Arhive etichetă: legenda

Legenda întemeierii Romei (pentru cititorii grăbiți)

romulus-remusDupă distrugerea Troiei, Eneas, fiul lui Anchise şi al Afroditei (Venus în Panteonul roman), ajunge, însoţit de fiul său Ascaniu (Iulus), după lungi peregrinări, pe coastele Italiei. Eroul troian se căsătoreşte cu fiica regelui Latinus şi fondează oraşul Lavinium, iar Ascaniu întemeiază cetatea Alba Longa; al doisprezecelea rege al acesteia este Numitor.

Regele Amulius, care îşi detronase fratele, pe Numitor, o sileşte pe fiica acestuia, Rhea Silvia, să devină preoteasă a zeiţei Vesta. Numai că aceasta naşte doi gemeni – Romulus şi Remus, fiii zeului Marte. Amulius îi aruncă pe cei doi copii în Tibru. Salvaţi şi alăptaţi de o lupoaică, sunt găsiţi la poalele Palatinului şi crescuţi de păstorul Faustulus. Ajunşi la vârsta adolescenţei, cei doi fraţi află care le este originea, reuşesc să îl pedepsească pe uzurpator şi să îl repună în drepturi pe bunicul lor, Numitor. Se hotărăsc apoi să înalţe o cetate; consultă semnele prevestitoare, care îl avantajează pe Romulus, iar acesta îl ucide pe Remus, devenind regele Romei.

Anunțuri

Cine a fost Dedal?

dedalDedal – Personaj mitic în care scriitorii greci au personificat primele evoluţii ale arhitecturii şi sculpturii, mai ales la atenieni şi la cretani. Izvoarele îl numesc când atenian, când cretan, probabil din cauza timpului îndelungat petrecut pe insulă.

La începuturile activităţii sale îl găsim la Atena, unde s-a dedicat sculpturii, dând un impuls acestei arte.  A avut un elev deosebit de înzestrat (numit Calos, Talus sau Perdix), fiul surorii sale (numită tot Perdix), care foarte curând i-a depăşit în pricepere tehnică şi inspiraţie nu numai pe toţi ceilalţi sculptori ai momentului, ci şi pe însuşi maestrul său. Gelos pe arta şi pe succesele nepotului, Dedal l-a ucis. Ca urmare, a fost condamnat la moarte de tribunalul din Atena, dar s-a refugiat în Creta, unde datorită iscusinţei sale i-a atras prietenia regelui Minos.

Multă vreme, arta sa a fost pusă în slujba acestui suveran. Pentru Pasifae, soţia acestuia, el a sculptat în lemn faimoasa vacă ce i-a permis să se împerecheze cu un taur şi să nască mai apoi Minotaurul. La naşterea monstrului, Dedal a construit la Cnosos celebrul labirint, în care acesta a fost ţinut închis. Pentru rolul relevant pe care l-a avut în toate aceste întâmplări, Dedal a fost întemniţat de regele Minos. Dar Pasifae, legată de el prin complicitatea din trecut, l-a eliberat. Încercând să fugă, Dedal a descoperit că Minos sechestrase toate corăbiile şi ambarcaţiunile de pe coastele Cretei; aşadar îi era cu neputinţă să părăsească insula pe mare. Atunci, cu iscusinţa şi inventivitatea sa, a făurit pentru sine şi pentru fiul său Icar nişte aripi din pene prinse cu ceară, cu care a izbutit să fugă din insula Creta, să treacă în zbor pe deasupra Egiptului şi să aterizeze, probabil, la Cumae, în Italia meridională. A trecut apoi în Sicilia, unde a fost primit şi găzduit cu prietenie de miticul rege Cocalos. Minos, care ridicase ancora spre Sicilia pentru a-l urmări, a fost ucis de Cocalos sau de fiicele acestuia.

Continuă citirea →

Cidul – Între legendă și realitatea istorică

cidulCidul a existat în realitate. El era un mic cavaler castilian, pe nume Rodrigo Diaz de Bivar. În istorie, Rodrigo n-a fost decât un căpitan în oștile regilor Fernando, Sancho şi Alfonso al Vl-lea. S-a născut în anul 1043 şi a murit în anul 1099, la Valencia.

