Monthly Archives: Mai 2016

Inima poetului

poet coucyPoetul Raoul de Coucy a murit în timpul asediului fortăreței Sfântul Ioan din Akko, în anul 1191, dar înainte de a se sfârși și-a însărcinat curierul să-i ducă inima doamnei gândurilor sale, Gabrielle de Vergy.

Dar vai, coletul și mesajul căzură în mâna soțului Gabriellei, domnul de Fayel, care, drept răzbunare, făcu în așa fel încât soața sa să mănânce, fără a ști, inima poetului. Când află de ce ospăț a avut parte, Gabrielle se lăsă să moară de foame.

Continue reading →

Moartea mâncăilor

masa romaniExpresia „a-şi săpa groapa cu dinţii” se potriveşte:

  • împăratului Hadrian, mort în anul 138 de indigestie;
  • împăratului Antoninus, mort în anul 161 tot de indigestie, pricinuită de brânză;
  • regelui Henric I al Angliei, mort în anul 1135 de indigestie cu ţipari;
  • împăratului Germaniei, Frederic al III-lea, mort în 1493 de indigestie de la pepeni galbeni şi fiului său, împăratului Maximilian, mort în 1519 tot de indigestie de la pepeni galbeni;
  • scriitorului englez Robert Greene, mort în 1592 din cauza unei indigestii cu scrumbie afumată şi vin de Rin;
  • compozitorului Glinka, mort în 1857 de o hipertrofie monstruoasă a ficatului, pricinuită de excesele gastronomice.

Continue reading →

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII) Sinteză pentru bacalaureat

formatiuni politice romanesti sec. IX-XIIIAutonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII)

 Întemeierea statelor medievale românești

 Statele medievale românești au apărut în perioada secolelor XIII-XIV.

Cauze:

  • Invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul țării noastre
  • Tendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin
  • Presiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic
  • Existența formațiunilor prestatale românești

Continue reading →

Cine a fost Dedal?

dedalDedal – Personaj mitic în care scriitorii greci au personificat primele evoluţii ale arhitecturii şi sculpturii, mai ales la atenieni şi la cretani. Izvoarele îl numesc când atenian, când cretan, probabil din cauza timpului îndelungat petrecut pe insulă.

La începuturile activităţii sale îl găsim la Atena, unde s-a dedicat sculpturii, dând un impuls acestei arte.  A avut un elev deosebit de înzestrat (numit Calos, Talus sau Perdix), fiul surorii sale (numită tot Perdix), care foarte curând i-a depăşit în pricepere tehnică şi inspiraţie nu numai pe toţi ceilalţi sculptori ai momentului, ci şi pe însuşi maestrul său. Gelos pe arta şi pe succesele nepotului, Dedal l-a ucis. Ca urmare, a fost condamnat la moarte de tribunalul din Atena, dar s-a refugiat în Creta, unde datorită iscusinţei sale i-a atras prietenia regelui Minos.

Multă vreme, arta sa a fost pusă în slujba acestui suveran. Pentru Pasifae, soţia acestuia, el a sculptat în lemn faimoasa vacă ce i-a permis să se împerecheze cu un taur şi să nască mai apoi Minotaurul. La naşterea monstrului, Dedal a construit la Cnosos celebrul labirint, în care acesta a fost ţinut închis. Pentru rolul relevant pe care l-a avut în toate aceste întâmplări, Dedal a fost întemniţat de regele Minos. Dar Pasifae, legată de el prin complicitatea din trecut, l-a eliberat. Încercând să fugă, Dedal a descoperit că Minos sechestrase toate corăbiile şi ambarcaţiunile de pe coastele Cretei; aşadar îi era cu neputinţă să părăsească insula pe mare. Atunci, cu iscusinţa şi inventivitatea sa, a făurit pentru sine şi pentru fiul său Icar nişte aripi din pene prinse cu ceară, cu care a izbutit să fugă din insula Creta, să treacă în zbor pe deasupra Egiptului şi să aterizeze, probabil, la Cumae, în Italia meridională. A trecut apoi în Sicilia, unde a fost primit şi găzduit cu prietenie de miticul rege Cocalos. Minos, care ridicase ancora spre Sicilia pentru a-l urmări, a fost ucis de Cocalos sau de fiicele acestuia.

Continue reading →

Viața lui Moliere (IV) Sfârşitul

moliereCu zece luni înaintea morţii, prin mijlocirea unor prieteni comuni, Moliere se împăcase cu soţia sa, pe care tot o mai iubea, ba devenise şi tatăl unui copil care nu trăi. Schimbarea de regim, pricinuită de această reluare a vieţii conjugale, îi înrăutăţise suferinţa pulmonară.

În ziua celei de a patra reprezentaţii a Bolnavului închipuit Moliere se simţi mai rău ca de obicei: îi dau însă cuvântul lui Grimarest, care aflase probabil amănuntele scenei de la Baron şi a cărui naivitate searbădă îmi pare, aici, preferabilă conciziei mai corecte a celor care l-au reprodus. În ziua aceea, deci, „Moliere, mai chinuit decât de obicei de aprinderea lui de plămâni, îşi chemă soţia, căreia-i spuse în prezenţa lui Baron:

«Câtă vreme în viaţă durerea şi plăcerea s-au împletit, mă crezui fericit, astăzi însă, când sunt covârşit de necazuri fără să mai pot sconta pe nicio clipă de mulţumire şi de bucurie, văd bine că trebuie să părăsesc partida: nu mai pot suporta durerile şi neplăcerile, care nu-mi dau nicio clipă de răgaz. Dar, adăugă el reflectând, cât mai suferă un om înainte de a muri! Totuşi, îmi dau bine seama că mă duc.»

Continue reading →

Viața lui Moliere (III) Necazuri în căsnicie

moliereComicul Moliere se născuse tandru şi lesne la îndrăgostire. În vârstă de 40 de ani se căsătorise cu tânăra Armande Bejart, care avea numai 17 ani şi care mai era, pe deasupra, sora mai mică a Madeleinei. În ciuda pasiunii care o făcu pentru ea şi cu tot geniul său, nu scăpă de nenorocirea pe care ne-o zugrăvise cu atâta ghiduşie. Don Garcia era mai puţin gelos ca Moliere; Georges Dandin şi Sganarelle au fost mai puţin înşelaţi.

Începând cu Prinţesa din Elida, când infidelitatea soţiei sale începu să i se vădească, viaţa lui casnică nu mai fu decât un lung chin. Pus în cunoştinţă de succesele ce i se atribuiau d-lui de Lauzun faţă de ea, el îi ceru ei o explicaţie. În această grea cumpănă, soţia îl duse de nas, mărturisind o înclinaţie către d. de Guiche şi scăpă, spune cronica, cu ajutorul lacrimilor şi al unui leşin.

Cătrănit foc de nenorocirea lui, poetul nostru se întoarse la domnisoara de Brie sau, mai degrabă, i se plânse ei de ocara celeilalte iubiri; Alceste readus la Elianta, datorită asprimilor Celimenei. Atunci când jucă Mizantropul, Moliere, certat cu soţia lui, n-o mai vedea decât la teatru, şi e greu de crezut că între ea, care o făcea chiar pe Celimena şi el, care-l înfăţişa pe Alceste, să nu-şi fi făcut loc vreo aluzie la sentimentele şi la situaţiile lor reale. Adăugaţi, ca să sporiţi necazurile lui Moliere, prezenţa celeilalte Béjart, femeie de mare voinţă, nu tocmai blândă, după cât se pare. Marele Moliere se strecura între aceste trei femei, la fel de încurcat, cum i-o spunea atât de plăcut Chapelle, ca Jupiter, la asediul Ilionului, între cele trei zeiţe.

Continue reading →

Viața lui Moliere (II) Opere nemuritoare

moliereÎn timpul celor 14 ani care urmară instalării sale la Paris și până în ceasul morții, în 1673, Moliere a produs fără încetare. Pentru rege, pentru Curte și pentru serbările de comandă, pentru plăcerea marelui public și pentru interesele trupei sale, pentru propria glorie și grava posteritate.

Moliere, cel mai creator și mai inventiv dintre genii este poate acela care a imitat cel mai mult, și de pretutindeni. El trăi la început, în prima sa manieră, pe seama farsei tradiționale italienești și galice; începând cu Prețioasele și cu Școala soților deveni el însuși; de atunci își stăpâni și domină imitațiile și, fără să le modereze astfel prea mult, le adăugă în permanență un fond de observație originală. Fluviul continuă să ducă la vale bușteni adunați de pretutindeni, dar cu o viitură tot mai întinsă și mai puternică.

