Arhive categorie: Opinii

Adevărata pandemie

Întotdeauna mi-au plăcut legendele și poveștile. Copil fiind, am putut descoperi cu ajutorul lor o lume fascinantă, plină de eroi și personaje neobișnuite, care îmi stimulau imaginația. Totuși, nu bănuiam atunci cât adevăr este cuprins în paginile lor. De exemplu, am constatat că oglinda vrăjitorului malefic din „Crăiasa Zăpezii” este reală.

Vă amintiți, oglinda în care tot ce era bun și frumos se micșora până aproape nu se vedea, în schimb tot ce era rău și urât se mărea foarte tare și părea și mai urât. După ce oglinda s-a spart, a devenit și mai periculoasă. Milioane de cioburi s-au împrăștiat peste tot; unele dintre ele, mici cât un fir de nisip, au intrat în ochii multor oameni și acolo au rămas. Cei cărora le intrau în ochi cioburile acelea vedeau totul pe dos sau băgau de seamă numai ce era urât. Unii oameni s-au trezit cu cioburi în inimă și asta era cel mai rău: inima li s-a prefăcut într-un sloi de gheață.

Este evident că prin lume zboară încă multe cioburi, așa încât nimeni nu e în siguranță. Mulți oameni sunt afectați, chiar dacă nu întotdeauna sunt conștienți de această boală. Consecințele acțiunilor lor arată cât de mare este ciobul care le-a intrat în ochi sau în inimă. Mă întreb dacă aceasta nu este adevărata pandemie, pericolul cel mai mare pentru oameni: să vadă totul deformat, prin prisma răutății, invidiei și dușmăniei. Având în vedere vechimea bolii, rata mare de infecție și faptul că până acum nu a fost inventat niciun vaccin, consider că afecțiunea aceasta ar trebui să preocupe într-o măsură mai importantă nu autoritățile, ci conștiința fiecăruia dintre noi.

Două greşeli

În ce priveşte virusul COVID – 19, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lui. A doua e să creadă în el şi să-şi bată capul cu virusul în prea mare şi dăunătoare măsură. 🤔

Pandemia și tehnologia

Pandemia care a zguduit întreaga lume are multiple consecințe asupra vieții fiecăruia dintre noi, una dintre cele mai evidente fiind intensificarea ritmului de impunere a tehnologiei. Acum câteva luni existau serioase rezerve cu privire la folosirea telefoanelor mobile în școli, dar pandemia a reușit să măture criticile la adresa utilizării excesive a acestora, internetul devenind și mediumul predilect de educație, după ce se impusese deja pe planul comunicării și informării. Covidul care a înspăimântat întreaga lume a ajuns astfel să ne hrănească dependența de dispozitive.

Cunoașterea prin mijloace digitale poate fi un lucru bun, dar poate să și slăbească și să submineze alte modalități de cunoaștere, care implică o înțelegere mai creativă și mai amplă a lumii și a noastră. Ideea unei școli fără control, fără profesori poate părea atractivă unora, dar trebuie spus că accesul la informație nu poate înlocui competența prealabilă pentru a ști ce informație trebuie căutată și ce să facem cu ea și ar fi o exagerare să ne închipuim că ne putem cultiva singuri doar dispunând de accesul la internet; riscăm atunci să devenim doar receptori pasivi ai opiniilor altor persoane.

În lumea virtuală – de multe ori izolați și uneori solitari – ajungem să înțelegem mai bine distanțarea socială atât de necesară în condițiile pandemiei. Toate competențele tehnologice pe care le avem nu ne ajută însă în niciun fel să căpătam o experiență în ceea ce privește relațiile umane. Dependența de cunoașterea prin mijloace digitale ne poate face vulnerabili la supraveghere și manipulare. Pentru a evita acest lucru trebuie pus accentul pe cultivarea gândirii critice, a imaginației și reflecției, promovarea lecturii profunde și folosirea propriei memorii în condițiile îmbinării sistemului tradițional de educație cu cel modern.