Se ştie că teritoriul unde se află astăzi Spania fusese invadat de mauri cu începere din anul 711, când faimosul prinţ al deşertului Tarik a trecut prin Gibraltar. Pe tot acest teritoriu nu rămăseseră, după invazia maurilor, decât unele stătuleţe independente, dintre care cel mai important era regatul castilian, stăpânit de Fernando şi urmaşii săi din secolul al XI-lea.

În legenda Cidul povestită de Alexandru Mitru se vorbește de Spania, pentru o mai bună înţelegere, deşi se ştie că poporul spaniol a început de fapt să se alcătuiască, în forma sa actuală, abia în cursul Reconquistei; iar limba spaniolă lua fiinţă în această perioadă, având la bază dialectul castilian. Valuri de sânge s-au vărsat pentru Reconquista – lupta împotriva arabilor. Cele mai mari sacrificii le-a făcut poporul, mai ales ţărănimea, apoi populaţia orăşenească şi micii cavaleri. Reconquista a durat cam de la sfârşitul sec. VIII-lea până în anul 1492, o dată cu cucerirea Granadei. Însă etapa cea mai dramatică şi mai spectaculoasă, care a lăsat urme în legendă, este acea din perioada când a trăit şi a luptat Cidul. Pe seama lui s-au creat o mulţime de cântece şi de legende. Două poeme despre Cid sunt deosebit de importante. Unul este „Cântec pentru Cidul meu”, creat în anul 1140 şi al doilea „Rodrigo” (compus în secolul al XIV-lea, dar păstrat numai într-o prelucrare din secolul al XV-lea).

Continuă citirea →

Legenda Didonei

didonaDido sau Didona – Numită şi Elissa sau Elisa, este una dintre cele mai celebre eroine ale Antichităţii, considerată întemeietoarea cetăţii Cartagina.

Era fiica lui Belos, regele Tirului, şi sora lui Pigmalion, care, la moartea tatălui, i-a urmat pe tron. Dido l-a luat de soţ pe Acerbas, un unchi bogat cunoscut şi sub numele de Siheu, însă Pigmalion l-a ucis. În urma acestei crime, Dido a părăsit în taină Tirul şi, îmbarcându-se cu toate bunurile şi cu câţiva nobili credincioşi ei, a pornit spre Africa, pentru a scăpa de cruzimea fratelui său.

Continuă citirea →

Legenda lui Egeu

egeuEgeu – Fiul lui Pandion şi regele Atenei; a fost tatăl lui Tezeu, pe care Etra l-a născut în cetatea Trezena. Mai apoi Tezeu s-a întors la Atena, readucându-l pe tron pe tatăl său, Egeu, care fusese alungat de cei cincizeci de fii ai lui Palas.

Când Tezeu s-a dus în Creta ca să pună capăt tributului în oameni pe care Atena trebuia să i-l plătească lui Minos pentru Minotaur, i-a promis tatălui său că va ridica pânze albe la corăbiile sale, ca semn că misiunea fusese îndeplinită şi că era teafăr. Apropiindu-se de coastele Aticii însă Tezeu şi-a uitat făgăduiala, iar tatăl său, văzând pânzele negre, a crezut că fiul său murise şi, disperat, s-a aruncat în mare. Potrivit tradiţiei, după această întâmplare şi în amintirea sa marea grecească a primit numele de Marea Egee.

Continuă citirea →

Cântecul Nibelungilor – legendă germanică și nordică repovestită

cantecul nibelungilorCu multe veacuri în urmă, se afla pe lume Ţara Nibelungilor, ţară de neguri și păduri, în care soarele nici nu pătrundea printre desișurile mohorâte. Doar prinţul Sigfrid, cel mai viteaz călăreţ și cel mai curajos vâslaș de pe Rin și din toată Marea Nordului, îndrăznea s-o cutreiere. Când își punea coiful de aur și încăleca pe calul alb, părea zeul luminii, picat din înălţimile Valhallei. Nimic nu-l înfricoșa pe tânărul cel semeţ.

