Arhive categorie: Opinii

Metisă ca zăpada

Citesc, oarecum amuzat, dar și intrigat, știrea despre alegerea unei actriţe metise pentru a o interpreta pe Albă ca Zăpada, alegere care ar fi un nou semn de deschidere din partea studioului Disney, mult timp acuzat că a ales în special personaje principale albe în producţiile sale. La începutul anului acesta, platforma de streaming Disney+, a blocat accesul copiilor sub 7 ani la vizionarea unor producții precum „Pisicile aristocrate”, „Dumbo” sau „Peter Pan” din cauza unor scene considerate a conține prejudecăți rasiale sau stereotipuri.

Acestea fiind faptele, trebuie să constatăm că trăim într-o lume ciudată în care cel mai greu lucru de acceptat este normalitatea. Filme și cărți de valoare sunt interzise sub pretextul că promovează rasismul, personalitățile istorice sunt contestate, statuile distruse. Albul nu mai este alb, iar negrului nu-i mai poți spune negru. Ipocrizia și exagerările celor care vor să impună un anumit mod de gândire sunt tot mai vizibile. Ridicolul nu mai are limite.

În acest context, nici poveștile nu mai pot fi ce au fost odată. Basmul se va putea numi „Metisă ca zăpada”, piticii vor fi cei 7 bărbați harnici de talie mică și de culori diferite, iar frații Grimm vor fi acuzați de rasism pentru că au scris: ”A fost odată ca niciodată o prinţesă foarte drăguţă; şi avea această prinţesă pielea albă ca zăpada…”

Cu zăpada ce aveți de gând? Rămâne albă?

Rugina sufletului

Purtăm cu toții o luptă permanentă pentru o viață mai bună, iar pentru a ne atinge scopul folosim toate armele care ne sunt la îndemână. Sub povara eforturilor de a satisface nevoile materiale tot mai numeroase, suntem tentați să neglijăm spiritul și caracterul. Universul nostru moral este în suferință. Preocupați mai ales de viața celorlalți, de ceea ce fac aceștia sau nu fac, destui neglijează ceea ce este esențial – propria viață. Lipsa unei preocupări intelectuale cât de firave, o agitație permanentă care refuză răgazul unei clipe de reflecție, rugina sufletului chinuit de frustrări – toate dezvăluie o viață interioară foarte săracă.

Sunt oameni care, vrând să fie peste tot, nu-s nicăieri. Permanent nemulțumiți, atât de greu de satisfăcut, de aceea sunt atât de nefericiți. Nu au o fire complexă, ci doar complicată. Sunt prea prinși în ritmul unei vieți fără sens, în mijlocul combinațiilor pentru a-i coborî pe alții și a se ridica pe ei, pentru a-și da seama cât de mult greșesc atunci când disprețuiesc ceea ce nu înțeleg.

Cred însă că trebuie să renunțăm la tentația de a condamna cu ușurință ceea ce nu ne place sau nu ne convine la ceilalți. Suntem aşa de aspri cu alţii şi aşa de iertători cu noi înşine! Să nu uităm că în fiecare dintre noi sălăşluiesc puteri şi slăbiciuni, frumuseţi şi lucruri urâte. Continui să cred că leacul adevărat pentru îndreptarea unui om este bunătatea. Ea nu trebuie privită ca o dovadă de slăbiciune, ci ca pe o șansă, o datorie prin care putem redescoperi împreună echilibrul, înțelegerea, toleranța.

Medicamente pentru o viață mai bună!

În plină pandemie este firesc să jinduim după normalitate, siguranță, libertate. Normalitatea reprezintă însă pentru mulți întoarcerea la viețile lor serbede și aride, legate de nimicurile zilnice ale unei existențe banale. Trist.

Pandemia înseamnă suferință, neliniște, griji. Suferința este o stare de insatisfacție profundă, asociată uneori cu durerea fizică, dar care este, înainte de toate, o experiență a spiritului. Suferința se naște din dorință, din ură, din orgoliu, din gelozie, din lipsa de discernământ și din toți acei factori care tulbură spiritul și îl cufundă într-o stare de confuzie și de nesiguranță. Un alt motiv al suferinței noastre este egocentrismul, atunci când individul rar se îndepărtează de interesul lui esențial – el însuși. Printre speranțe și așteptări, printre dorințe și suferințe, viața își continuă însă cursul oferind fiecăruia prilejul să se redescopere neîncetat reflectat în imaginea construită de ceilalți și în propria conștiință. Intransigenţi faţă de cei din jur, dar indulgenţi cu noi înșine riscăm acum să pierdem încă o șansă de a ne restructura priorităţile şi de a reanaliza propria viaţă, văzând-o aşa cum este ea de fapt: viaţa unui om obişnuit, vulnerabil, pradă – la fel ca toţi ceilalţi – temerilor şi îndoielilor, bolilor şi chiar morţii.

Dacă lucrurile în jurul nostru se schimbă neîncetat, poate e momentul să încercăm să ne remodelăm viața. Într-o lume dominată de tragicul realității, unii au dificultăți să-și înțeleagă singurătatea, alții să-și uite trecutul, destui fac eforturi să-și ascundă frustrările, împreună pășind către un viitor nedesluşit. Avem însă cu toții nevoie de iubire, înțelegere, bunăvoință, compasiune, ajutor și recunoștință. Sunt singurele medicamente pentru o viață mai bună!

Fiecare dă ceea ce poate

Am citit cândva o poveste interesantă despre ce s-a întâmplat pe vremea zidului din Berlin. O reproduc aici cu speranța că poate fi utilă multora.

Într-o zi, niște locuitori din Berlinul de Răsărit au hotărât să le trimită adversarilor lor din Berlinul Occidental un mic „cadou”. Au încărcat într-un camion gunoi, cărămizi sparte, pietre, materiale de construcții și diverse alte reziduuri. Au dus camionul de-a lungul graniței, au obținut permisul de trecere și au aruncat tot gunoiul de partea Berlinului Occidental.

Nu e nevoie să mai spun că locuitorii din Berlinul Occidental au fost indignați și s-au decis să se răzbune. Aveau de gând „să le plătească cu aceeași monedă”. Din fericire, un om înțelept a intervenit și le-a dat un cu totul alt sfat. Prin urmare, au încărcat într-un camion de gunoi alimente (greu de găsit în Berlinul de Răsărit), haine (tot greu de găsit), medicamente (și mai greu de găsit) și o mulțime de alte lucruri importante. Au dus camionul dincolo de graniță, au descărcat totul cu grijă și au lăsat o pancartă pe care scria: „Fiecare dă ceea ce poate”.

(Ne)șansa de a regăsi solitudinea

Apropierea sărbătorilor de iarnă oferă de obicei posibilitatea unei priviri retrospective asupra evenimentelor importante ale anului care se încheie. Anul acesta, în condițiile specifice impuse de pandemie, avem (ne)șansa de a regăsi solitudinea de care avem nevoie pentru a ne întoarce la lucrurile esențiale, reflectând la ceea ce suntem și ceea ce am putea fi. Îndepărtându-ne, chiar și pentru puțin timp, de banalele probleme ale unei existențe rutiniere, putem constata că avem încă nevoie de compania ideilor, de o atmosferă intelectuală, de linişte si pace sufletească, o pace interioară care să nu fie vulnerabilă la circumstanțele exterioare. De multe ori, putem observa că interesul pentru adevăr cedează în fața vanității. Pentru a scăpa de iluzii fals consolante sau de orgolii vane este necesar să ne autoevaluăm cu sinceritate, fără a ne disimula slăbiciunile și contradicțiile. Numai atunci când vom fi liberi de orice resentiment, asprime şi dispreţ, numai atunci când vom ști să îndepărtăm tendințele egocentrice ale dorinței, urii și invidiei prin iubire, compasiune și credință, vom putea înfrunta dificultățile vieții cu mult mai mult calm şi încredere. Vom avea oare tăria sufletească de a face acest lucru măcar de acum înainte?

Uneori, uităm

Torturați de neliniști cotidiene, rătăcim cu speranță și disperare în căutarea certitudinilor. Rareori mulțumiți și împăcați, uitând că trebuie să rămânem sinceri cu noi și cu ceilalți, ne luptăm cu cei din jurul nostru, încercând de fapt să ne împăcăm cu noi înșine. Parcurgem cu teamă drumul greu de la unul spre celălalt, observând de la distanță, cu ochi critic, greșelile celorlalți și aruncând o umbră tăcută asupra slăbiciunilor noastre. Purtând în noi revolta și mânia, uităm să dăm glas recunoștinței și mulțumirii pentru ceea ce avem, pentru ceea ce suntem. Uităm să ducem o viață plină de substanță, de bucurie, de suferință, într-un cuvânt, de omenie. Uneori, uităm…

Un alt anotimp al confuziei și înstrăinării

Încheiem curând un alt anotimp al confuziei și înstrăinării, o perioadă în care s-a descompus, lent și chinuitor, ansamblul greu format al încrederii și optimismului în ceea ce privește viitorul. Ceea ce s-a întâmplat de la momentul de inserție al virusului COVID 19 în țesătura cea vie a realității și până acum ne refuză orice siguranță cu privire la ziua de mâine și pune în evidență supremația instinctului în raport cu inteligența. Acum, sentimentul care regizează jocul contradictoriu al aparențelor este teama, iar comportamentul multor oameni, timorați și bănuitori, arată că sunt încolțiți de nesiguranță. Sursa fricii (expresia cea mai directă a instinctului de apărare) e în supralicitarea mecanică a unei sugestii de pericol iminent.

Adevărul însă este că ne putem modela viitorul prin gândurile, vorbele și faptele noastre. Eu sunt convins că mulți oameni vor reuși să se elibereze puțin câte puțin de tirania emoțiilor perturbatoare și să descopere ei înșiși elementele de siguranță de care au nevoie. De fapt, noi suntem singurii responsabili pentru ceea ce suntem. Suntem rezultatul trecutului nostru, iar viitorul este în propriile mâini.

Păsări împopoțonate cu pene care nu le aparțin

Viața noastră, a multora dintre noi, se învârte în jurul speranței: speranța în prietenie, în iubire, într-o viață mai bună. Speranța poate crea însă și iluzii periculoase, mai ales în ceea ce privește buna credință a celor din jurul nostru.

Beneficiari ai confuziei dintre popularitate şi valoare, unii, vulnerabili la capitolul sinceritate, străbat această perioadă dificilă așa cum au făcut-o și până acum, ferindu-și mintea de prea multe idei, înrobiți impulsurilor celor mai banale, vindecați de bun-simț și cumpătare. Trecând prin pasajul indiferenței se strecoară umbra crudă a invidiei, care pune în mișcare lipsa de scrupule aducătoare de potențiale măriri.

E greu de pătruns în sufletele acestor persoane obișnuite cu disimularea printr-o îndelungată practică. Deși n-au găsit niciodată răgazul de a reflecta asupra lor înșile, au suficientă energie pentru a se apleca asupra a ceea ce consideră slăbiciunile celorlalți: bunăvoința, îngăduința, încrederea. Apreciați de anumiți oameni, care s-au legat să se admire unii pe alții, ei cred, cu bruma de merit pe care o au, că sunt înzestrați cu toate meritele pe care le poate avea un om, dar pe care nu le vor avea niciodată. Păsări împopoțonate cu pene care nu le aparțin.

Adevărata pandemie

Întotdeauna mi-au plăcut legendele și poveștile. Copil fiind, am putut descoperi cu ajutorul lor o lume fascinantă, plină de eroi și personaje neobișnuite, care îmi stimulau imaginația. Totuși, nu bănuiam atunci cât adevăr este cuprins în paginile lor. De exemplu, am constatat că oglinda vrăjitorului malefic din „Crăiasa Zăpezii” este reală.

Vă amintiți, oglinda în care tot ce era bun și frumos se micșora până aproape nu se vedea, în schimb tot ce era rău și urât se mărea foarte tare și părea și mai urât. După ce oglinda s-a spart, a devenit și mai periculoasă. Milioane de cioburi s-au împrăștiat peste tot; unele dintre ele, mici cât un fir de nisip, au intrat în ochii multor oameni și acolo au rămas. Cei cărora le intrau în ochi cioburile acelea vedeau totul pe dos sau băgau de seamă numai ce era urât. Unii oameni s-au trezit cu cioburi în inimă și asta era cel mai rău: inima li s-a prefăcut într-un sloi de gheață.

Este evident că prin lume zboară încă multe cioburi, așa încât nimeni nu e în siguranță. Mulți oameni sunt afectați, chiar dacă nu întotdeauna sunt conștienți de această boală. Consecințele acțiunilor lor arată cât de mare este ciobul care le-a intrat în ochi sau în inimă. Mă întreb dacă aceasta nu este adevărata pandemie, pericolul cel mai mare pentru oameni: să vadă totul deformat, prin prisma răutății, invidiei și dușmăniei. Având în vedere vechimea bolii, rata mare de infecție și faptul că până acum nu a fost inventat niciun vaccin, consider că afecțiunea aceasta ar trebui să preocupe într-o măsură mai importantă nu autoritățile, ci conștiința fiecăruia dintre noi.

Două greşeli

În ce priveşte virusul COVID – 19, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lui. A doua e să creadă în el şi să-şi bată capul cu virusul în prea mare şi dăunătoare măsură. 🤔

Pandemia și tehnologia

Pandemia care a zguduit întreaga lume are multiple consecințe asupra vieții fiecăruia dintre noi, una dintre cele mai evidente fiind intensificarea ritmului de impunere a tehnologiei. Acum câteva luni existau serioase rezerve cu privire la folosirea telefoanelor mobile în școli, dar pandemia a reușit să măture criticile la adresa utilizării excesive a acestora, internetul devenind și mediumul predilect de educație, după ce se impusese deja pe planul comunicării și informării. Covidul care a înspăimântat întreaga lume a ajuns astfel să ne hrănească dependența de dispozitive.

Cunoașterea prin mijloace digitale poate fi un lucru bun, dar poate să și slăbească și să submineze alte modalități de cunoaștere, care implică o înțelegere mai creativă și mai amplă a lumii și a noastră. Ideea unei școli fără control, fără profesori poate părea atractivă unora, dar trebuie spus că accesul la informație nu poate înlocui competența prealabilă pentru a ști ce informație trebuie căutată și ce să facem cu ea și ar fi o exagerare să ne închipuim că ne putem cultiva singuri doar dispunând de accesul la internet; riscăm atunci să devenim doar receptori pasivi ai opiniilor altor persoane.

În lumea virtuală – de multe ori izolați și uneori solitari – ajungem să înțelegem mai bine distanțarea socială atât de necesară în condițiile pandemiei. Toate competențele tehnologice pe care le avem nu ne ajută însă în niciun fel să căpătăm o experiență în ceea ce privește relațiile umane. Dependența de cunoașterea prin mijloace digitale ne poate face vulnerabili la supraveghere și manipulare. Pentru a evita acest lucru trebuie pus accentul pe cultivarea gândirii critice, a imaginației și reflecției, promovarea lecturii profunde și folosirea propriei memorii în condițiile îmbinării sistemului tradițional de educație cu cel modern.

Ultima zi de școală

Încheierea anului școlar este un eveniment important în viața profesorilor, elevilor și părinților. E un bun prilej de analize, bilanțuri și statistici, dar oferă și posibilitatea unor momente de reflecție asupra unor aspecte de țin de evoluția noastră, a fiecăruia. Dacă elevii se pot bucura de vacanță sau sunt în emoțiile primelor examene importante, împreună cu părinții, mulți profesori continuă să fie alături de elevii lor. Cu răbdare, înțelegere și bunăvoință au știut să se apropie de sufletul lor, să le înțeleagă neliniștile și speranțele, să-i încurajeze și să-i motiveze.

Personal, am uneori îndoieli în legătură cu inspirația alegerii celor mai potrivite metode didactice și de relaționare cu elevii mei și sunt convins că n-am reușit întotdeauna să privesc lucrurile din perspectiva lor. Cred că nu am un simț al umorului prea dezvoltat și poate că uneori abilitățile de comunicare n-au fost cele mai eficiente. Nu știu dacă am reușit să fiu ceea ce doreau elevii mei, dar știu că am fost sincer cu ei, am încercat să fiu obiectiv și atent la nevoile fiecăruia, oferindu-le respect și încredere. Am încercat să critic mai puțin și să îndrept mai mult. Activitatea aceasta mi-a adus multe satisfacții: foști elevi au devenit colegi în cancelarie; alții au ajuns la universități de prestigiu.

Am încercat și încerc și acum să fiu mai bun în ceea ce fac, fiind conștient că tot timpul am ceva de învățat. Și mai cred că numai oferind foarte mult poți primi ceea ce aștepți de la cei din jur.

Despre prejudecăți și filme

Circulă pe net o informație halucinantă: celebrul film „Pe aripile vântului”, interzis de HBO! Pelicula este considerată rasistă!

Am crezut inițial că este fake news și nu i-am dat prea mare importanță. Știrea senzațională s-a dovedit însă reală. Pelicula premiată cu opt Oscaruri, unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale, a căzut victimă în recentul război împotriva rasismului din SUA. Povestea de dragoste dintre Scarlett O’Hara și Rhett Butler în timpul războiului civil american a ajuns o temă controversată într-o perioadă dominată de așa numita „corectitudine politică”.

Retragerea filmului mi se pare o dovadă de cenzură stupidă și oricum tardivă. Reamintesc faptul că „Pe aripile vântului”, ecranizare a romanului omonim scris de Margaret Mitchell, datează din 1939!

E oare o decizie necesară? Personal, mă îndoiesc de utilitatea ei. Sunt convins că nu o operă de artă perpetuează prejudecățile condamnate azi despre populația de culoare, ci o societate lipsită de educație și ușor manipulabilă.

Ce se întâmplă astăzi este de fapt un eșec al societății democratice, un semnal de alarmă care se alătură altor acțiuni care vizează limitarea libertății de expresie. S-a ajuns în situația absurdă de a se interzice filme, exact ca într-un stat totalitar.

Cineva ne explică cum trebuie să interpretăm filmul, în ce context istoric se desfășoară, ce trebuie să înțelegem din el. Să ne amintim romanul lui George Orwell, „1984”, cu poliția gândirii în acțiune. Departe de a fi doar o distopie învechită, odată cu trecerea anilor, el devine tot mai actual.

Despre imperfecțiuni

E vară. Pe lângă beneficiile mult așteptate (concedii, călătorii etc.), apar și mici probleme. O dată cu căldura, a venit momentul să mai renunțăm la unele haine, din păcate la cele care ne ascundeau imperfecțiunile fizice. De multe ori îngăduitori cu noi înșine, suntem nevoiți să recunoaștem că imaginea pe care o vedem în oglindă nu ne surâde deloc. Semnele trecerii timpului se încăpățânează să devină tot mai vizibile de la un an la altul. Kilogramele în plus, tratate cu îngăduință până acum, se alătură ridurilor și cearcănelor și ies în evidență cu obrăznicie. Se cer măsuri imediate și, în consecință, se fac promisiuni ferme. Gata cu viața sedentară de până acum, fuga la sălile de fitness (atunci când se vor deschide) și la magazinele care pot oferi acele haine comode, ușoare, adecvate corpului răsfățat și obosit. Problema pare rezolvată. Oricum, ne consolăm cu gândul că ceilalți au mai multe defecte decât noi.

Agitația asta ne prinde bine. Avem impresia că am rezolvat ceea ce era mai urgent. Dar mai este ceva, ceva mult mai important. Nu trebuie să suferim de vreo agerime prea mare a minții ca să ne dăm seama că avem nevoie, vara asta și toate celelalte anotimpuri care vor veni, să privim mai des în oglinda sufletului nostru, să zăbovim mai mult cu noi înșine, să ne acordăm răgazul reflecției. Ce ar trebui să căutăm în această confruntare cu sine? Tot ce face valoarea și sensul unei vieți. Vom găsi, probabil, unele virtuți care ne mulțumesc și destule lucruri care ne supără. Ce vom face cu imperfecțiunile morale descoperite? Le putem acoperi repede cu promisiuni efemere de schimbare sau vom înțelege că trebuie să îndepărtăm viermele invidiei, să renunțăm la balastul de ură și resentiment și că fără toleranță și compasiune nu ne putem găsi liniștea lăuntrică. Să ne amintim și vorbele lui Seneca: „Nu există niciun rău care să nu promită ceva. Lăcomia promite bani, luxul promite plăceri fără număr și de tot felul, ambiția, însărcinări și favoruri și, prin aceasta, puterea cu tot ce implică ea.”

Povara viciilor noastre

Cu cât înaintăm în viață cu atât mai mult ducem povara viciilor noastre. Răutatea, invidia, vanitatea, egoismul și ipocrizia își pun uneori amprenta pe chipul nostru, dar cel mai adesea ne schimonosesc sufletul.

Apăsați de cenușiul cotidian, mulţumiți cu judecăţi standard, ne adăpostim în spatele tiparelor şi al locurilor comune, fără a avea puterea sau măcar dorința de a ne sustrage acestui destin. Așteptăm de la ceilalți ceea ce nu putem face noi înșine, uitând că orice schimbare a lumii începe cu fiecare dintre noi. Ne gândim tot mai puțin la prietenie și tot mai mult la interesele de moment. Minți fără minte, ne amăgim cu speranțe și iluzii.

Nici nu ne dăm seama când ne trece vremea, când periplul nostru printr-o viață grăbită e aproape să se încheie… Și abia atunci, poate, ajungem să ne gândim la ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipsește: lumea utopică a inocenței, înțelegerii, răbdării și generozității.