Sfârșitul regelui Romei. (V) O durere nesfârșită
La 5 iulie, căpitanul Moll îl găseşte pe fiul lui Napoleon înaintând cu greu spre balcon, sprijinit de un valet. Dar starea ducelui nu inspiră ofiţerilor din statul său major prea multe sentimente de milă. Dimpotrivă: ei nu se gândesc decât la „moștenire“. Vor primi, oare, avere, vor putea ei măcar să-și împartă puținele lucruri ce vor rămâne de pe urma lui? Și vestitul leagăn decorat cu aur? Ce se va face cu el?
– „Nu va putea fi vândut, suspină Hartmann; ar fi prea mare scandalul…“
– „De ce? se miră căpitanul Moll. Ce rău ar fi dacă s-ar vinde acest leagăn, de vreme ce ducele e mort?”
Sâmbătă, 21 iulie, se însufleţeşte brusc și strigă: „Vreau să mor!“ Dar atunci când mama sa intră repede în cameră, îi spune: „Mă simt foarte bine !“ Noaptea – ultima lui noapte – e singur cu valetul său. Respirația îi este din ce în ce mai grea. Dimineața zilei de 22 iulie – o dimineață ploioasă – scaldă palatul într-o lumină opacă. Îngenuncheată lângă pat, Maria-Luiza privește chipul muribundului, chip de ceară, mat, descărnat, scăldat în sudoare, cu nasul ascuțit, cu pomeții ieșiți în afară, un chip care, pe pragul morții, aduce tulburător cu figura Primului Consul de odinioară. O oră se scurge în nemișcare. Câteva minute după ora cinci, „Puiul de Vultur“ mișcă de câteva ori capul, strânge brusc pumnul, apoi respirația se opreşte.
Sfârșitul regelui Romei. (IV) Un epolet pe un mormânt
La 13 mai, împăratul îşi avansează nepotul la gradul de colonel, acordându-i comanda regimentului prinţului de Wasa. Este un epolet așezat pe un mormânt. Nouă zile mai târziu, ducele e transportat la Schonbrunn. Arhiducesa Sofia, care-și iubește nepotul ca pe fratele ei, i-a cedat o cameră de la primul etaj al palatului. Napoleon ocupase această cameră după victoria de la Austerlitz și o regăsise în ajunul bătăliei de la Wagram. Ca şi tatăl său, tânărul duce a privit cu dispreț patul în stil rococo, supraînzorzonat, și a cerut să-i fie pus în locul lui un simplu pat de campanie. Camera vecină — vestitul salon al „lacurilor” — care servise cândva drept cabinet de lucru lui Napoleon, îi este şi ea pusă la dispoziţie.
Medicii vienezi aduşi să-l ajute pe Malfatti sunt categorici: „Nu mai e nicio speranţă. Trebuie avertizată Maria-Luiza, ca să vină de la Parma”. La 17 mai, ducele îl roagă pe Dietrichstein: „Scrieți mamei că mi-e tare rău şi va veni”.
Sfârșitul regelui Romei. (III) Metternich nu l-a omorât; l-a lăsat să moară
„Puiul de Vultur” luptă cu dârzenie împotriva bolii, pentru a-și apăra dreptul la viaţă. La sfârşitul lunii decembrie, el reușeşte chiar să participe la patru vânători; iar la începutul lui 1832 — ultimul an al vieţii lui — declară că „se simte minunat”. În fața acestor „probe”, doctorul Malfatti, îl lasă să-şi reia activitatea militară. La 16 ianuarie poate fi văzut, în fruntea batalionului său, la funeraliile generalului von Siegenthal. Toţi observă cum se străduie să-i semene tatălui, să se ţină în șa ca Napoleon; până și pălăria și-o pune pe cap în clasica manieră a împăratului.
