Prietenie de vreme bună
Prietenia este încercarea prin care se măsoară un om, spunea Oscar Wilde. Sunt prietenii care rezistă timpului, distanţei şi tăcerii. Prietenii adevărate. Tot ce e însă foarte bun a fost întotdeauna puțin și rar. Mai des întâlnești „prieteni de vreme bună” care îți sunt alături doar când au nevoie de tine. Ulterior, când interesul dictează o atitudine diferită, prietenia se transformă în adversitate. Cine face greșeala de a lua zeflemeaua drept cugetare și de a prețui pe om după ascuțimea limbii, regretă ulterior. Din nefericire, pe unii oameni trebuie să-i asculți foarte multă vreme ca să descoperi că nu au nimic de spus.
Astfel de oameni fac eforturi să-și însușească formele exterioare ale unui comportament decent, dar fondul sufletesc corespunzător le lipsește cu desăvârșire. Sunt egoiști șireți pentru care cei din jur nu sunt decât simple trepte pe care vor să se înalțe. Oameni flexibili, fără obsesia consecvenței, obișnuiți cu disimularea printr-o îndelungată practică, dovedesc perseverență în arta de a naviga cu abilitate printre diverşii factori de putere, pândind şi fructificând orice portiţă deschisă spre accederea la poziţia râvnită. Puterea reprezentată de o funcție cât mai importantă devine un scop în sine. Notorietatea unor astfel de personaje însă se cuvine întotdeauna măsurată cu mijloacele de care s-au folosit pentru a o dobândi.
Astăzi ca şi ieri omul rămâne cel de totdeauna, o fiinţa dublă care, într-o lume de aparenţe înşelătoare, nu vede și nu face nimic în afara interesului personal, interes pentru care la nevoie cei care apar în cale trebuie înlăturați. Cei care își păstrează echilibrul știu că principalul dușman care trebuie combătut este de fapt dorința de a face rău.
Drumul spre iad?
Secolul XX european a fost un secol al războiului, scrie Ian Kershaw în cartea „Drumul spre iad”. Două războaie mondiale, urmate de peste 40 de ani de război rece au definit acest secol. De-a lungul secolului XX Europa a parcurs drumul către infern și retur.
În secolul XXI, un nou război zguduie continentul nostru. Odată ce liderul unui stat puternic utilizează forța brută pentru rezolvarea unei crize, șansele unei catastrofe generale în Europa s-au înmulțit semnificativ. O nouă eră a autodistrugerii se prefigurează. Tragediile fără precedent ale secolului trecut au fost uitate? Încotro se îndreaptă Europa?
Rațiune, calm și bun simț
Declarația de astăzi a ambasadorul Rusiei pe lângă Uniunea Europeană: „În ceea ce priveşte Rusia, vă pot asigura că miercurea aceasta nu va avea loc niciun atac. Războaiele din Europa rareori încep într-o zi de miercuri”, a adăugat el. 
În acest context, manifestările isterice ale unor jurnaliști și specialiști, care anunțau cu surle și trâmbițe că războiul va începe astăzi, devin tot mai ridicole. Credibilitatea presei este la pământ; modul cinic în care sunt speculate temerile oamenilor ar trebui să ne dea de gândit. Mulți dintre cei care apar des în spațiul public și-au arătat acum încă o dată limitele sau interesele. Pentru a ne proteja de influența lor nefastă, cred că ar trebui să apelăm la ceea ce nu vedem în presă: rațiune și calm, deci la bunul simț.
Cui folosește?
Timp de doi ani prim-planul vieții publice a fost acaparat de pandemia de Covid, bun prilej pentru o serie de personaje triste – mereu aceleași – să participe la „ediții incendiare”, unde aveau loc „dezvăluiri-bombă”, încercând să ne convingă că înfruntăm un „virus ucigaș”, că avem de purtat un adevărat „război”, în care ne mândrim cu luptătorii din „linia întâi”, în condițiile în care în fiecare seară se făcea „bilanțul victimelor”.
