Tag Archives: familia

Viața lui Friedrich Nietzsche (I) Familia

nietzscheDacă apreciem însemnătatea unui filosof după efectul pe care îl au operele sale asupra urmaşilor, atunci îl putem situa pe Friedrich Nietzsche deopotrivă alături de Hegel, Marx, Kierkegaard şi Schopenhauer; el este unul din puţinii mari gânditori ai secolului al XlX-lea care se situau cu mult înaintea timpului lor şi fără de care secolul al XX-lea nu ar fi devenit ceea ce este.

Istoria receptării operei lui Nietzsche începe târziu. El, cel care şi-a pierdut puterea raţiunii, nu a trăit să vadă gloria mereu crescândă de care s-a bucurat în cele din urmă opera sa; sămânţa ideilor sale şi-a arătat în chip uimitor roadele, atât în rău, cât şi în bine, abia după moartea sa.

Comparativ cu această receptare, viaţa lui Nietzsche a fost aproape neînsemnată: câteva decenii ale unei vieţi de intelectual, de la bun început o persoană retrasă, o viaţă care a stat sub semnul singurătăţii şi al neînţelegerii. Nici o realizare nu a făcut să crească în intensitate şi nu a definit această viaţă şi nici o preţuire veritabilă, venită din exterior, nu a însoţit-o. Astfel, Nietzsche pare să aibă dreptate atunci când scrie în Ecce Homo: Una sunt eu, alta sunt scrierile mele. Multiplele interpretări ale acestor scrieri trec prin toate stadiile: de la admiraţie oarbă la critică îndârjită.

Continue reading →

Viaţa lui Iulius Cezar (prima parte)

Caius Iulius Cezar

Cezar, Caius Iulius (12/13.07.100? î.Hr., Roma, azi Italia – 15.03.44 î.Hr., Roma). General şi om de stat roman celebru, cuceritorul Galliei (58-50 î.Hr.), victorios în războiul civil din 49-45 î.Hr. şi dictator (46-44 î.Hr.), care a lansat o serie de reforme politice şi sociale înainte de a fi asasinat de un grup de aristocraţi în clădirea Senatului la idele lui Marte.

Cezar a schimbat decisiv şi ireversibil cursul istoriei în lumea greco-romană. Societatea greco-romană a dispărut de atât de mult timp, încât majoritatea numelor marilor săi bărbaţi înseamnă foarte puţin pentru omul modern de cultură medie. Însă numele lui Cezar, la fel ca şi cel al lui Alexandru, încă se află pe buzele tuturor oamenilor din lumea creştină şi cea islamică. Chiar şi cei care nu ştiu nimic despre Cezar ca personalitate istorică ştiu că numele său de familie reprezintă un titlu ce semnifică un conducător atotputernic unic, precum kaiser în germană, ţar înlimbile slave şi qaysar în limbile islamice.

Numele de Iulius (gentiliciul lui Cezar) este la fel de cunoscut în lumea creştină; în timpul vieţii lui, luna romană Quintilis, în care s-a născut, a fost redenumită „iulie” în cinstea sa. Numele a rămas până astăzi; la fel şi reforma calendarului, impusă tot de el. Vechiul calendar roman era inexact şi manipulat în scopuri politice. Calendarul lui Cezar – calendarul iulian – este încă valabil în ţările ortodoxe din est; calendarul gregorian, care se foloseşte astăzi în vest, este cel iulian, modificat parţial de papa Gregorie XIII.

Continue reading →

Familia în România în perioada interbelică

familia in Romania in perioada interbelica

Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria. Românii erau familişti convinşi.  Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii.

Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40 000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare); se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate.

Continue reading →

Troţki. Tragedia familiei (ultima parte)

Lev Trotki

Troţki a avut două surori şi un frate. Una din surori, Elizaveta Melman, a murit de moarte naturală la Kremlin, în 1924. Cealaltă, Olga Kameneva, avea să sufere toate persecuţiile impuse de Stalin întregii familii a duşmanului său de moarte. Mai întâi exilată, apoi, în 1935, arestată şi internată într-un lagăr de concentrare, va fi executată în toamna anului 1941.