Rătăcind prin munţii prăpăstioși, pe căi neștiute de nimeni, Sigfrid a obţinut prin luptă comoara piticilor nibelungi. Despre această comoară se spunea că ar fi fost blestemată să aducă nenorocire celui ce o stăpânea. În peștera care ţinea ascunsă comoara, Sigfrid a găsit și sabia fermecată Balmung, făurită în atelierul zeilor, care îl făcea de neînvins pe mânuitorul ei. Când Sigfrid a smuls din lăcașul ei sabia, niște braţe invizibile l-au cuprins într-o încleștare ca de fier. O zi și o noapte s-a luptat prinţul cu fiinţa nevăzută. Când s-a desprins din încleștare, mare i-a fost mirarea văzând că-i rămăsese în mână o glugă albastră. Ba mai mult, un pitic bătrân, căzut la picioarele sale, îi cerea îndurare, căci, fără gluga fermecată ce-l făcuse nevăzut și-i înzecise puterile, nu mai cuteza să-l înfrunte pe viteaz.

Continuă citirea →

Legenda lui Eros

erosEros. Zeul dragostei, numit de obicei de romani Cupidon, este considerat fiul Afroditei, care, potrivit diferitelor versiuni ale mitului, l-a zămislit cu Zeus, Ares sau Hermes. Era reprezentat ca un băieţel capricios şi pus pe glume, în jurul căruia s-au ţesut mereu numeroase legende şi anecdote, legate mai ales de şireteniile şi subterfugiile sale, de glumele adesea crude, de care nu pot scăpa nici oamenii, nici nemuritorii.

Iconografia, dar şi literatura ne-au transmis informaţii despre „uneltele” sale: săgeţile şi o tolbă de aur, precum şi torţele pe care nimeni nu le putea atinge fără să fie pedepsit. Săgeţile sunt de natură diferită şi au puteri diverse; unele sunt de aur şi aduc în inima celui lovit sentimentul de iubire; altele sunt tocite şi îngreunate cu plumb şi provoacă dezgustul în sufletul amanţilor. Întrucât adesea era reprezentat cu aripi aurite, se credea că Eros zboară asemenea unei păsări. De obicei apare alături de mama sa, Afrodita, ale cărei porunci le îndeplineşte ascultător.

Continuă citirea →

Legenda lui Hector

hectorHector. Cel mai mare erou troian care a luptat împotriva grecilor; era fiul cel mai mare al lui Priam şi al Hecubei, suveranii Troiei, soţul Andromacăi şi tatăl lui Scamandrios sau Astianax.

Are un rol de prim-plan în Iliada. A luptat împotriva celor mai curajoşi eroi greci; l-a înfruntat şi l-a ucis pe Patroclu, prietenul lui Ahile. Moartea tovarăşului său l-a determinat pe Ahile să intre în luptă, iar în faţa forţei sale teribile chiar şi cei mai curajoşi troieni s-au retras în spatele zidurilor cetăţii. Numai Hector, în ciuda rugăminţilor alor săi, care îi cereau să se pună la adăpost, a rămas în faţa zidurilor; când l-a văzut însă pe Ahile s-a îngrozit şi a fugit. A înconjurat de trei ori, în fugă, zidurile cetăţii, fiind urmărit de Ahile cel iute de picior; în cele din urmă a căzut, lovit de lancea eroului grec. Ahile a legat trupul lui Hector de propriul său car şi l-a târât până în tabăra grecilor; tradiţiile târzii spun însă că mai întâi a înconjurat astfel de trei ori zidurile cetăţii. La porunca lui Zeus, Ahile i-a dat trupul eroului lui Priam, care venise să i-l ceară şi care l-a îngropat apoi la Troia cu mare fast; Iliada se încheie cu înmormântarea sa.

Hector reprezintă una dintre cele mai nobile figuri din Iliada. În el sunt condensate în cel mai înalt grad toate virtuţile eroice; este cel mai mare erou troian, şi însuşi Ahile tremură când îl vede înaintând. Nobleţea sufletului său îl face să prefere o rezistenţă eroică – deşi însoţită de presentimentul apropiatei căderi a cetăţii şi deci al inutilităţii eforturilor şi chiar a morţii sale – predării şi sclaviei. Figura lui Hector este umanizată de sentimentele de tandreţe faţă de soţie, părinţi şi fiul său, care se împletesc cu virtuţile proprii eroului şi războinicului.

Continuă citirea →

Legenda lui Hefaistos

hefaistosHefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului.

Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.).

Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei.