După o scurtă pauză, retorica războiului revine în forță, însoțită ca de obicei de avertismente și amenințări cu privire la viitorul nostru. Sunt multe aspecte de discutat aici, dar pentru cei care urmăresc înspăimântați deprimantul spectacol mediatic creat de personaje uzate care insistă isteric să creeze panică în legătură cu „iminenta invazie a Ucrainei de către Rusia” redau ultima declarație a președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski: „În prezent, cel mai bun prieten al dușmanilor noștri este panica în țara noastră. Iar toate aceste informații (privind un atac) nu fac decât să provoace panică și nu ne ajută deloc” (Hotnews.ro).
Cui prodest?
O expresie nefericită și stupidă: „Mica Unire”
Astăzi se împlinesc 163 de ani de la Unirea Principatelor Române, prilej de recunoștință pentru patrioții de la 1859 care au acționat cu inteligență politică pentru înfăptuirea unuia din cele mai mărețe acte din istoria României.
Din păcate, în spațiul public se folosește de câtva timp, cu încăpățânare, din ignoranță sau din inerție, o expresie nefericită și stupidă referitoare la Unirea Principatelor Române: „Mica Unire”. Acest clișeu jurnalistic s-a răspândit surprinzător de repede, reușind trista performanță de a se imprima în mintea oamenilor. “Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță” – avertiza Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române – “dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes.”
De ce este cel puțin inoportună sintagma „Mica Unire”? Pentru că Unirea Principatelor Române nu poate fi mică! Așa cum spunea Lucian Boia, 1859 este unirea esențială, nici mare, nici mică, este UNIREA pur și simplu. Dacă nu ar fi fost România creată la 1859, prin alăturarea Moldovei și Țării Românești, nu am fi avut nici Dobrogea, la 1878 și nici Transilvania, Basarabia și Bucovina la 1918. Așa-zisa „Mica Unire” este unirea esențială, fără de care celelalte uniri nu ar fi fost posibile.
Istoricul Marius Diaconescu afirmă că: “Ar trebui să renunțăm la sintagma ”Mica Unire”. Așa cum a fost o unire mare în 1918, o unire mare a fost și în 1859, prin consecințele sale. Ea are aceeași valoare ca și cea din 1918.” Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române aprecia că “Unirea Principatelor Române, începută la Iași în data de 5 ianuarie 1859 și desăvârșită la București în data de 24 ianuarie 1859, nu a fost „Unirea Mică”, după cum zic unii, ci „Unirea de bază”, deoarece ea a constituit temelia pentru formarea statului unitar român.”
Utilizarea sintagmei „Mica Unire” reprezintă chiar un act de profanare a unui fapt sacru: UNIREA, cea mai importantă izbândă istorică a neamului românesc. 24 ianuarie este momentul cel mai însemnat al istoriei noastre! Unirea Principatelor Române este (sau ar trebui să fie!) o mare sărbătoare națională. Este actul de naștere al României! Să cunoaștem deci și să apreciem așa cum se cuvine importanţa şi implicaţiile actului istoric de la 24 ianuarie 1859.
Patrie, democrație și covid
Într-o țară în care noțiunile de patrie, patriotism și interes național au devenit tot mai puțin folosite, chiar perimate, unde din păcate suspiciunea, neîncrederea și ura au devenit constante ale vieții publice, într-o țară cu un sistem de valori aflat în suferință și cu o societate bolnavă de frică, pandemia de Covid forțează rezistența unei democrații tot mai fragile.
O lume nouă pare că se configurează acum, o lume în care, tot mai divizați, oamenii simt nevoia să se adapteze. Între libertate și mica lor siguranță, oamenii o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă. Destui au găsit mijlocul de a suprima orice veleitate reflexivă a inteligenței lor și deja simt plăcerea libertăţii încadrate. Alții, poziționați comod în ţarcul strâmt al egoismului, confundă propria lor părere cu realitatea obiectivă, având iluzia de a debita adevăruri remarcabile și pretenția de a fi credibili.