Ultima zi de școală

Încheierea anului școlar este un eveniment important în viața profesorilor, elevilor și părinților. E un bun prilej de analize, bilanțuri și statistici, dar oferă și posibilitatea unor momente de reflecție asupra unor aspecte de țin de evoluția noastră, a fiecăruia. Dacă elevii se pot bucura de vacanță sau sunt în emoțiile primelor examene importante, împreună cu părinții, mulți profesori continuă să fie alături de elevii lor. Cu răbdare, înțelegere și bunăvoință au știut să se apropie de sufletul lor, să le înțeleagă neliniștile și speranțele, să-i încurajeze și să-i motiveze.

Personal, am uneori îndoieli în legătură cu inspirația alegerii celor mai potrivite metode didactice și de relaționare cu elevii mei și sunt convins că n-am reușit întotdeauna să privesc lucrurile din perspectiva lor. Cred că nu am un simț al umorului prea dezvoltat și poate că uneori abilitățile de comunicare n-au fost cele mai eficiente. Nu știu dacă am reușit să fiu ceea ce doreau elevii mei, dar știu că am fost sincer cu ei, am încercat să fiu obiectiv și atent la nevoile fiecăruia, oferindu-le respect și încredere. Am încercat să critic mai puțin și să îndrept mai mult. Activitatea aceasta mi-a adus multe satisfacții: foști elevi au devenit colegi în cancelarie; alții au ajuns la universități de prestigiu.

Am încercat și încerc și acum să fiu mai bun în ceea ce fac, fiind conștient că tot timpul am ceva de învățat. Și mai cred că numai oferind foarte mult poți primi ceea ce aștepți de la cei din jur.

Despre prejudecăți și filme

Circulă pe net o informație halucinantă: celebrul film „Pe aripile vântului”, interzis de HBO! Pelicula este considerată rasistă!

Am crezut inițial că este fake news și nu i-am dat prea mare importanță. Știrea senzațională s-a dovedit însă reală. Pelicula premiată cu opt Oscaruri, unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale, a căzut victimă în recentul război împotriva rasismului din SUA. Povestea de dragoste dintre Scarlett O’Hara și Rhett Butler în timpul războiului civil american a ajuns o temă controversată într-o perioadă dominată de așa numita „corectitudine politică”.

Retragerea filmului mi se pare o dovadă de cenzură stupidă și oricum tardivă. Reamintesc faptul că „Pe aripile vântului”, ecranizare a romanului omonim scris de Margaret Mitchell, datează din 1939!

E oare o decizie necesară? Personal, mă îndoiesc de utilitatea ei. Sunt convins că nu o operă de artă perpetuează prejudecățile condamnate azi despre populația de culoare, ci o societate lipsită de educație și ușor manipulabilă.

Ce se întâmplă astăzi este de fapt un eșec al societății democratice, un semnal de alarmă care se alătură altor acțiuni care vizează limitarea libertății de expresie. S-a ajuns în situația absurdă de a se interzice filme, exact ca într-un stat totalitar.

Cineva ne explică cum trebuie să interpretăm filmul, în ce context istoric se desfășoară, ce trebuie să înțelegem din el. Să ne amintim romanul lui George Orwell, „1984”, cu poliția gândirii în acțiune. Departe de a fi doar o distopie învechită, odată cu trecerea anilor, el devine tot mai actual.

Despre imperfecțiuni

E vară. Pe lângă beneficiile mult așteptate (concedii, călătorii etc.), apar și mici probleme. O dată cu căldura, a venit momentul să mai renunțăm la unele haine, din păcate la cele care ne ascundeau imperfecțiunile fizice. De multe ori îngăduitori cu noi înșine, suntem nevoiți să recunoaștem că imaginea pe care o vedem în oglindă nu ne surâde deloc. Semnele trecerii timpului se încăpățânează să devină tot mai vizibile de la un an la altul. Kilogramele în plus, tratate cu îngăduință până acum, se alătură ridurilor și cearcănelor și ies în evidență cu obrăznicie. Se cer măsuri imediate și, în consecință, se fac promisiuni ferme. Gata cu viața sedentară de până acum, fuga la sălile de fitness (atunci când se vor deschide) și la magazinele care pot oferi acele haine comode, ușoare, adecvate corpului răsfățat și obosit. Problema pare rezolvată. Oricum, ne consolăm cu gândul că ceilalți au mai multe defecte decât noi.