Continuă citirea →

Legenda lui Heracle. (III) Ultimele aventuri ale eroului

herculeO dată terminate cele douăsprezece munci, Heracle nu s-a mai aflat în slujba lui Euristeu şi s-a întors la Teba. Eroul i-a dat-o de soţie lui Iolau, prietenul credincios care îi mâna carul, pe propria sa soţie, Megara, el dorind-o pentru sine pe Iole, fiica lui Euritos, regele cetăţii Ehalia din insula Eubeea. Suveranul promisese mâna Iolei celui care avea să-i învingă pe el şi pe fiii săi în întrecerea de tras cu arcul. Heracle i-a învins, dar Euritos şi fiii săi nu au vrut să-şi ţină făgăduiala, pentru că Heracle îşi omorâse copiii născuţi de Megara. Doar unul dintre fiii lui Euritos, Ifitos, a fost de partea lui Heracle, însă eroul l-a ucis într-un acces de nebunie (Homer, Odiseea, 21.28). Nebunia a fost urmată de boală; oracolul din Delfi a spus că Heracle avea să se vindece numai dacă va lucra timp de trei ani şi îi va da lui Euritos bunurile câştigate, drept răscumpărare pentru moartea fiului său.

Poate că acum are loc disputa dintre Heracle şi Apollo pentru tripodul din Delfi. Apollo şi Heracle, ambii fiii lui Zeus, sunt reprezentaţi în numeroase picturi pe vase şi în sculptură în timp ce îşi dispută simbolul oracolului din Delfi. Poate pentru că Heracle voia să-şi facă un oracol în altă parte, poate pentru că a intrat în sanctuar deşi era vinovat de uciderea lui Ifitos, a fost alungat și urmărit de Apollo. Acesta din urmă a câştigat disputa, iar Heracle s-a supus oracolului şi a devenit timp de trei ani sclavul Omfalei, regina din Lidia.

Continuă citirea →

Legenda lui Horaţiu Cocles

cocles horatiuHoraţiu Cocles. Erou celebru din vechile legende romane; numele său înseamnă „Horaţiu cel cu un singur ochi”. Celebritatea i se datorează faptului de a fi apărat de unul singur podul Sublicius de pe râul Tibru, din Roma, în faţa întregii armate etrusce a lui Porsenna.

Pus să păzească podul împreună cu S. Lartius şi T. Herminius, el a respins atacurile inamicului în timp ce în spatele său romanii pregăteau distrugerea podului. Când totul era aproape terminat, înainte ca podul, distrus, să se prăbuşească, Horaţiu a rămas singur, fără cei doi camarazi, iar în momentul prăbuşirii s-a  aruncat în râu şi a ajuns înot în cetate, scăpând teafăr dintr-o ploaie de săgeţi inamice. În onoarea sa a fost ridicată o statuie, iar lui i s-a dat atâta pământ cât a putut ara într-o zi.

Continuă citirea →

Legenda Horaţilor

horati si curiatiHoraţii. Horatia gens era una dintre cele mai vechi familii din Roma. Trei fraţi din această stirpe au luptat împotriva Curiaţilor, trei fraţi din Alba, pentru a stabili care dintre cele două cetăţi avea să-şi exercite dominaţia  asupra celeilalte şi a regiunii. Lupta a rămas multă vreme deschisă oricărui rezultat. Doi dintre Horaţi au căzut; cei trei Curiaţi, deşi rămaşi în viaţă, erau grav răniţi. Unicul Horaţiu supravieţuitor, care scăpase fără să fie rănit, a recurs atunci la şiretenie pentru a obţine victoria: prefăcându-se că fuge, a reuşit să-i înfrunte separat pe fiecare dintre adversarii săi, ucigându-i pe toţi trei.

S-a întors în triumf la Roma cu prada sa de război, veşmintele şi armele celor trei învinşi. Dar, pe când se apropia de Poarta Capena, sora sa Horaţia, care îi alergase în întâmpinare, a recunoscut pe umerii lui mantaua ce îi aparţinuse unuia dintre Curiaţi, tocmai aceluia de care ea era de mult îndrăgostită în secret. Durerea ei i s-a părut nepotrivită fratelui şi i-a provocat mânia: reproşându-i dragostea pentru duşmanul său, s-a năpustit asupra ei şi a ucis-o.