Copleşiţi de greutăţile zilei sau poate din slăbiciune, cei mai mulți au devenit tot mai egoişti şi mai cinici; nu vor să riște să se rănească agățându-se de asperitățile realității și de aceea se lasă în voia curentului încadrându-se cu ușurință în șablon, fără mari probleme de conștiință. Oamenilor le convine, în general, iluzia înşelăciunii, chiar dacă se înşeală pe ei înşişi. Așa cum spunea Ernest Bernea, “răul este activ şi insinuant, cuceritor prin înşelăciune şi elegant în convingere. Pasul lui e sigur într-o lume nesigură.”
Oare ce va fi în 2022?
2021. Ce am pierdut? Ce am câștigat?
Se apropie Crăciunul, momentul în care ne bucurăm de prezența celor dragi, ne strângem în jurul bradului și desfacem cadouri. Tot acum, spre sfârșitul anului, în liniște, avem șansa în aceste clipe de răgaz de a reflecta asupra vieții noastre, asupra a ceea ce a adus nou anul 2021. Amintiri, bucurii, dureri. Ce am pierdut? Ce am câștigat?
2021 a fost încă un an dominat de spaima pandemiei, care a răpit fiecăruia dintre noi speranța, încrederea, siguranța. Personal, am pierdut o ființă dragă, un om care mi-a fost alături în toate momentele importante din ultimii 18 ani, tatăl soției, pe care l-am considerat și eu un adevărat părinte. Am pierdut și iluzia depre prietenia unei persoane care avea păcatul duplicității. Fără să ne fi mutat în altă ţară, am devenit străini unul altuia. Sine ira…
Din copilărie am păstrat până astăzi o naivitate tenace cu privire la buna-credință a oamenilor; poate și din această cauză nu am izbutit să-mi rentabilizez uneori avantajele. Conștient de amestecul de umbră și lumină care există și în mine, încerc să găsesc echilibrul și liniștea de care am nevoie. Nu sunt preocupat să scormonesc muşuroaiele infirmităţilor morale ale unora și încerc să mă feresc de ură și răutate, aceste excrescențe care deformează caracterul altora. În pofida dificultăților, am câștigat încrederea că, valorificându-mi potențialul intelectual și spiritual, pot trăi senin şi demn chiar și într-o lume bolnavă de egoism și cinism.
Acum, spre sfârșit de an, cred că ar trebui să fim cu toții datori pentru timpul primit. Pentru unii, timpul a fost irosit din nebăgare de seamă. Pentru alții, timpul nu mai înseamnă abundență, ci devine avertisment. Să nu uităm că Dumnezeu ne acordă fiecare clipă retrăgându-ne-o pe precedenta.
Gânduri bune tuturor! Sărbători cu liniște în suflet!
Povara libertății
A început astăzi un nou an școlar cu emoții, bucurii, dar și griji și incertitudini pentru toți cei implicați: elevi, părinți, cadre didactice. Bucuria revederii colegilor, prietenilor și a profesorilor este umbrită de amenințarea permanentă a virusului COVID-19 care generează un sentiment în creștere de izolare, îndoială, scepticism și angoasă. Pandemia a agravat inechitățile și decalajele din sistemul de învățământ, dar consecințele ei sunt mai ample și afectează întreaga viață social-politică.
Lumea noastră, oricât de bine am crede-o întocmită, are fisuri şi umbre generate de derapajele care pot periclita libertatea. În contextul pandemiei, sentimentul de securitate și încredere este otrăvit. De fapt, asistăm pasivi la o criză fără precedent a democrației. Așa cum atentatele din 11 septembrie 2001 au fost urmate de noi măsuri de securitate și metode de supraveghere a populației, pandemia care a cuprins lumea pare a fi pretextul convenabil pentru noi acțiuni care vizează controlul populației. Cei mai mulți dintre cetățeni, anesteziați de spaima virusului, s-au transformat într-o mulțime informă, uneori flatată, alteori amenințată, dar întotdeauna bună de manipulat și exploatat de către cei aflați la putere. Individul, izolat și temător, a devenit un instrument în mâinile forțelor puternice din afara sa.