Fratele mai mare al lui Troţki, Alexander, a lucrat în anii ’20 şi ’30 ca agronom la fabrica de zahăr din Novokislaevsk, provincia Voronej. Când Troţki a căzut în dizgraţie, Alexander a fost dat afară din partid, exilat şi obligat să-şi renege fratele în public. Dezavuarea fratelui nu l-a ajutat prea mult, căci în vara anului 1936 a fost arestat pe neaşteptate, în timpul nopţii, pentru a fi împuşcat un an mai târziu, la închisoarea din Kursk.

După moartea Ninei şi a Zinei, cei doi fii ai lui Troţki au început să aibă motive de teamă, mai ales Serghei. Acesta refuzase să plece din ţară împreună cu tatăl său, preferând să se consacre activităţii ştiinţifice. Soţia lui, Olga Grebner, a trebuit să îndure lagărul stalinist şi exilul. Ea îşi aminteşte: „Serghei a fost arestat la 4 martie 1935. Au venit cinci bărbaţi. Percheziţia a durat câteva ore. Au luat cărţile lui Serghei şi un portret al tatălui său. Soţul meu a fost dus la Lubianka, unde a stat două sau trei luni. L-au acuzat de spionaj, sprijin acordat tatălui său, provocare. Apoi l-au deportat în Siberia.” A fost executat la 29 octombrie 1937.

Continue reading →

Troţki. Tragedia familiei (prima parte)

Trotki si fiica sa, Nina, in 1915

Rudele apropiate ale lui Troţki au privit cu bucurie ascensiunea lui meteorică. Până în 1923, cea mai vagă legătură cu clanul Bronştein-Troţki sau cu rudele acestuia era un motiv de mândrie pentru tinerii revoluţionari care aveau sentimentul că gravitează în jurul unui personaj măreţ. Ulterior, aproape întreaga familie a lui Troţki şi toţi cei care îi erau dragi aveau să fie nimiciţi direct sau indirect din ordinul lui Stalin.

Fiicele lui Troţki, Nina şi Zina, au făcut tot posibilul pentru a-l apăra pe tatăl lor atunci când presa a  început să-l atace. I-au cerut foarte rar sprijin financiar, deşi au dus tot timpul un trai modest. Cele două familii ale lui – ambele fiice de la prima soţie, Alexandra Sokolovskaia, şi cei doi fii de la cea de-a doua, Natalia Sedova – au reprezentat drama personală a lui Troţki. Ambele soţii nutreau o puternică aversiune una faţă de cealaltă, iar el trebuia să manifeste foarte mult tact pentru a evita izbucnirile violente dintre ele. Îşi amintea din când în când să trimită câte o felicitare de ziua de naştere a fiicelor sale, dar, practic, nu a contribuit cu nimic la creşterea lor. Cu toate acestea, fetele nutreau un puternic sentiment de mândrie faţă de faimosul lor tată, amestecat însă cu unele resentimente faţă de ambii părinţi pentru situaţia lor ambiguă şi pentru complexul de inferioritate pe care îl resimţeau din această cauză.

Sora mai mică, Nina, a murit în iunie 1928, pe când Troţki era în exil la Alma-Ata. Abia împlinise 26 de ani. Soţul ei, Nevelson, fusese deja arestat şi până la urmă avea să fie împuşcat. Nina n-a primit niciun ajutor de la nimeni altcineva în afară de sora ei. Stigmatizată din cauza tatălui său rebel, avea să moară în scurt timp, deşi tuberculoza ei o „salvase” , fără îndoială, de închisoare şi de gulag. După toate probabilităţile, fiica ei, Volina, a rămas cu bunica, dar când Sokolovskaia, la rândul ei, a fost arestată, copilul a dispărut fără urmă. Troţki a aflat de moartea fiicei sale abia la câteva săptămâni după ce se produsese şi a fost profund îndurerat când şi-a dat seama că înfrângerea lui politică îi grăbise sfârşitul. Fiica lui mai mare îi trimisese o telegramă: „Nina te strigă tot timpul, căci speră că, dacă te va vedea, se va simţi mai bine.” Telegrama a ajuns la 73 de zile după ce a fost trimisă. Moartea Ninei marca începutul unei serii întregi de decese în familia lui Troţki.

Continue reading →

A adus numai nenorociri tuturor celor cu care a avut legături

Lev Trotki

Destinul celor mai mulţi membri ai familiei lui Lev Troţki, ca şi al lui însuşi, a fost tragic. Olga Grebner, soţia fiului său mai mic, Serghei, îl asemuia pe Troţki cu un lepros: „A adus numai nenorociri tuturor celor cu care a avut legături.”

În 1899, Troţki se căsătoreşte (în închisoare) cu Alexandra Sokolovskaia. În mai puţin de trei ani avea s-o părăsească în strafundurile Siberiei împreună cu cele două fiice mici pentru a nu se mai întoarce niciodată la prima lui familie, învinuind „destinul” pentru despărţirea lor.

Mama lui Troţki a murit în 1910, după ce i-a scris că nu speră să-l mai revadă. Nefiind în ţară, nu a putut veni la înmormântare. În 1922, tatăl lui Troţki, David Bronştein, moare de tifos. În 1924, moare sora cea mare a lui Troţki, Elisabeta. În 1928, moare de tuberculoză fiica cea mică a lui Troţki, Nina Nevelson. În 1933, fiica cea mare a lui Troţki, Zinaida Volkova, se sinucide. În 1935, prima soţie a lui Troţki, Alexandra Sokolovskaia, este exilată în Siberia, unde moare câţiva ani mai târziu.

Continue reading →

Familia lui Einstein. Copilăria unui geniu

Albert Einstein s-a născut la Ulm, în Germania, la 14 martie 1879, fiind primul copil al cuplului Hermann şi Pauline Einstein, o familie de germani-evrei din clasa de mijloc. În 1880, Hermann şi Pauline şi-au mutat domiciliul micii lor familii la Munchen, acolo unde, un an mai târziu, s-a născut Maria, sora lui Einstein.

Familia a avut un rol însemnat în stimularea curiozităţii şi a înzestrărilor înnăscute ale viitorului savant. Familia şi rudele aveau o poziţie socială destul de bună, astfel încât au putut să-i pună la dispoziţie cărţi şi alte materiale care l-au ajutat să-şi continue studiile.

Continue reading →

Viaţa intimă a lui Garabet Ibrăileanu

După „dulceaţa” primilor doi-trei ani de căsătorie, Garabet Ibrăileanu a început tot mai mult să-şi neglijeze familia în favoarea preocupărilor lui intelectuale. Îndeosebi după fondarea „Vieţii Româneşti”, s-a îndepărtat tot mai mult de soţie. Rar petrecea în sânul familiei, iar unora chiar li s-a părut a fi un „tiran”, atitudine explicată şi prin originea lui etnică – armenească –, ce impunea anumite norme în raporturile bărbat-femeie. Doar faţă de fiica sa manifesta un ataşament deosebit, jucându-se adeseori cu ea, iar uneori seara o însoţea la culcare, spunându-i o poveste „comandată” de aceasta.

În acest context, soţia a început să sufere din cauza abandonării intimităţii de altă dată. Nu mai aveau o viaţă comună, cu aceleaşi preocupări, de aceea îi şi făcea uneori reproşuri, însă cu blândeţe. Cu toate acestea, Ibrăileanu îşi utiliza uneori soţia pe post de lector şi „cenzor”, numind-o în această ipostază „zarzavagiţa lui Molière”. Totodată, ea îl menaja cât putea de mult, numindu-l chiar „boierul” (iar ea fiind „Lenuţa”). Ca să nu-l tulbure în orele lui de lucru sau de somn, Elena circula pe fereastră – în dreptul căreia avea un taburet. Iar când se vor muta în casa de pe Fundacul Buzdugan 10 (din toamna lui 1927), cu multă verdeaţă şi o verandă unde Ibrăileanu putea chiar să aţipească uneori, într-un soi de pat, pentru a i se păstra liniştea din timpul zilei, spaţiul din faţa geamului de la camera lui Ibrăileanu era baricadat cu sârmă ghimpată şi cutii, pentru ca eventualii neştiutori să nu poată merge pe acolo. În fapt, soţia l-a ferit de tot ceea ce presupunea cotidianul, ea preluând corvezile familiei şi gospodăriei. Pe scurt, Elena Ibrăileanu şi-a sacrificat viaţa pentru opera şi activitatea soţului, deşi era licenţiată în ştiinţe, cu şanse reale de a se afirma ea însăşi, aşa cum au făcut şi fraţii ei.

Continue reading →

Familia lui Ştefan cel Mare (II)

Ştefan cel Mare ţinea mai de mult acuma, la curtea lui din Suceava, două femei prizoniere, pe doamna Maria, nevasta lui Radu cel Frumos al Munteniei, şi pe fiica lor Maria Voichiţa. Le avea la curte la dânsul dinainte ohiar să se fi însurat cu Maria din Mangop, cu un an înainte, din 1471, când înfrânsese el pe înverşunatul său duşman, Radu, voievodul Munteniei. Îl bătuse la Soci, în martie 1471, şi-i nimicise oştirea, încât acesta, în graba lui de a trece mai repede Dunărea, părăsise în capitală soţia, fata şi întreaga lui avere. Ştefan puse stăpânire pe bogăţiile lui Radu, iar pe femei le luă cu el la Suceava, prizoniere.

Continue reading →

Familia lui Ştefan cel Mare (I)

Ştefan cel Mare, care alături de Mihai Viteazul a fost podoaba şi mândria ţării noastre, s-a urcat în scaunul Moldovei în anul 1457. Domn la Suceava a venit cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, scoţând din scaun pe Petru-Aron, ucigaşul tatălui său.

Continue reading →

Familia în Roma antică

În familia romană autoritatea tatălui era – cel puţin în perioada Republicii – nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I d. Hr. soţul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în preajma anului 400 d. Hr. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în stradă; sau, mai târziu, să-i vândă (dar numai în afara Romei, ca sclavi).

Continue reading →

Mircea cel Bătrân. Originea şi familia lui

Înaintaşii lui Mircea cel Bătrân. Ţara Românească sau cum i se zicea oficial după titulatura bizantină, Ungrovlahia, întemeiată în veacul al XIV-lea, era o ţară mică, în comparatie cu întinderea regatelor sau ţaratelor vecine, dar era bine aşezată ca un zid pentru duşmani, sprijinită pe munţii mari şi pe apele late şi adânci ale Dunării; era însă o poartă pentru negustorii ce schimbau mărfuri între Răsăritul şi centrul continentului. De aceea, populaţia ei crescuse şi se îmbogăţise, satele bătrâne de sub munte, de la şes şi de la marginele pădurilor între Olt şi Bărăgan, cât şi cele de la bălţile Dunării se îndeseau şi înfloreau. Domnul aşezat în vechiul scaun de la Argeş, unde stătuseră strămoşii, voievozi locali dinainte de întemeiere, era bogat şi puternic, purta diadema de perle, brâu cu încheietoare de aur şi inele cu pietre scumpe, oastea sa se măsurase adesea cu izbândă, cu cele ungureşti, iar stăpânitorii din sudul Dunării, în treburile cărora se amestecase nu odată, îi căutau prietenia şi se bucurau să se încuscrească cu familia lui.

Continue reading →