Atacat de bigoți, invidiat de scriitori, căutat de cei mari, valet-de-cameră al regelui și ajutorul său nelipsit pentru toate sărbătorile, Moliere, tulburat pe deasupra de pasiunile și de necazurile casnice, devorat de gelozie conjugală, adeseori bolnav de aprinderi la plămâni și de tuse, director de trupă și actor neobosit deși pus la regim și hrănit cu lapte, își îndeplinește toate sarcinile, timp de 15 ani, iar geniul său este prezent și răspunde fiecărei necesități survenite, păstrându-și și ceasurile de inspirație proprie și de inițiativă. Între datoria plătită la repezeală, cu divertismente de la Versailles sau de la Chambord și între cordialele preîntâmpinări aduse râsului zgomotos al burgheziei, Moliere găsește timp pentru opere gândite și mai cu seamă nemuritoare.

Continue reading →

Viața lui Moliere (I) Pasiunile din tinerețe

moliereJean-Baptiste Poquelin s-a născut la Paris, la 15 ianuarie 1622. Se trăgea după mamă și tată dintr-o familie de tapițeri. Tatăl său, care afară de profesiunea sa mai avea și cinul de valet-de-cameră-tapițer al regelui, gândea ca fiul său să-i urmeze, iar tânărul Poquelin, dat de timpuriu ucenic în prăvălie, nu știa la 14 ani decât să citească, să scrie și să socotească, în sfârșit, elementele folositoare profesiunii sale.

Totuși, bunicul lui după mamă, căruia-i plăcea tare mult comedia, îl ducea câteodată la palatul Bourgogne, unde juca Bellerose comedie înaltă, iar Gautier-Garguille, Gros-Guillaume și Turlupin, farsă. De câte ori se întorcea de la teatru, tânărul Poquelin se punea pe lucrul său de tapițer mai trist, mai distrat, mai dezgustat de perspectiva profesiei sale. Să ne închipuim acele dimineți visătoare urmând zilei de spectacol ale geniului adolescent în fața căruia, în noutatea apariției ei, viața omenească i se și desfășura ca o scenă perpetuă. Se mărturisi, în fine, tatălui său și, sprijinit de bunicul care-l răsfăța, obținu să-și facă studiile. Fu primit într-o pensiune, după cât se pare, de unde urmă, ca extern, cursurile Colegiului Clermont, mai târziu Louis-le-Grand, condus de iezuiți. Cinci ani i-au fost de ajuns ca să-și termine tot ciclul studiilor; pe deasupra, mai făcu la Colegiu cunoștințe folositoare, care i-au influențat soarta. Prințul de Conti, fratele Marelui Conde, fu unul dintre condiscipolii săi, lucru de care-și aduse totdeauna aminte, mai pe urmă.

Continue reading →

Molière, din familia geniilor

MoliereExistă în poezie, în literatură, de la începuturile lor, o tagmă foarte restrânsă de oameni ce depășesc linia obișnuită, cinci sau șase la număr, al căror caracter este universalitatea, umanitatea eternă, intim legată de pictura moravurilor și pasiunilor unei epoci. Genii lesnicioase, puternice și fecunde, ale căror principale însușiri constau într-un amestec de fertilitate, de forță și de sinceritate.

La vechii greci, marii figuri a lui Homer, care începe glorios această familie și care exprimă geniul primitiv al celui mai frumos lot de umanitate, te simți încurcat să-i mai alături pe cineva. Sofocle, oricât de fecund pare să fi fost, oricât de uman s-ar fi arătat în expresia armonioasă a sentimentelor și a durerilor, rămâne atât de perfect în contururi, atât de sfânt ca să zicem astfel, ca formă și ca atitudine, încât nu-l putem coborî, nici în gând, de pe piedestalul lui de puritate grecească. Ne lipsesc comicii faimoși și nu cunoaștem decât numele lui Menandru, care a fost poate cel mai desăvârșit, din familia geniilor de care vorbim; căci lui Aristofan fantezia miraculoasă, atât de ateniană, îi dăunează totuși universalității.

Continue reading →

Cidul – Între legendă și realitatea istorică

cidulCidul a existat în realitate. El era un mic cavaler castilian, pe nume Rodrigo Diaz de Bivar. În istorie, Rodrigo n-a fost decât un căpitan în oștile regilor Fernando, Sancho şi Alfonso al Vl-lea. S-a născut în anul 1043 şi a murit în anul 1099, la Valencia.

Se ştie că teritoriul unde se află astăzi Spania fusese invadat de mauri cu începere din anul 711, când faimosul prinţ al deşertului Tarik a trecut prin Gibraltar. Pe tot acest teritoriu nu rămăseseră, după invazia maurilor, decât unele stătuleţe independente, dintre care cel mai important era regatul castilian, stăpânit de Fernando şi urmaşii săi din secolul al XI-lea.

În legenda Cidul povestită de Alexandru Mitru se vorbește de Spania, pentru o mai bună înţelegere, deşi se ştie că poporul spaniol a început de fapt să se alcătuiască, în forma sa actuală, abia în cursul Reconquistei; iar limba spaniolă lua fiinţă în această perioadă, având la bază dialectul castilian. Valuri de sânge s-au vărsat pentru Reconquista – lupta împotriva arabilor. Cele mai mari sacrificii le-a făcut poporul, mai ales ţărănimea, apoi populaţia orăşenească şi micii cavaleri. Reconquista a durat cam de la sfârşitul sec. VIII-lea până în anul 1492, o dată cu cucerirea Granadei. Însă etapa cea mai dramatică şi mai spectaculoasă, care a lăsat urme în legendă, este acea din perioada când a trăit şi a luptat Cidul. Pe seama lui s-au creat o mulţime de cântece şi de legende. Două poeme despre Cid sunt deosebit de importante. Unul este „Cântec pentru Cidul meu”, creat în anul 1140 şi al doilea „Rodrigo” (compus în secolul al XIV-lea, dar păstrat numai într-o prelucrare din secolul al XV-lea).

Continue reading →

O istorie a baladei românești

Grup de lautari din secolul XIX B.A.R. Cabinetul de StampeBALADĂ, specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de V. Alecsandri, în 1852, în culegerea sa Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, substituindu-l denumirilor populare cântec bătrânesc, cântec haiducesc sau cântec vitejesc.

În Europa apuseană, balada însemna inițial o formă fixă a poeziei lirice, cântată în timpul dansului. Mai târziu ea a denumit cântecul epic popular, dar și o poezie cultă, cu sau fără formă fixă.

În folcloristica românească, termenul înglobează, în accepţiunea sa tradiţională, întregul cântec epic, adică: balada propriu-zisă (sau nuvelistică), cântecele epice de vitejie, de haiducie, cele istorice şi cele despre întâmplări contemporane. Astfel, atât Soarele şi luna, Meşterul Manole, Mioriţa, cât şi Miu Cobiul, Corbea, Toma Alimoş, Novăceştii, Miu Haiducul intră în categoria balade. Spre deosebire de cântecul liric, balada este întotdeauna destinată unor auditori care, cel mai adesea, cunosc acţiunea şi îl corectează pe interpret de câte ori este cazul. Întrunirile prilejuite de şezători, târguri, nunţi, cumetrii sau hramuri sunt cele mai propice pentru expunerea, uneori în sute de versuri, a unor întâmplări mai vechi sau mai recente. Caracterul public înlesneşte şi implicarea unor tendinţe moralizatoare sau de stimulare a eroismului, principala ei funcţie fiind cea social-educativă.

În folclorul românesc, balada cunoaşte trei forme de existenţă distincte.

Continue reading →

Expresii celebre: Deus ex machina

Deus-Ex-Machina mitologieDeus ex machina = Mecanism în teatrul grec și cel roman, de obicei o macara (în greceşte: mechane), cu ajutorul căruia se crea iluzia că un zeu apărea din cer pentru a rezolva intriga piesei. Piesele lui Sofocle şi mai ales cele ale lui Euripide necesitau uneori folosirea acestui mecanism.

Astăzi, termenul desemnează apariţia bruscă a ceva care oferă o soluţie artificială la o problemă aparent imposibil de rezolvat.

Continue reading →