Așa cum avertiza Erich Fromm, nu are nicio importanță ce simboluri aleg dușmanii libertății. Libertatea este tot atât de periclitată dacă este atacată în numele terorismului sau al pandemiei! E surprinzător totuși că milioane de oameni sunt tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fuseseră părinții lor să lupte pentru ea.
Astăzi, 8 septembrie, Râmnicu Sărat împlinește 582 de ani!
Cea mai veche mențiune documentară a numelui de „Râmnicu Sărat” datează din 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruși și moldoveni, în care se precizează că „liovenii plătesc prima vamă la Râmnicu Sărat, doi florini ungurești de căruță încărcată, apoi dau și celelalte vămi”.
Bătrânul nostru oraș, cu povara anilor în spate și cu multe probleme care își așteaptă încă rezolvarea, rămâne apropiat sufletului nostru. Aici sunt rădăcinile multora dintre noi. Aici sunt lacrimile pe care le-am vărsat pentru cei ce nu mai sunt. Aici locuiesc părinții ce îşi aşteaptă cu disperare şi dor copiii acasă. Aici sunt tinerii care visează deja la noi orizonturi, neștiind pe unde îi va purta viața. Aici suntem noi, cei care continuăm să credem în viitorul orașului nostru! La mulți ani, Râmnicu Sărat!
Am fost director
La 31 august se încheie mandatul meu de director la Școala Gimnazială Nr. 6. Au fost 4 ani plini de evenimente, de provocări pentru toți colegii, ani de împliniri profesionale, dar și de multă muncă, ani în care m-am identificat cu instituția pe care am condus-o. Au fost 4 ani în care am avut oportunitatea să-mi cunosc mai bine colegii și să le apreciez toate calitățile, dar am cunoscut și alte persoane, din diverse medii, care, dincolo de măști, slăbiciuni și vanități, m-au ajutat, fiecare în felul său, să devin mai bun.
Pentru mine, personal, dincolo de datoria pe care consider că mi-am îndeplinit-o, a fost o experiență care și-a pus amprenta asupra mea ca om, profesor, manager. În toată această perioadă am avut ca preocupare constantă binele elevului și respectul pentru toți cei cu care am colaborat. Mai mult decât orice alt lucru, am resimțit din plin marea responsabilitate pe care o implică această funcție. Din această perspectivă am încercat să reprezint un model de comportament moral și de pregătire profesională și să-mi desfășor activitatea în baza principiilor legalității, transparenței decizionale și al eficienței. Am fost și sunt conștient de propriile limite, de faptul că, indiferent de decizie sau de context, nu am putut să mulțumesc întru totul pe cei care aveau diverse așteptări de la mine.
Mi-am dat seama că nu putem face nimic bun dacă nu suntem solidari, dacă nu ne sfătuim și împreună să găsim soluții la problemele cu care ne confruntăm. Am înțeles că trebuie să lupt pentru a reprezenta cât mai bine interesele școlii noastre, chiar cu riscul de a stârni tensiuni sau adversități. Sunt convins însă că, alături de d-voastră, am reușit să consolidăm imaginea bună de care se bucură școala noastră în comunitate și să împlinim așteptările pe care elevii și părinții le aveau în mod îndreptățit de la noi. Le sunt recunoscător tuturor colegilor pentru calitatea și eficiența activității lor și pentru sprijinul pe care mi l-au dat în acești ani. Vă mulțumesc!
Metisă ca zăpada
Citesc, oarecum amuzat, dar și intrigat, știrea despre alegerea unei actriţe metise pentru a o interpreta pe Albă ca Zăpada, alegere care ar fi un nou semn de deschidere din partea studioului Disney, mult timp acuzat că a ales în special personaje principale albe în producţiile sale. La începutul anului acesta, platforma de streaming Disney+, a blocat accesul copiilor sub 7 ani la vizionarea unor producții precum „Pisicile aristocrate”, „Dumbo” sau „Peter Pan” din cauza unor scene considerate a conține prejudecăți rasiale sau stereotipuri.
Acestea fiind faptele, trebuie să constatăm că trăim într-o lume ciudată în care cel mai greu lucru de acceptat este normalitatea. Filme și cărți de valoare sunt interzise sub pretextul că promovează rasismul, personalitățile istorice sunt contestate, statuile distruse. Albul nu mai este alb, iar negrului nu-i mai poți spune negru. Ipocrizia și exagerările celor care vor să impună un anumit mod de gândire sunt tot mai vizibile. Ridicolul nu mai are limite.
În acest context, nici poveștile nu mai pot fi ce au fost odată. Basmul se va putea numi „Metisă ca zăpada”, piticii vor fi cei 7 bărbați harnici de talie mică și de culori diferite, iar frații Grimm vor fi acuzați de rasism pentru că au scris: ”A fost odată ca niciodată o prinţesă foarte drăguţă; şi avea această prinţesă pielea albă ca zăpada…”
Cu zăpada ce aveți de gând? Rămâne albă?
Rugina sufletului
Purtăm cu toții o luptă permanentă pentru o viață mai bună, iar pentru a ne atinge scopul folosim toate armele care ne sunt la îndemână. Sub povara eforturilor de a satisface nevoile materiale tot mai numeroase, suntem tentați să neglijăm spiritul și caracterul. Universul nostru moral este în suferință. Preocupați mai ales de viața celorlalți, de ceea ce fac aceștia sau nu fac, destui neglijează ceea ce este esențial – propria viață. Lipsa unei preocupări intelectuale cât de firave, o agitație permanentă care refuză răgazul unei clipe de reflecție, rugina sufletului chinuit de frustrări – toate dezvăluie o viață interioară foarte săracă.
Sunt oameni care, vrând să fie peste tot, nu-s nicăieri. Permanent nemulțumiți, atât de greu de satisfăcut, de aceea sunt atât de nefericiți. Nu au o fire complexă, ci doar complicată. Sunt prea prinși în ritmul unei vieți fără sens, în mijlocul combinațiilor pentru a-i coborî pe alții și a se ridica pe ei, pentru a-și da seama cât de mult greșesc atunci când disprețuiesc ceea ce nu înțeleg.
Cred însă că trebuie să renunțăm la tentația de a condamna cu ușurință ceea ce nu ne place sau nu ne convine la ceilalți. Suntem aşa de aspri cu alţii şi aşa de iertători cu noi înşine! Să nu uităm că în fiecare dintre noi sălăşluiesc puteri şi slăbiciuni, frumuseţi şi lucruri urâte. Continui să cred că leacul adevărat pentru îndreptarea unui om este bunătatea. Ea nu trebuie privită ca o dovadă de slăbiciune, ci ca pe o șansă, o datorie prin care putem redescoperi împreună echilibrul, înțelegerea, toleranța.
Medicamente pentru o viață mai bună!
În plină pandemie este firesc să jinduim după normalitate, siguranță, libertate. Normalitatea reprezintă însă pentru mulți întoarcerea la viețile lor serbede și aride, legate de nimicurile zilnice ale unei existențe banale. Trist.