Continuă citirea →

Legenda lui Laocoon

LaocoonLaocoon – Celebru preot roman aflat în slujba lui Apollo Timbreos şi fratele lui  Anchise.

Potrivit unei tradiţii, zeul îl ura pentru că îndrăznise să-i întineze templul, unindu-se acolo cu soţia lui şi concepându-şi astfel fiii.

Numit preot al lui Poseidon, el a încercat în zadar să-i determine pe concetăţenii săi să nu aducă în cetate celebrul cal de lemn pe care grecii, prefăcându-se că părăsesc Troia, îl  lăsaseră în urmă; pentru a-i convinge, a lovit calul cu propria-i lance. Pe când se pregătea să sacrifice un taur în cinstea lui Poseidon, doi şerpi s-au ivit pe neaşteptate din mare, încolăcindu-se în jurul lui Laocoon şi al fiilor săi şi sugrumându-i.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (VI) Împărăteasa fuge

elisabeta a austrieiSisi nu are răbdare să rămână mai multă vreme într-un loc. O soţie rea, aşa se pare, deoarece îşi lasă soţul mereu singur. Ştie că este însingurat şi că ar avea mare nevoie de ea. S-a reconstruit pentru ea un mic castel la porţile Vienei, ce fusese altădată unul de vânătoare. Ei nu i-a plăcut în mod deosebit, dar l-a decorat după gustul ei. Pictorul Makart trebuie să împodobească pereţii cu motive din Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, piesa ei preferată. Titania era omniprezentă – împărăteasa se vedea la fel şi pe sine – ici şi colo câte un cap de măgar, care ar trebui să fie al împăratului.

Împăratul era foarte singur; nu avea voie să arate nimănui aceasta, el trebuia să guverneze. Continuă să îşi iubească enorm de mult nevasta, lucru pe care îl ştie şi ea. De multă vreme iscăleşte scrisorile cu „micuţul tău care te iubeşte nespus“. Pentru a se împăca pe sine, Sisi aranjează o întâlnire între Franz Iosif şi tânăra actriţă Katharina Schratt, admirată de împărat. Ea devine „prietena“ împăratului şi va rămâne astfel până la moartea lui. A fost tolerată de Sisi, care îi spunea „biata Schratt cea dolofană“.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (V) Sclava propriului ei trup

Elisabeta (Sisi) imparateasa AustrieiLa treizeci de ani, Sisi se afla în culmea puterii şi a curajului. Aici se termină, de fapt, povestea ei, deoarece posteritatea a reţinut numai ce a realizat ea până atunci. După aceea ea nu a mai fost pictată sau fotografiată. Toate fotografiile făcute mai târziu sunt cu siguranţă o compoziţie a fotografilor, sau rezultatul imaginaţiei lor. Sisi a devenit o legendă încă din timpul vieţii.

Este o ironie a soartei că momentul în care ajunsese pe culmi a coincis şi cu cel al scăderii la maximum a popularităţii ei în Viena, unde stătea doar sporadic. Inaugurarea Operei din Viena, unde arhitectul a prevăzut un mic salonaş numai pentru împărăteasă, a fost amânată, deoarece Sisi nu era în capitală. A acceptat să vină la cel de-al doilea termen stabilit, pentru ca apoi să lipsească. Premiera operei Don Giovanni are loc fără ea, vienezii sunt indignaţi. Pe ea nu o interesează acest lucru, ea nu se mai preocupa de prestigiul ei de împărăteasă, ci merge pe un drum propriu. Doreste să fie socotită o personalitate independentă, de care să se ţină seama şi nu o împărăteasă. Sisi este, dacă vreţi, o femeie modernă.

Încrederea de sine se explică, în primul rând, prin aspectul ei exterior. Acesta devine un scop în sine, Sisi devine o „frumuseţe rece“. Pe măsură ce îmbătrâneşte, efortul de a o păstra este tot mai mare. Îşi consideră corpul o operă de artă. Fiecare zi înseamnă îngrijirea lui cu asiduitate. A reuşit ca în fiecare reşedinţă să dispună de o baie, lucru extrem de rar pe atunci. În budoarele ei şi-a instalat aparate de gimnastică – o bară şi inele. Ambele pot fi văzute astăzi la Hofburg.

Continuă citirea →