Agitația asta ne prinde bine. Avem impresia că am rezolvat ceea ce era mai urgent. Dar mai este ceva, ceva mult mai important. Nu trebuie să suferim de vreo agerime prea mare a minții ca să ne dăm seama că avem nevoie, vara asta și toate celelalte anotimpuri care vor veni, să privim mai des în oglinda sufletului nostru, să zăbovim mai mult cu noi înșine, să ne acordăm răgazul reflecției. Ce ar trebui să căutăm în această confruntare cu sine? Tot ce face valoarea și sensul unei vieți. Vom găsi, probabil, unele virtuți care ne mulțumesc și destule lucruri care ne supără. Ce vom face cu imperfecțiunile morale descoperite? Le putem acoperi repede cu promisiuni efemere de schimbare sau vom înțelege că trebuie să îndepărtăm viermele invidiei, să renunțăm la balastul de ură și resentiment și că fără toleranță și compasiune nu ne putem găsi liniștea lăuntrică. Să ne amintim și vorbele lui Seneca: „Nu există niciun rău care să nu promită ceva. Lăcomia promite bani, luxul promite plăceri fără număr și de tot felul, ambiția, însărcinări și favoruri și, prin aceasta, puterea cu tot ce implică ea.”

Povara viciilor noastre

Cu cât înaintăm în viață cu atât mai mult ducem povara viciilor noastre. Răutatea, invidia, vanitatea, egoismul și ipocrizia își pun uneori amprenta pe chipul nostru, dar cel mai adesea ne schimonosesc sufletul.

Apăsați de cenușiul cotidian, mulţumiți cu judecăţi standard, ne adăpostim în spatele tiparelor şi al locurilor comune, fără a avea puterea sau măcar dorința de a ne sustrage acestui destin. Așteptăm de la ceilalți ceea ce nu putem face noi înșine, uitând că orice schimbare a lumii începe cu fiecare dintre noi. Ne gândim tot mai puțin la prietenie și tot mai mult la interesele de moment. Minți fără minte, ne amăgim cu speranțe și iluzii.

Nici nu ne dăm seama când ne trece vremea, când periplul nostru printr-o viață grăbită e aproape să se încheie… Și abia atunci, poate, ajungem să ne gândim la ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipsește: lumea utopică a inocenței, înțelegerii, răbdării și generozității.

Dacă patimile freamătă în noi…

Am ieșit aseară la o plimbare cu bicicleta în jurul Râmnicului… Mărturisesc însă că aceste ieșiri solitare nu-mi aduc satisfacțiile pe care alții, poate, le au. Chiar dacă mă aflam în mijlocul naturii, căutam cu privirea oamenii. Indiferent de dezamăgirile pe care le am față de comportamentul sau atitudinea unor semeni, rămân cu sufletul deschis și încrezător în cei din jurul meu. Îmi este clar că nu îndepărtându-ne de ceilalți găsim liniștea de care avem nevoie, ci urmând sfatul înțeleptului: „afară poate răsuna orice fel de zgomot, numai să nu fie zarvă înăuntrul meu, să nu se lupte între ele pofta și teama, avariția și necumpătarea, să nu fie în război și să se izbească una de alta. La ce bun liniștea unui cartier întreg, dacă patimile freamătă în noi?”

Mici valuri clipocind la suprafaţa  unei vieți meschine

Avem de multe ori naivitatea să credem în buna credință a celor din jurul nostru, dar experiența vieții ne arată că nu trebuie să ne amăgim în această privință. Oricine – spunea Baltazar Gracian – e-n stare să-ți fie neprieten, nu și prieten; puțini pot face bine, dar aproape toți rău.

După împrejurări și interese, comportamentul aceloraşi indivizi manifestă contradicţii flagrante. Ba se înclină cu servilism, ba se lasă pradă frustrărilor îndelung reprimate. Respectă forța, dar se arată prea rar impresionați de bunătate, care este privită drept o formă de slăbiciune. Simpatia devine curând admirație şi, abia  ivită, antipatia se transformă în ură.

Pentru unii, grupul din care fac parte într-un anumit context reprezintă un element de protecție, de siguranță. Doar acolo, ignorantul şi ambiţiosul sunt eliberaţi de conștiința nulităţii şi neputinţei lor și pot încerca, fără sentimentul apăsător al responsabilității, mărunte diversiuni alimentate de vechi resentimente.

Cu ideile lor cam înguste și egoismul adesea excesiv, astfel de personaje, lipsite de consistență și consecvență, predispuse spre intrigă și exagerare, fără prezența liniștitoare a bunului simț, încearcă să se agite, dar nu reușesc decât mici valuri clipocind la suprafaţa  unei vieți meschine.

O lume a unei singure boli și a mai multor măști

Cred că virusul COVID 19 există.

Sunt convins că trebuie respectate permanent măsurile elementare de igienă și măcar o perioadă cele de distanțare socială.

Am devenit precaut, atât față de pericolul reprezentat de virus, cât și față de cei care hrănesc temerile oamenilor și îi țin într-o continuă alarmă, înșelând buna lor credință și aruncându-i în extrema spaimei permanente.

Constat cu neliniște că mulți oameni, tulburați de avalanșa știrilor contradictorii, se lasă înspăimântați fie de o propagandă abilă, fie de puterea propriei fantezii.

Mă simt solidar cu cei care știu să păstreze echilibrul între siguranța (auto)impusă și riscul de a te bucura de viață.

Observ că o parte a elitei, până mai ieri veselă și risipitoare, și-a luat o mască de îngrijorare față de nefericirea publică.

Trăiesc într-o lume a unei singure boli, noul coronavirus, și a mai multor măști, de la cele care par să ne protejeze de suferințe la cele care ne fac tot mai greu de (re)cunoscut.

Constat că Domnul a găsit cu cale să cruțe viețile celor care se cred importanți. Epidemia nu s-a atins de niciunul dintre ei; n-aș putea spune c-au dat dovadă de prea multă recunoștință sau de vreun semn de căință și de schimbare a moravurilor.

Din lumea celor care… cuvântă

Spectacolul mediatic generat de noul coronavirus aduce în prim-planul vieții publice o serie de personaje banale care, grăbindu-se să participe la „ediții incendiare”, unde au loc „dezvăluiri-bombă”, încearcă să ne convingă că înfruntăm un „virus ucigaș”, avem de purtat un adevărat „război”, în care ne mândrim cu luptătorii din „linia întâi”, în condițiile grele în care avem în fiecare seară „bilanțul victimelor”.

Aceste clișee, promovate cu încăpățânare între avertismente, restricții și amenințări cu privire la viitorul nostru, ne conduc spre o situație ciudată în care propaganda este rostită ca adevăr, iar grotescul și drama sunt la fel de interconectate ca viața și moartea.

Ce nu trebuie să uităm

Navigând pe net, am observat cu neplăcere că sunt destui cei care sărbătoresc Ziua Europei, dar foarte puțini cei care își amintesc că astăzi se împlinesc 143 de ani de la un eveniment care ar trebui să fie mai aproape de sufletul și mintea fiecărui român.

Patrioții de ocazie uită că proclamarea Independenței României, cea mai importantă zi a națiunii noastre, nu numai că ar merita ceva mai multă atenție, dar și că această zi specială pentru noi, românii, nu poate fi umbrită de nimic altceva, nici măcar de alte celebrări.

Amețiți de multiplele semnificații istorice ale acestei zile, de curentul globalist sau de anumite interese, sunt destui cei care au lăsat bunul simț să se rătăcească în spațiul virtual, ignorând realitatea că sunt mai întâi români înainte de a fi orice altceva își închipuie ei că ar putea fi.

Educație și pandemie

Înțeleg beneficiile lumii digitalizate, de la comunicare, acces la informații și până la educația online, dar îi observ și limitele, dacă este folosită abuziv. Internetul a devenit esențial pentru munca, școala sau viața noastră socială și, adesea, pentru toate trei. În condițiile speciale impuse de pandemia recentă și de necesitatea integrării dispozitivelor digitale în cadrul actului educațional este incontestabilă asumarea în procesul de învățare a inteligenței tehnologice, ce poate complementariza (dar nu înlocui!) munca profesorului și aportul instituțiilor clasice.

Este evident că dezvoltarea tehnologică ridică noi sfidări în fața educației tradiționale. Dobândim noi dexterități și perspective, dar riscăm să le pierdem pe cele vechi. Accesul la o informație atât de variată nu poate înlocui competența prealabilă pentru a ști ce informație să cauți și ce să faci cu ea. Și ar fi o exagerare să-ți închipui că te poți cultiva singur doar dispunând de accesul la rețea. Mediul virtual nu trebuie fetișizat. Fără o pregătire atentă, promovează lectura rapidă, gândirea grăbită și învățarea superficială. În niciun caz mediul virtual nu poate substitui metodele clasice de achiziţie a unor instrumente culturale, de învăţare umană, de socializare şi interacţiune interpersonală.

Continuă citirea →

Gânduri despre trecut, prezent și viitor

Dramatismul unei situații-limită, de proporțiile unei epidemii, a captat interesul şi a fascinat imaginația multor istorici și scriitori de înainte și de după era noastră, de la Tucidide și Procopiu din Caesarea, de la Lucretiu şi Ovidiu, până la Boccaccio, Defoe și Camus.

Pentru spațiul românesc, foarte interesante sunt însemnările lui Ion Ghica cu privire la ciuma lui Caragea: „A fost în multe rânduri ciuma în țară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morţilor în toată țara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort…”

Astăzi, interesul presei, avidă de împrejurări senzaționale, a fost stârnit mai mult decât oricând de pandemia recentă, o amenințare pentru toate statele lumii, pentru fiecare dintre noi. Emoția transmisă în rândul populației de valurile de vești cutremurătoare referitoare la victimele provocate de cea mai recentă amenințare la adresa omenirii a fost uriașă. Privită la început cu neîncredere și scepticism, pandemia a generat treptat tot mai multe îngrijorări cu privire la efectele ei imediate, dar și la consecințele economice și sociale.

Asistăm oare la prăbușirea unei lumi aflate în derivă? Suntem oare noi expuși celui mai mare pericol din ultimul secol? Greu de răspuns. Cert este că suntem martori la desfășurarea unei tragedii de ale cărei dimensiuni încă nu suntem pe deplin conștienți. Ne aflăm astăzi în fața fragilității ordinii pe care încercăm să o dăm propriei noastre vieți, suntem expuși permanentei primejdii a perturbării existenței noastre. Suntem la discreția cerințelor, urgențelor și evenimentelor exterioare. Într-un spațiu limitat tot mai mult de regulile impuse de autorități pentru a împiedica răspândirea noului virus, într-o perioadă în care comunitatea trăiește cu spaima nesiguranței, este necesar să ne cunoaștem limitele și să le acceptăm. Numai după ce înfruntăm adevărurile dureroase, putem găsi curajul și încrederea pe care le căutăm cu disperare pentru a ieși din acest impas.

Continuă citirea →

Vorbe, dar mai ales fapte bune

Nici unul dintre noi nu ştie cât o să mai ţină molima asta. Sunt momente în care ne simţim aruncați în derivă, expuși de parcă am fi pe cale să fim luați de vârtej şi nu avem nimic de care să ne agăţăm. Deprimați, triști, îngrijorați, trebuie  să facem un pas înapoi ș­i să ne (re)evaluăm viața. Ne descoperim spaimele şi slăbiciunile; pe ale noastre, cu înțelegere, pe ale celorlalți cu ochi critic. Ne consolăm cu ideea că nu suntem singuri în această situație dificilă. Uităm că flăcările focului nu sunt mai puţin dureroase când ştii că ard şi alţii cu tine.

Oamenii se îmbolnăvesc mai ales atunci când se lasă bântuiţi de gânduri neplăcute şi de temeri. Pentru a scăpa de ele, pentru a găsi protecție și siguranță, mulți au venit, destui ar vrea să plece. Plecăm în aceeaşi măsură pentru a fugi de ceea ce suntem ca şi pentru a găsi ceva ce căutăm.

O viață adevărată înseamnă o viață plină de sens ș­i de scop. Mi-e milă de cei care nu-şi dau seama că au deja ceea ce caută cu disperare: familie, dragoste, prietenie. Dar cu adevărat de compătimit sunt cei care nu au nimic.

Continuă citirea →