Pandemia înseamnă suferință, neliniște, griji. Suferința este o stare de insatisfacție profundă, asociată uneori cu durerea fizică, dar care este, înainte de toate, o experiență a spiritului. Suferința se naște din dorință, din ură, din orgoliu, din gelozie, din lipsa de discernământ și din toți acei factori care tulbură spiritul și îl cufundă într-o stare de confuzie și de nesiguranță. Un alt motiv al suferinței noastre este egocentrismul, atunci când individul rar se îndepărtează de interesul lui esențial – el însuși. Printre speranțe și așteptări, printre dorințe și suferințe, viața își continuă însă cursul oferind fiecăruia prilejul să se redescopere neîncetat reflectat în imaginea construită de ceilalți și în propria conștiință. Intransigenţi faţă de cei din jur, dar indulgenţi cu noi înșine riscăm acum să pierdem încă o șansă de a ne restructura priorităţile şi de a reanaliza propria viaţă, văzând-o aşa cum este ea de fapt: viaţa unui om obişnuit, vulnerabil, pradă – la fel ca toţi ceilalţi – temerilor şi îndoielilor, bolilor şi chiar morţii.
Dacă lucrurile în jurul nostru se schimbă neîncetat, poate e momentul să încercăm să ne remodelăm viața. Într-o lume dominată de tragicul realității, unii au dificultăți să-și înțeleagă singurătatea, alții să-și uite trecutul, destui fac eforturi să-și ascundă frustrările, împreună pășind către un viitor nedesluşit. Avem însă cu toții nevoie de iubire, înțelegere, bunăvoință, compasiune, ajutor și recunoștință. Sunt singurele medicamente pentru o viață mai bună!
Fiecare dă ceea ce poate
Am citit cândva o poveste interesantă despre ce s-a întâmplat pe vremea zidului din Berlin. O reproduc aici cu speranța că poate fi utilă multora.
Într-o zi, niște locuitori din Berlinul de Răsărit au hotărât să le trimită adversarilor lor din Berlinul Occidental un mic „cadou”. Au încărcat într-un camion gunoi, cărămizi sparte, pietre, materiale de construcții și diverse alte reziduuri. Au dus camionul de-a lungul graniței, au obținut permisul de trecere și au aruncat tot gunoiul de partea Berlinului Occidental.
Nu e nevoie să mai spun că locuitorii din Berlinul Occidental au fost indignați și s-au decis să se răzbune. Aveau de gând „să le plătească cu aceeași monedă”. Din fericire, un om înțelept a intervenit și le-a dat un cu totul alt sfat. Prin urmare, au încărcat într-un camion de gunoi alimente (greu de găsit în Berlinul de Răsărit), haine (tot greu de găsit), medicamente (și mai greu de găsit) și o mulțime de alte lucruri importante. Au dus camionul dincolo de graniță, au descărcat totul cu grijă și au lăsat o pancartă pe care scria: „Fiecare dă ceea ce poate”.
(Ne)șansa de a regăsi solitudinea
Apropierea sărbătorilor de iarnă oferă de obicei posibilitatea unei priviri retrospective asupra evenimentelor importante ale anului care se încheie. Anul acesta, în condițiile specifice impuse de pandemie, avem (ne)șansa de a regăsi solitudinea de care avem nevoie pentru a ne întoarce la lucrurile esențiale, reflectând la ceea ce suntem și ceea ce am putea fi. Îndepărtându-ne, chiar și pentru puțin timp, de banalele probleme ale unei existențe rutiniere, putem constata că avem încă nevoie de compania ideilor, de o atmosferă intelectuală, de linişte si pace sufletească, o pace interioară care să nu fie vulnerabilă la circumstanțele exterioare. De multe ori, putem observa că interesul pentru adevăr cedează în fața vanității. Pentru a scăpa de iluzii fals consolante sau de orgolii vane este necesar să ne autoevaluăm cu sinceritate, fără a ne disimula slăbiciunile și contradicțiile. Numai atunci când vom fi liberi de orice resentiment, asprime şi dispreţ, numai atunci când vom ști să îndepărtăm tendințele egocentrice ale dorinței, urii și invidiei prin iubire, compasiune și credință, vom putea înfrunta dificultățile vieții cu mult mai mult calm şi încredere. Vom avea oare tăria sufletească de a face acest lucru măcar de acum înainte?
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente