon-Ra se dedică ospețelor și serbărilor. El adună în jurul lui un fel de academie, nu de savanți, retori și filozof, ci de experți în arta de a bea și a mânca. Noapte de noapte, culcat pe un așternut de petale de trandafir, sub o ploaie de flori și de parfumuri, fostul locotenent al lui Caesar bea și mânca, în timp ce în jurul lui evoluau dansatoare, sângerau gladiatori, asudau jongleri. În zori, sub privirile consternate ale Cleopatrei, generalul roman era scos din încăpere beat mort.

Continue reading →

Dramele din palatul Lochias (II) Frumosul vis al Cleopatrei

ancient alexandriaMartor al multor crime

Palatul Lochias din Alexandria putea fi numit mai curând o cetate. Între zidurile lui groase și amenințătoare, în stare să susțină un asediu îndelungat, se găsea nu numai reședința monarhului, un admirabil edificiu din marmură și porfir, dar și clădiri rezervate sfetnicilor, temple, muzeul – o vastă construcție în care erau păstrate colecții rare și prețioase, biblioteca, conținând peste 700.000 volume, grădini și, în sfârșit, incinta funerară, Soma, unde mormintele Ptolemeilor înconjurau celebrul mausoleu în care Alexandru cel Mare dormea, într-un sarcofag de alabastru, ultimul lui somn.

Un amănunt important: palatul dădea direct spre port, încât cel care îl ocupa avea cum să se salveze, în cazul unui asediu pe uscat. Largi trepte de marmură coborau din Lochias până în valurile albastre ale mării, într-un loc îndeajuns de adânc ca să poată primi cele mai mari galere.

Continue reading →

Dramele din palatul Lochias (I) Să i se taie capul!

pompeiÎn secolul IV î.Hr. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare și a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.Hr.) și până în anul 30 î.Hr., tronul țării a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII. Sau, simplu, Cleopatra. Așa a decis istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu XVI sau, cum s-a mai spus, Cezarion…

Cu câteva decenii înainte de era noastră, doi generali romani își disputau dreptul de a stăpâni lumea: Caesar și Pompeius. În înfruntarea de pe câmpiile de la Pharsalos (48 î.Hr.) primul a ieșit victorios, iar celălalt a trebuit să fugă pentru a nu cădea în mâinile învingătorului. Dar încotro? Cine îi erau dușmani și cine prieteni? La Mitilene, unde pe țărmul Mării Egee îl aștepta Cornelia, soția lui, împreună cu fiul cel mai mic, s-au îmbarcat cu toții și au pornit în căutarea unui azil. Pretutindeni au fost însă respinși. Cine ar fi îndrăznit să dea găzduire dușmanului lui Caesar, stăpânul atotputernic de mâine? Atunci Pompeius și-a amintit că pe malurile Nilului avea un prieten care îi era obligat, un prinț pe care îl protejare pe vremea când el, Pompeius, fusese puternic, asigurându-i succesiunea: Ptolemeu XIV, regele Egiptului.

Să i se taie capul!

La treisprezece ani, acest Ptolemeu visa să fie stăpânul absolut al Egiptului. Sora lui, Cleopatra, cu cinci ani mai vârstnică decât el, nutrea și ea aceleași vise. Fratele și sora își părăsiseră capitala, Alexandria, pentru a se retrage fiecare în mijlocul trupelor sale și a se război în lege. Armatele lor se aflau în împrejurimile Pelusiumului (cam pe locul unde este astăzi Port-Said) și așteptau ordinul de atac. Cei trei comandanți ai trupelor lui Ptolemeu – marele sfetnic Potheinos, generalul Ahillas și Theodot din Chios, maestru în retorică – erau în plin consiliu de război când în tabăra tânărului monarh, situată în apropierea mării, se înfăţişă un curier vestind că sosise Pompeius pentru a cere azil.

Continue reading →

Căsătorie cu scântei

sinclair lewisCăsătoria dintre laureatul Nobel Sinclair Lewis și corespondenta pentru știri externe Dorothy Thompson a fost cu scântei de la bun început. Dorothy se înșelase crezând că l-ar putea transforma pe alcoolicul notoriu, în timp ce instabilul autor al romanelor Babbitt și Strada Mare era gelos pe influența politică a soției sale. (Odată, când erau împreună în pat, pe Dorothy a sunat-o președintele Roosevelt!)

După mai mult de un deceniu de mariaj, Lewis a plecat furios, pretinzând că succesul soției îl văduvise de creativitate!🙂

Continue reading →

În flagrant delict

hugoO amantă nu era destul pentru Victor Hugo, al cărui apetit sexual neostoit i-a atras și o arestare după ce a fost prins cu Leonie Biard, soția unui pictor. Mituit de soțul gelos al lui Leonie, un detectiv a descoperit perechea de amorezi în flagrant delict, într-un cuibușor parizian pe care Hugo îl păstra special pentru astfel de scopuri. Dacă scriitorul a fost, în cele din urmă, eliberat grație sistemului juridic francez sexist, în schimb Leonie a fost trimisă la închisoare.

Soția lui Hugo a îmbrățișat cauza femeii făcute de rușine, în realitate fiind încântată că Juliette Drouet, adorata lui amantă de mult timp, avea, în sfârșit, o rivală!🙂

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (III) Elev și student

Nietzsche-Young ManLiceul Pforta, situat nu departe Naumburg, pe râul Saale, era o şcoală cu tradiţie de cel mai mit nivel. În afara unei educaţii clasice, strădaniile pedagogice le celor aproximativ 200 de elevi se îndreptau spre formare caracterului: hărnicia, disciplina şi o adevărată viaţă spartană erau considerate principalele virtuţi ale instituţiei. Metodele erau severe, dar nicidecum şicanatoare, profesorii întru totul înţelegători, printre aceştia şi multe personalităţi de marcă.

Cu toate acestea, Nietzsche a avut dificultăţi de acomodare, aşa cum s-a întâmplat în cursul nefericitului intermezzo de la şcoala medie comunală, dificultăţi datorate dorului de casă, pe care îl simt majoritatea copiilor la intrarea într-un internat. Învăţa cu sârguinţă, dar la început nu a legat noi prietenii. Libertatea de mişcare spirituală, pe care nu o avusese la început în regimul strict de la Pforta, încerca să o redobândească acasă în timpul vacanţelor: acolo a înfiinţat un mic cerc literar şi artistic, «Germania», din care făceau parte, în afară de el, vechii prieteni Krug şi Pinder. Statutul societăţii prevedea ca fiecare membru să prezinte lunar o lucrare care urma să fie criticată reciproc. Important este faptul că prietenii puteau, cu puţinele mijloace ale societăţii, să-şi permită un abonament la «Revista pentru muzică», iar acest lucru a influenţat gustul pentru muzică al lui Nietzsche: astfel a cunoscut el, care aprecia doar muzica clasică, arta lui Richard Wagner. Şi, în sfârşit, din ultimii bani ai societăţii, au cumpărat o partitură de pian pentru «Tristan şi Isolda».

Nietzsche şi-a găsit un nou prieten care de-a lungul multor ani va deveni însoţitorul său în drumeţiile spirituale: era Paul Deussen, alături de care în anul 1861, de Paşti, Nietzsche urma să fie confirmat.

În curând însă Nietzsche părea să aibă îndoieli în ce priveşte religia creştină; strălucita educaţie logică şi filologică dobândită la Pforta au dus la o distanţare critică de credinţa strămoşilor. Această schimbare nu a intervenit ca o ruptură bruscă şi nu îşi are rădăcinile în vreo întâmplare semnificativă venită din interior sau din exterior; nu cunoaştem nici vreo suferinţă spirituală sau vreo criză catastrofală care să fi determinat năruirea credinţei. Îndoielile în ce priveşte creştinismul şi respingerea totală a acestuia au apărut treptat şi au survenit, la început, ca o urmare neintenţionată a educaţiei lui Nietzsche. De aceea, pe bună dreptate, el a calificat mai târziu această schimbare ca fiind procesul unei eliberări liniştite şi lipsite de dureri. Pierderii credinţei, poate unul din cele mai importante evenimente din viaţa lui Nietzsche, nu-i corespunde nici o împrejurare cu adevărat importantă.

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (II) Copilăria

Nietzsche-21Nietzsche însuşi a relatat cât de greu i-a fost să se mute din casa parohială de la ţară în strâmtorarea locuinţei din Naumburg. Copilul întâmpina greutăţi în împrejurările ce i se păreau ostile. Aceste dificultăţi aveau să sporească atunci când, la îndemnul bunicii, a fost nevoit să frecventeze şcoala reală din Naumburg. Nietzsche a eşuat în aspra lume a celor ce-i vor deveni camarazi dejoacă şi cu care nu reuşea să se împrietenească. Abia când a ajuns într-o instituţie privată care pregătea copii pentru gimnaziul domului părea să se simtă mai bine. Acolo, Nietzsche şi-a câştigat şi primii prieteni: pe Wilhelm Pinder şi Gustav Krug, fii de jurişti din cercul de cunoscuţi ai bunicii sale. împreună cu ei, Nietzsche, în vârstă de opt ani, a intrat la gimnaziul domului. Nu i-a fost deloc uşor la şcoală, învățarea regulilor şi faptul că trebuia să fie ascultător îl revoltau. Dar marele talent al acestui copil sensibil se întrevedea deja.

Atmosfera din Naumburg, din cercul familiei, care dădea impresia că este artificială şi nefirească, cu pretenţiile ei religioase şi morale, l-a determinat pe tânărul Friedrich Nietzsche să nu participe la jocurile dezinvolte ale altor copii ci să-şi petreacă timpul într-un mod erudit, scriind. La vârsta de 10 ani a compus un motet şi scrisese deja 50 de poezii. Fără a se baza pe vreun exemplu, se străduia să realizeze scene măreţe de natură, încerca, cu ajutorul metricii, să învingă furtuni pe mare şi incendii.

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (I) Familia

nietzscheDacă apreciem însemnătatea unui filosof după efectul pe care îl au operele sale asupra urmaşilor, atunci îl putem situa pe Friedrich Nietzsche deopotrivă alături de Hegel, Marx, Kierkegaard şi Schopenhauer; el este unul din puţinii mari gânditori ai secolului al XlX-lea care se situau cu mult înaintea timpului lor şi fără de care secolul al XX-lea nu ar fi devenit ceea ce este.

Istoria receptării operei lui Nietzsche începe târziu. El, cel care şi-a pierdut puterea raţiunii, nu a trăit să vadă gloria mereu crescândă de care s-a bucurat în cele din urmă opera sa; sămânţa ideilor sale şi-a arătat în chip uimitor roadele, atât în rău, cât şi în bine, abia după moartea sa.

Comparativ cu această receptare, viaţa lui Nietzsche a fost aproape neînsemnată: câteva decenii ale unei vieţi de intelectual, de la bun început o persoană retrasă, o viaţă care a stat sub semnul singurătăţii şi al neînţelegerii. Nici o realizare nu a făcut să crească în intensitate şi nu a definit această viaţă şi nici o preţuire veritabilă, venită din exterior, nu a însoţit-o. Astfel, Nietzsche pare să aibă dreptate atunci când scrie în Ecce Homo: Una sunt eu, alta sunt scrierile mele. Multiplele interpretări ale acestor scrieri trec prin toate stadiile: de la admiraţie oarbă la critică îndârjită.

Continue reading →

Ultimul lucru pe care l-aș face

Lord PalmerstonCând doctorul îl preveni că starea lui era foarte gravă, Lordul Palmerston (1784-1865), care nu se vedea deloc în postura de muribund, răspunse neîncrezător:

Să mor? Doctore dragă! Dar e ultimul lucru pe care l-aș face!”🙂