Dar în ziua aceea e un ger cumplit: 18 grade sub zero. Ajuns în Josefplatz, ducele ridică spada lui încovoiată pentru a ordona o salvă, dar vocea i se frânge și ostașii nu pot auzi comanda. Cu lacrimi în ochi, e obligat să cedeze locul unuia dintre ofițerii batalionului și reintră la Hofburg, tremurând din toate încheieturile. Are congestie pulmonară. Nu-și ascunde furia de a fi fost nevoit să-și dezvăluie boala. Reia vechea idee: „E doar o indipoziţie stomacală”. Dar ducele slăbeşte văzând cu ochii, tușeşte, tremură, transpiră. La 4 februarie îi scrie mamei, care se află tot la Parma, şi care nu vine să-l vadă decât odată la doi-trei ani: „Frisoanele, care mă hărțuiesc mai mult decât toate relele prin care am trecut de când mă știu, mă cuprind în fiecare seară”.
Sfârșitul regelui Romei. (II) „Între leagăn și mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”
Toate fetele sunt îndrăgostite de prințul fermecător. Ducelui îi place mult să-și mâne singur trăsurile în goană nebună prin vechiul parc vienez Prater sau să zboare în galop năvalnic pe caii săi iuți. Nu va fi el, de altfel, cel care va stârni uimirea tuturor, parcurgând în numai 37 minute distanța de 12 kilometri dintre Laxenburg şi bariera Vienei? Iubeşte cu pasiune viaţa. Adesea merge – însoţit de șeful statului său major – să-şi inspecteze caii de şa sau de atelaj, sau petrece ore întregi în Sala de arme unde discută „cu multă însufleţire” cu Hartmann, care arată cât de ușor se aprinde ducele. Subiecte de discuţie: situația din Franţa sau comportarea lui Bernadotte.
Citește cu pasiune, aproape întotdeauna autori francezi și manifestă o preferință deosebită pentru doamna de Sevigne. „Scrisorile ei sunt niște bomboane pentru inimă” notează el cu drăgălăşenie. Admiră ceea ce este frumos și grandios. Iubeşte muzica serioasă deşi în acest domeniu – îi povestește lui Hartmann un fost preceptor al său – „n-ai fi găsit pe cineva mai puțin înzestrat, cu o voce mai cumplită şi cu nişte coarde vocale mai incapabile să scoată vreun acord muzical”. Conversația sa e vie şi demonstrează „o uimitoare putere de pătrundere”. „Vioiciunea se împleteşte la el cu infinita inteligență”. În discuție, nu cedează decât în fața unei convingeri „expuse de cineva căruia îi recunoaște superioritatea”. Iată de ce, atunci când intră într-un salon „se produce un val de interes general; fiecare aspiră la cinstea de a sta de vorbă cu el”. Toți cei cu care vine în contact rămân impresionați de maturitatea judecății sale. Făptura lui radiază o fascinație și un irezistibil farmec. N-are decât douăzeci de ani, dar pare a poseda deja acea artă de a se sluji de oameni, care la tatăl său fusese o calitate primordială. „După mine – spunea Malfatti – trăsătura lui cea mai izbitoare și mai caracteristică era aptitudinea de a putea pătrunde până în cele mai tainice ascunzișuri ale inimii omului”.
Sfârșitul regelui Romei. (I) O misiune neobișnuită
Printre evenimentele care au succedat căderii lui Napoleon și care au fost comentate într-un fel sau altul de întreaga Europă de la începutul veacului trecut, episodul „Puiului de Vultur” ocupă un loc aparte. Aceasta, întrucât povestea tragică a lui Napoleon II (cum îi spun și acum cărțile de istorie a Franței) sau a ducelui de Reichstadt (cum au ținut să-l denumească Habsburgii) a ilustrat nu numai un moment al politicii duse de biruitorii uluitorului Bonaparte, dar și destinul tragic ai unei făpturi firave, prizonieră a unor forțe pe care — probabil — nu le-a înțeles niciodată pe de-a-ntregul și care se preta perfect la romanțări duioase, la evocări romantice. De altfel, figura acestui fiu al lui Napoleon, prizonier în colivia de aur a castelelor habsburgice și mort de tuberculoză la 21 ani, a inspirat nu puține lucrări literare sau de artă plastică, filme mai mult sau mai puțin lacrimogene.
Născut în 1811, în palatul Tuileries, fiul împăratului Napoleon I și al Mariei-Luiza, botezat Francois-Charles-Joseph, a primit supranumele de „Rege al Romei”. Dar dacă, în cancelariile Europei, vlăstarul lui Bonaparte și al unei fiice a Casei de Habsburg isca speranța că ar putea deveni un gaj de pace pe un continent greu încercat de pârjoluri, în realitate el n-a adăugat decât un nume în plus pe lista copiilor durerii. Dezastrul Imperiului napoleonian, culminând cu abdicarea definitivă a tatălui său și a oricăruia dintre urmașii săi, l-au forțat să părăsească Franța, pe care n-a mai revăzut-o niciodată. La 23 iunie 1815, „Camera celor 100 de zile” îl proclamase în Franța împărat sub numele de Napoleon II, titlu efemer și cu nimic justificat de realități.
Povestea coroanelor regale ale României
Povestește profesorul Adrian Cioroianu: „Povestea coroanelor de pe fruntea regilor şi reginelor României începe nu în palatele de la Bucureşti sau de la Sinaia, ci îşi are originea în vara anului 1877, pe unul dintre fronturile Războiului de Independenţă. Vă propun să intrăm împreună în culisele acestei istorii cu aur, pietre preţioase şi, mai ales, oţel.
În dimineaţa zilei de 30 august 1877, în cea de-a treia bătălie din faţa Plevnei, un detaşament de dorobanţi români a capturat de la inamic mai mult material de război – printre care şi un tun turcesc cu calibru de 90 de milimetri, ce fusese fabricat într-o uzină de armament din Berlin. Acest tun a fost adus în Capitala României drept captură de război şi nimeni nu bănuia atunci ce rol simbolic va juca el în istoria ţării. Peste patru ani, în primăvara anului 1881, România deja independentă a devenit regat, iar domnitorul Carol I a devenit primul rege din istoria noastră modernă. Şi atunci reintra în scenă fostul tun otoman capturat în vara lui 1877.
Toma Bagdat în „Dicționarul general al literaturii române”
BAGDAT, Toma Alexandru (1824-10.III.1887), traducător. A fost primarul oraşului Râmnicu Sărat (1874). În 1848, a publicat la Bucureşti traducerea „slobodă” a pieselor lui Shakespeare Romeo şi Julieta şi Othello, precedată de o biografie a autorului.
Traducerea este făcută după versiunea franceză a lui Le Tourneur şi nu depăşeşte, în genere, nivelul mediocru al celorlalte traduceri din Shakespeare apărute până atunci în limba română. În „consecuenţele morale” aşezate după fiecare piesă, Bagdat arată o înţelegere mărginită, excesiv moralizantă, a operei dramaturgului englez.
Reprezentaţiile teatrale cu Othello şi cu Romeo şi Julieta ale trupei lui Matei Millo (1851) foloseau textul lui Bagdat.
Mitul lui Deucalion
Deucalion. Fiul lui Prometeu şi al Climenei (sau al lui Celeno); era regele cetăţii Ftia din Tesalia.
Când Zeus a hotărât să extermine omenirea degenerată şi păcătoasă înecând-o printr-un potop uriaş, numai Deucalion şi soţia lui, Pira, au fost salvaţi datorită pioşeniei lor. Urmând sfatul tatălui său, Deucalion şi-a construit o ambarcaţiune pe care s-a refugiat împreună cu soţia. Ei au plutit pe valuri vreme de nouă zile, cât a durat potopul neîntrerupt care a scufundat Grecia în întregime, distrugându-i toţi locuitorii. În cele din urmă, potrivit tradiţiei, barca s-a oprit pe muntele Parnas, în Focida. Deucalion şi soţia sa au consultat sanctuarul lui Temis – care avea să devină în epoca istorică oracolul de la Delfi — pentru a afla cum putea fi reînviată specia omenească. Zeiţa le-a poruncit să-şi acopere capul şi să arunce în urmă oasele propriei sale mame. Oracolul nu era limpede, însă Deucalion şi Pira au crezut că l-au interpretat corect şi au aruncat în urmă pietre, reprezentând oasele Pământului-Mamă. Din pietrele aruncate de Deucalion s-au născut bărbaţii, iar din cele aruncate de Pira, femeile.
Constituțiile totalitare în istoria României
Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre constituțiile totalitare din istoria României, având în vedere:
– precizarea anilor adoptării a două dintre constituțiile totalitare ale României și prezentarea unui fapt istoric care a determinat elaborarea uneia dintre acestea
– menționarea a două principii prevăzute în una/ambele constituții
– menționarea a două asemănări dintre cele două constituții
– menționarea unei deosebiri între cele două constituții
– formularea unui punct de vedere referitor la rolul sistemului constituțional în România și susținerea acestuia printr-un argument istoric
Constituțiile totalitare în istoria României
Necesitatea adoptării unei constituții ca fundament al organizării instituțional-politice s-a resimțit în societatea românească încă de la începuturile modernității, fapt confirmat de apariția, la începutul sec. XIX, a mai multor proiecte constituționale și a unor documente cu caracter constituțional (Constituția cărvunarilor, Regulamentele Organice, Convenția de la Paris, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris etc.)
Constituțiile din România. Sinteză pentru bacalaureat
Primele Constituții ale statului modern român au fost precedate de acte cu caracter constituțional:
- Declarații de principii (“Cererile norodului românesc”, redactate în 1821, în timpul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu)
- Declarații de drepturi (“Proclamația de la Islaz”, ca de altfel și celelalte programe revoluționare de la 1848)
- Proiecte de reformă (“Constituția cărvunarilor” redactată de Ionică Tăutu în 1822 și “Osăbitul act de numire a suveranului românilor” redactat de Ion Câmpineanu în 1838)
- Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din Moldova și Țara Românească din 1857
Istoria Constituțională a României între 1859 și 1991 cunoaște mai multe perioade: Continuă citirea →
Instaurarea comunismului în România
Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre instaurarea comunismului în România, având în vedere:
– precizarea unui factor extern și a unui factor intern ce au favorizat instaurarea comunismului
– menționarea etapelor preluării puterii de către comuniști
– menționarea a două practici folosite de comuniști pe scena politică
– prezentarea unui fapt istoric ce a contribuit la revenirea la democrație în România
– formularea unui punct de vedere asupra consecințelor instalării regimurilor totalitare în Europa de Est și susținerea acestuia printr-un argument istoric
Instaurarea comunismului în România
Perioada de după al Doilea Război Mondial a fost perioada instaurării comunismului în întreaga Europă de Est, deci și în spațiul românesc.
George Orwell. O biografie (III)
Boala
Pe 15 martie 1938, George Orwell a fost internat în sanatoriul Preston Hall din Aylesford (în apropiere de Maidsto
ne), Kent, în urma unei puternice hemoragii la plămâni. A fost suspectat de tuberculoză, dar s-a ajuns la concluzia că, după toate probabilitățile, e vorba de bronsiectazia plămânului stâng. A rămas în spital pe toată durata verii.
Omagiu Cataloniei
Pe 25 aprilie a apărut Omagiu Cataloniei, într-o ediție restrânsă, de 1.500 de exemplare. În ciuda faptului că acum este considerată drept una din cele mai bune opere a lui Orwell, până în 1951, la ora când avea să fie publicată cea de-a doua ediție a ei, după moartea lui Orwell, această primă ediție limitată nu se epuizase.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente