Mario Vargas Llosa – Peștele în apă
Astăzi se împlinesc 85 de ani de la nașterea scriitorului peruan Mario Vargas Llosa. În cartea sa autobiografică „Peștele în apă„, trad., note: Luminița Voina-Răuț, București, Humanitas, 2010, câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură dezvăluie amintiri dureroase din copilăria sa:
Frica de tatăl violent
„Dincolo de faptul că nu ieșeam nicăieri și-mi petreceam ore în șir în camera mea, o senzație nouă, necunoscută, a pus stăpânire pe mine și nu m-a mai părăsit de atunci: frica. Frica de acel domn care se întorcea de la birou palid, cu ochii încercănați și cu mica venă umflată pe frunte, prevestind astfel furtuna, care începea s-o insulte pe mama. Începeau să-mi tremure picioarele. Voiam să redevin mic de tot, să dispar. Iar când, supraexcitat de propria-i furie, se arunca asupra mamei ca s-o bată, îmi doream să mor cu adevărat, pentru că preferam să mor decât să mai simt acea groază care mă stăpânea.
Și pe mine mă bătea, din când în când. Prima oară a fost într-o duminică, la ieșirea de la slujba din parohia Magdalena. Eram pedepsit pentru nu știu ce motiv și n-aveam voie să plec de acasă, dar am presupus că pedeapsa nu includea slujba religioasă și, cu consimțământul mamei, m-am dus la biserică. La ieșire, printre oameni, am văzut Fordul albastru, lângă treptele bisericii. Și pe el, stând pe stradă și așteptându-mă. Privindu-i fața, mi-am dat seama ce mă așteaptă. Sau poate nu, pentru că era la început și nu-l cunoșteam încă foarte bine. Îmi imaginam că va proceda ca unchii mei, când nu-mi mai suportau năzbâtiile: îmi va da o palmă ușoară sau mă va trage de urechi și, după cinci minute, totul va fi dat uitării. Fără să scoată un cuvânt, mi-a tras cu putere o palmă care m-a doborât la pământ, după care a început să mă lovească, împingându-mă în mașină […] Iar acasă, în timp ce mă obliga să-i cer iertare, m-a bătut în continuare și m-a avertizat că mă va învăța el minte…” (p. 56)
Dragoste?
„Dragostea mamei pentru tata, masochistă și chinuită cum mi s-a părut întotdeauna, avea acel caracter excesiv și nesocotit al marilor iubiri, pasiuni care nu ezită să plătească prețul infernului pentru a se afirma.” (p. 57)
Frică și umilință
„Când mă bătea eram atât de terorizat, încât mă pierdeam cu firea și ajungeam să mă umilesc în fața lui, cerându-i îndurare cu mâinile împreunate. Dar nici așa nu se calma. Continua să mă lovească, vociferând și amenințându-mă că mă va băga în armată ca simplu soldat, de îndată ce voi avea vârsta regulamentară, ca să-mi bag odată mințile în cap. Când totul se termina și puteam să mă închid în camera mea, nu mai simțeam loviturile, ci doar furie și dezgust față de frica mea îngrozitoare care mă făcuse să mă umilesc în așa hal și din cauza asta stăteam treaz toată noaptea și plângeam în tăcere.” (p. 59)
Iubiri
Mario Vargas Llosa a avut o viață agitată. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, cu 10 ani mai în vârstă, provocând un mare scandal în familie. Tatăl său îi scria că îi acorda un termen de câteva zile ca Julia să plece din proprie inițiativă. “Încheia spunându-mi printre înjurături că dacă nu-i dădeam ascultare avea să mă ucidă ca pe un câine turbat. Iar după semnătură adăuga în chip de post-scriptum că puțin îi păsa dacă mă duceam să-l reclam la poliție, pentru că nimic nu-l putea împiedica să-mi tragă vreo cinci gloanțe. După care semna din nou spre a-mi demonstra că rămânea neclintit în hotărârea lui.” (p. 342) Mario Vargas Llosa divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, cu care a avut trei copii. Începând din 2015, are o relație cu Isabel Preysler.
Alfred de Vigny – „Jurnalul unui poet”
Astăzi se împlinesc 224 de ani de la nașterea lui Alfred de Vigny (1797-1863). În „Jurnalul unui poet”, trad.: Ionel Marinescu, selecţie, prefaţă şi note de Angela Ion, Bucureşti, Univers, 1976, am găsit informații interesante despre viața sa:
Tripla condiţie
Tripla sa condiţie, de aristocrat, soldat şi poet i-a marcat decisiv personalitatea şi gândirea, stimulându-i înclinaţia spre interiorizare. Ofiţer timp de 14 ani, renunţă la cariera tradiţională a fiilor de aristocraţi, pentru că armata nu mai solicită curajul, spiritul de sacrificiu, dăruirea totală. Păstreză însă din această experienţă virilă cultul onoarei, adevărata religie a spiritelor puternice. (p. 6-7)
Soţia
Aflându-se în garnizoană în Pirinei, Vigny se căsătoreşte, la 3 februarie 1825, în localitatea Pau, cu Lydia Bunbury, fiica mezină a unui englez foarte bogat; soţia nu-i va aduce însă nicio dotă. (p. 249)
Amanta
Actriţa Marie Dorval era o femeie încântătoare, artistă cu un temperament dramatic ieşit din comun de care Vigny a fost legat timp de şapte ani printr-o dragoste pasionată şi, se pare, împărtăşită. Chinuit de gelozie pentru veselia şi spontaneitatea, pentru profesiunea şi viaţa publică, prieteniile şi turneele Mariei Dorval, obsedat de infidelităţile ei reale sau presupuse, Vigny a văzut în ea veşnica Dalila, simbolul femeii nedemne de afecţiunea unui om superior. (p.9)
Slăbiciuni
Lui Alfred de Vigny nu i-au lipsit nici slăbiciunile, nici orgoliul, nici susceptibilităţile. A iubit şi a suferit de gelozie, copleşind-o pe Marie Dorval cu reproşuri nemeritate, a sucombat ambiţiilor academice şi a fost chinuit de vanitate pentru eşecurile succesive şi primirea reticentă care i s-a făcut, n-a avut darul admiraţiei sincere şi spontane pentru confraţii săi, scriitorii romantici Chateaubriand, Lamartine, Victor Hugo şi a rămas insensibil faţă de geniul lui Balzac şi marele talent al lui Stendhal. (p.16-17)
Relaţiile cu femeile
„Ceea ce m-a obosit, adeseori, în relaţiile mele cu femeile, e faptul că fiecăreia dintre iubitele mele(cele care merită osteneala de a fi numite astfel) a trebuit să-i fac o educaţie, ca să fie în stare să discute cu mine.” (p. 60)
Nefericit
„Viaţa mea e o dramă perpetuă; stau pe un butoi cu praf de puşcă. Aşezat între mama, pe care o subită apoplexie mi-o va răpi în urma vreunui acces de mânie, şi soţia mea, împotriva căreia mama se înfurie neîncetat, temându-mă de moartea uneia şi supărarea celeilalte, neputând face să înceteze această stare din cauza lipsei unei averi mai mari tot ceea ce-mi dau lucrările mele se iroseşte într-o casă pe care vreau s-o fac mai fericită, dar care mă face nefericit.” (p.96)
Memorie
„M-am născut cu o asemenea memorie, încât nu am uitat nimic din tot ce am văzut şi din tot ce mi s-a spus, de când am venit pe lume.” (p.181)
Studiu
„Distracţia mă oboseşte şi munca mă odihneşte. M-am aruncat cu atâta putere în studiu, încât a devenit ceva fără întrerupere legat de sufletul meu, şi ceea ce copiii numesc jocuri, ceea ce adulţii numesc plăceri, n-au fost pentru mine nimic altceva decât zgomote şi frământări tulburătoare, tumulturi ostile tainicei mele munci, care consta în a-mi da seama de toate şi a descoperi, în fiecare artă, frumuseţea, în fiecare ştiinţă, secretele, în fiecare mister cuvântul, în fiecare om caracterul, în fiecare eveniment cauza.” (p. 220)
Recomandare de lectură: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon – „A treia forță: România profundă”
Am descoperit o carte provocatoare, cu idei surprinzătoare și îndrăznețe, în care autorii – Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon – au dinamitat atmosfera intelectuală din urmă cu un deceniu cu o serie de eseuri în care analizează în mod critic ideile prefabricate cu care ne alimentăm zilnic. „A treia forță: România profundă”, postfață de Gheorghe Fedorovici, București, Logos, 2008 oferă speranța identificării unei a treia căi. Între capitalismul foștilor comuniști și marxismul de salon pe banii corporațiilor occidentale, între cârdășia politico-economică pozând în piață liberă și lichelismul ideologic-corporat pozând în nonconformism de stânga, între vechiul și noul establishment, România profundă a dispărut – afirmă autorii. Cartea e bogata în idei incitante, care atrag atenția atât prin formă, cât și prin conținut:
„Pentru noua stângă şcoala a devenit, dintr-un mijloc de educație şi de transmitere a unei tradiții, un mijloc de adaptare a copilului la mediul social, un mijloc de socializare. Copilul nu mai e educat să devină un om pe picioarele sale, ci e reeducat să se integreze, să se piardă în mulțime. E îndemnat să se exprime pe sine înainte de a i se antrena sinele la şcoala marilor clasici. Şi toate acestea sub pretextul că e eliberat de lanțurile trecutului. Școlarul e lăsat cu un suflet pustiu, ca o baltă stătută, populat doar de mormolocii unor frustrări defulate prin consumism și televiziune. De cealaltă parte, noua dreaptă liberală şi anticonservatoare e interesată doar de androizi corporați.”
„Scopul pricipal al propagandei și al ideologiilor postmoderne este să distrugă puterea de judecată individuală. Să-i integreze pe toți într-o mare familie prosperă, dar cu o condiție: individul să se depersonalizeze, lăsându-i pe alții să judece pentru el – pe experți, pe analiștii politici, vedetele mediatice etc.”
„Jinduim după normalitate, dar „normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în „normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu „să-ți vezi de treabă”, ca un „cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până în noapte, să te uiți la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, „normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să „dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău.”
„Depărtându-se de Dumnezeu, „elitele” rostesc un discurs lipsit de conținut, greutate și coerență. Un discurs autistic, pentru uzul administratorilor de rețea, dumnezeii externi și interni care dau „elitelor” calificative de bună purtare.”
„Impunând un totalitarism soft și noi idoli, reducând relațiile interpersonale față către față la cele mediate tehnologic (de computer, telefoane mobile, mass media) triada “Bani, Tehnologie, Confort” are un caracter demonic. Primele ei victime sunt tinerii.”
Medicamente pentru o viață mai bună!
În plină pandemie este firesc să jinduim după normalitate, siguranță, libertate. Normalitatea reprezintă însă pentru mulți întoarcerea la viețile lor serbede și aride, legate de nimicurile zilnice ale unei existențe banale. Trist.
Pandemia înseamnă suferință, neliniște, griji. Suferința este o stare de insatisfacție profundă, asociată uneori cu durerea fizică, dar care este, înainte de toate, o experiență a spiritului. Suferința se naște din dorință, din ură, din orgoliu, din gelozie, din lipsa de discernământ și din toți acei factori care tulbură spiritul și îl cufundă într-o stare de confuzie și de nesiguranță. Un alt motiv al suferinței noastre este egocentrismul, atunci când individul rar se îndepărtează de interesul lui esențial – el însuși. Printre speranțe și așteptări, printre dorințe și suferințe, viața își continuă însă cursul oferind fiecăruia prilejul să se redescopere neîncetat reflectat în imaginea construită de ceilalți și în propria conștiință. Intransigenţi faţă de cei din jur, dar indulgenţi cu noi înșine riscăm acum să pierdem încă o șansă de a ne restructura priorităţile şi de a reanaliza propria viaţă, văzând-o aşa cum este ea de fapt: viaţa unui om obişnuit, vulnerabil, pradă – la fel ca toţi ceilalţi – temerilor şi îndoielilor, bolilor şi chiar morţii.
Dacă lucrurile în jurul nostru se schimbă neîncetat, poate e momentul să încercăm să ne remodelăm viața. Într-o lume dominată de tragicul realității, unii au dificultăți să-și înțeleagă singurătatea, alții să-și uite trecutul, destui fac eforturi să-și ascundă frustrările, împreună pășind către un viitor nedesluşit. Avem însă cu toții nevoie de iubire, înțelegere, bunăvoință, compasiune, ajutor și recunoștință. Sunt singurele medicamente pentru o viață mai bună!
Alexandru Macedonski. O biografie
Astăzi se împlinesc 167 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski (1854-1920).
A fost fiul maiorului (mai târziu, general) Al. D. Macedonski şi al Mariei (n. Pârâianu). În Cartea de aur (1902), poetul lansează ideea unei genealogii fantaste: „Prin tată, neîntrecutul poet – spune despre sine la persoana a III-a – coboară dintr-o familie polonă care a domnit în Lituania şi care îşi găseşte originea din familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin”. În realitate, strămoşii pe linie paternă sunt originari din sudul Dunării; bunicul, Dimitrie, luptase în campaniile ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea cu gradul de locotenent, ia parte la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fiind amestecat (potrivit unor surse) în trădarea Pandurului, părăseşte ţara, revenind, sub Kiseleff, serdar în 1838, apoi condamnat în legătură cu conspiraţia lui Mitiţă Filipescu, împreună cu N. Bălcescu. Fiul lui Dimitrie, Alexandru, sprijină Unirea din 1859 şi pe Al. I. Cuza, care-l înaintează la gradul de general, numindu-l apoi ministru de război al Principatelor, prim-adjutant al Domnului şi şef al statului-major domnesc. Ulterior, ajungând la neînţelegeri cu guvernul, se pensionează (1863); cu toate că fusese în conflict cu Al. I. Cuza, în ultimii ani, nu e de acord cu detronarea acestuia şi cu prezenţa unui Domn străin (1866). În 1869, e totuşi reintegrat în ierarhia militară, dar moare subit la 12 septembrie acelaşi an, la Bucureşti. Familia acreditează versiunea unei otrăviri. Din partea mamei, Macedonski se trage dintr-o „veche şi strălucită familie de peste Olt”, înrudită cu Brăiloii şi Urdărenii. După moartea generalului, văduva rămâne cu o pensie modică, „împovărată cu patru copii”: Caterina, Dimitrie, Alexandru şi Vladimir. Averea revine Caterinei (moşia Pometeştii din com. Adâncata) şi fiind, de altfel, ipotecată, familia o pierde, prin vânzare forţată, în 1877. Fiul mai mare, Dimitrie, urmează studii matematice la Paris, apoi intră în armată; Vladimir ajunge avocat, dar – asemenea poetului – are o existenţă hărţuită de lipsuri, datorii, licitaţii, despăgubiri prin justiţie etc.
Alexandru, care moşteneşte sensibilitatea, firea visătoare a mamei, dar şi temperamentul impulsiv, dominator al tatălui, îşi petrece copilăria la moşia Pometeşti, evocată într-o poezie de tinereţe (Mângâierea dezmoştenirii) şi într-unul din rondelurile ultimei etape de creaţie (Rondelul trecutului). Primele lecţii, în familie, apoi la Craiova, unde termină şi clasa a V-a de liceu. Un an mai târziu (se pare că din motive de sănătate), adolescentul întreprinde o călătorie la Viena (1870), apoi la Genova, Veneţia, Florenţa, Napoli (1871), unde se mai întoarce în 1873, trecând prin Gleichenberg, Ischia. Reconstituirea itinerariului se poate face doar după însemnările de date şi localităţi inserate de poet pe textele poeziilor scrise în acei ani. După alte mărturii, ar rezulta că, între anii 1871 şi 1872, ar fi urmat cursurile unui pension particular. În 1871, îl găsim în matricola Facultăţii de Litere din Bucureşti, fără a fi urmat totuşi cursurile. Nevoile materiale şi nostalgia locurilor natale îl întorc în ţară în 1872, 1873.
Debutează cu poezia Dorinţa poetului, în Telegraful român din Sibiu (1870); în volum, cu placheta Prima verba (1872). Din acei ani, se avântă în viaţa publică şi ziaristică: colaborează la Transacţiuni literarie şi scientifice, Revista contimpurană, Telegraful, scoate ziarul antidinastic Oltul (1873), cu articole antimonarhice care-i aduc arestarea şi detenţia la Văcăreşti (1875); deferit Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov, este achitat în 1876. Numit director la prefectura jud. Bolgrad, demisionează după câteva luni. În 1877, în timpul Războiului de independenţă, scoate mai multe publicaţii efemere: Vestea, Trăsnetul, Plevna, Dunărea şi glorifică faptele de arme în Stegarul şi alte poeme eroice. Ţine la Ateneul român o răsunătoare conferinţă despre Mişcarea literară din cei din urmă zece ani (1878), schiţând un prim „program” literar. Reia tonul virulent satiric în revista Tarara (1880), cu săgeţi aruncate casei domnitoare de Hohenzollern şi „mezatului” deschis la palat sub „Vodă Trefleac”, sau ironizând veleităţile literare ale Carmen Sylvei. În acelaşi an, Macedonski întemeiază cea mai durabilă publicaţie a sa, Literatorul, care va avea – sub titluri şi variante dictate de împrejurările agitatei biografii a fondatorului – o existenţă la fel de hărţuită, până în 1919. Intenţia iniţială era de a contracara prestigiul şi influenţa Convorbirilor literare şi orientarea spre spaţiul cultural germanic a „Junimii”. Relaţiile rămân totuşi, la început, deferente: Macedonski citeşte în cenaclul lui Maiorescu Noaptea de noiembrie (1881), Alecsandri colaborează la Literatorul. Vor interveni însă în curând disensiuni, fricţiuni, polemici (v. şi poezia antijunimistă Dialogul morţilor), soldate cu erorile de atitudine faţă de Alecsandri, Caragiale, Eminescu. La finele lui 1881, Macedonski publică a doua sa culegere de Poezii (pe copertă 1882), însoţite de o Prefaţă-manifest în sprijinul „poeziei sociale”, cu intenţia reînnodării tradiţiei militante a momentului 1848. Nivelul creaţiei macedonskiene se menţine deocamdată în sfera romantică mesianică, oscilând între D. Bolintineanu şi Musset. În 1882, publică în Literatorul, în acelaşi avânt de intimitate frenetică şi umanitarism generos, Noaptea de ianuarie, Noaptea de februarie, Noaptea de martie şi Noaptea de noiembrie. În aceeaşi revistă publică o Analiză critică a creaţiei lui Alecsandri, care duce la ruptura cu bătrânul poet. Se înfiinţează „Societatea revistei Literatorul”, al cărui preşedinte e V. A. Urechia, Macedonski fiind vicepreşedinte. Numit şi inspector al monumentelor istorice, pentru scurtă vreme.
În 1883, se căsătoreşte cu Ana Rallet-Slătineanu, cu care va avea cinci copii: George (m. 1886), Alexis, Nikita, Pavel, Constantin-Hyacint. În acelaşi an, datorită nefericitei epigrame la adresa lui Eminescu, Macedonski îşi atrage ostilitatea unei mari părţi a vieţii literare, părăsit şi renegat chiar de prieteni şi colaboratori, silit să se autoexileze la Paris (până în 1885). În Franţa, frecventează cercurile literare şi începe să scrie în limba franceză. Ia contact cu agitaţia grupărilor simboliste, cunoaşte pe câţivadintre poeţii reputaţi ai momentului: Paul Fort, L. Tailhade, Jean Richepin, St. Mallarmé (unora le vadedica apoi poezii), atras de aripa belgiană a simbolismului (Albert Mockel), colaborând la revista La Wallonie (1886). Reîntors în ţară, încearcă reanimarea Literatorului (2 nr. în 1886), fie sub vechea denumire, fie sub titluri disimulate: Revista independentă (1887), România literară (1888); paralel, alte iniţiative publicistice, cu Stindardul ţării, de orientare antimonarhică (1888), Streaja ţării (1889); începe colaborarea la Românul (cu cronicile intitulate Viaţa bucureşteană), polemizează cu Timpul. În creaţie, reia filonul romantic al „nopţilor” cu Noaptea de mai (1887), lansează un prim manifest simbolist, Poezia viitorului (1892), lucrează la ciclul de Idile brutale şi la romanul în limba franceză Le Calvaire de feu, reanimând şi cenaclul Literatorului. Sfârşitul veacului îl impune iarăşi atenţiei publice prin câteva atitudini de frondă: premiera tragediei „clasice” Saul (în colab. cu C. Pavelescu), cursa pe bicicletă Bucureşti-Braşov şi retur, amestecul în „afacerea” mitropolitului Ghenadie, recepţia oferită în cinstea „magului” franco-asiro-babilonian Sâr Péladan (1898), redeschiderea „oficială” a cenaclului ş.a. Totodată, poetul se impune prin noile sale volume: Excelsior (1895) şi Bronzes (în lb. franceză, 1897). În jurul Literatorului se grupează tot mai mulţi dintre exponenţii „poeziei noi”, unii „descoperiţi” sau încurajaţi şi „lansaţi” de Macedonski: Ştefan Petică, (I. C.) Săvescu, M. Demetriad, D. Anghel, Tudor Arghezi, I. Pillat ş. a.
Până la primul război mondial, Macedonski alternează – într-o existenţă plină de privaţiuni, sfidând neînţelegerile, aversiunea etc. – momentele de eroare (susţinerea, în Forţa morală, 1901-1902, a campaniei lui Caion împotriva lui I. L. Caragiale; încercările de a se exila şi a cuceri o iluzorie notorietate în Franţa ş. a.), cu câteva realizăridurabile: Cartea de aur (1902), Le Calvaire de feu (1906), Flori sacre (1912), primul ciclu din poema rondelurilor (1916). Eşecul tribulaţiilor pariziene îl întoarce în ţară, în toamna lui 1913, unde redeschide cenaclul din strada Dorobanţi, printre noii acoliţi numărându-se şi Horia Furtună, Al. T. Stamatiad, Marcel Romanescu, G. Bacovia, N. Davidescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu ş.a. Izbucnirea ostilităţilor face să eşueze şi premiera pariziană a piesei Le fou? Pronunţându-se pentru neutralitate, poetul face totuşi imprudente declaraţii antifranceze şi scoate ziarul progerman Cuvântul meu (1915). Atitudinea sa va fi vehement atacată în presa de după 1918, care reactualizează „cazul Macedonski ” O. Densusianu îşi retrage propunerea ca Macedonski să fie ales membru al Academiei; O. Goga, ministru al Cultelor şi Artelor, îl numeşte (1920) şef de birou, dar poetul refuză. Termină ultima parte a Poemei rondelurilor, publicând ultima poezie antumă în Universul literar din 14 nov. 1920. Zece zile mai târziu, se stinge din viaţă în locuinţa sa de pe Calea Dorobanţi nr. 24.
Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirii pe care o înstruna, nenumăratele-i iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române” (Tudor Vianu).
Sursa: Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române (M-Z), Paralela 45, 2006
Viața lui Johann Strauss tatăl
Johann Strauss s-a născut la Viena la 14 martie 1804. A început să cânte la vioară încă din copilărie și la vârsta de 15 ani era deja profesionist și membru al mai multor orchestre. În 1826, Strauss și unul dintre prietenii săi, Josef Lanner, au format un mic grup. Acesta s-a bucurat de succes și curând orchestra număra 12 instrumentiști. Strauss dirija, așa cum se obișnuia pe atunci, cu arcușul. Lanner compunea. Dar Strauss simțea și el nevoia să compună, ceea ce a declanșat conflictul cu Lanner. Strauss și-a înființat o orchestră proprie, care în scurt timp număra aproape 200 de muzicieni. Vienezii nu cereau numai valsuri. Voiau și polci, cadriluri și marșuri. Strauss le dădea tot ce doreau. Compunea fără încetare, producând lucrări încântătoare, care se bucură și azi de mare popularitate, printre care Marșul lui Radesky.
La Viena toată lumea frecventa Sperl, o grădină cu o sală de dans unde Strauss putea fi găsit aproape tot timpul. Scriitorul Heinrich Laube a observat scena și ne-a lăsat un portret pitoresc al lui Strauss în acțiune:
„Sub copacii iluminați și sub arcadele deschise, oamenii stau la un număr nesfârșit de mese, mănâncă, beau, flecăresc, râd și ascultă. În mijlocul lor se află orchestra, care cântă noile valsuri, sperietoarea muzicienilor noștri savanți, noile valsuri care înfierbântă sângele precum înțepătura unei tarantule. În mijlocul grădinii, pe platforma orchestrei, se află eroul modern al Austriei, Napoleonul austriac, directorul muzical Johann Strauss. E negru ca un maur; are părul cârlionțat, o gură voluntară, buzele subțiri și un nas turtit. Dacă n-ar avea fața atât de albă, ar putea fi considerat un adevărat rege al maurilor… Tot tipic african este și felul în care dirijează valsurile. Membrele personale nu-i mai aparțin din momentul în care se dezlănțuie furtuna deșertică a valsurilor. Arcușul dansează cu brațul; tempoul îi animă picioarele… și vienezii acceptă această comportare pătimașă cu un entuziasm nemaiîntâlnit. […] Și acum încep pregătirile pentru dansul adevărat. Pentru ca mulțimea nedisciplinată să fie ținută la distanță, se întinde o frânghie lungă si cei care rămân în centrul sălii sunt separați de adevărații dansatori… Aceste orgii durează până dimineața; atunci eroul muzical al Austriei își strânge vioara și se duce acasă să doarmă câteva ore și să viseze alte teme de valsuri pentru după-amiaza următoare.”
Strauss a plecat în turneu cu orchestra sa: Ungaria și Germania în 1834, Parisul în 1837 și 1838, Londra în 1838. Pretutindeni, situația era aceeași. Strauss îi cucerea pe toți. Lumea îndrăgea muzica lui; toți erau uluiți de strălucirea lui, de precizia și forța orchestrei sale. Programul era extrem de obositor. În Franța, Strauss și echipa lui au dat 86 de concerte în 91 de zile. În Anglia, 72 în 120.
Strauss avea și o oarecare viață de familie. Soția lui, Anna Streim, i-a născut 6 copii. Despotismul părintelui nu era cu nimic mai prejos decât acela al dirijorului. Nu trăia decât pentru orchestra lui și pentru a face bani. Nu se interesa prea mult nici de soție, nici de familie. Dar într-o singură privință era ferm – nu voia să-și vadă copiii muzicieni de profesie. Johann jr., fiul lui cel mai mare, vădea un talent ieșit din comun, dar aversiunea tatălui pentru viața de muzician profesionist era atât de mare încât a trebuit să ia lecții pe ascuns. Apoi s-a întâmplat ceva care i-a ușurat situația tânărului Strauss, deși mama lui probabil că a suferit foarte mult. Strauss-tatăl a plecat de acasă și s-a mutat împreună cu altă femeie, cu care a făcut 4 copii.
Strauss a murit la 25 septembrie 1849, dar nu înainte de a-l vedea pe fiul lui bine instalat în locul său. Johann-fiul avea 19 ani când a decis să-și concureze tatăl. Viena fierbea. Toată lumea era la curent cu tensiunea din familia Strauss. Debutul a fost încununat de succes, iar fiul și tatăl s-au împăcat. La fel ca și tatăl său, Johann-fiul a organizat turnee cu cea mai bună orchestră și a cucerit întreaga Europă.
sursa: Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, Traducere Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București
Recomandare de lectură: Gabriel Garcia Marquez – „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”
Una dintre cele mai captivante cărți scrise de Gabriel Garcia Marquez este, în opinia mea, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”. Acest volum de memorii dezvăluie aspecte emoționante ale unei existențe agitate în căutarea gloriei literare, oferind cu generozitate și mici secrete în căutarea bucuriilor simple ale vieții. Iată câteva mărturii ale autorului:
Fără serviciul militar, dar veteran
„Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuziasmul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.” (p.12)
Supravieţuind
„… supravieţuind regeşte cu ce mi se plătea pentru notele zilnice la El Heraldo, abia puţin mai mult decât nimic, şi dormeam cât mai bine însoţit cu putinţă pe unde mă apuca noaptea.” (p.12)
Înaintea modei
„Nu din plăcere, ci mai degrabă pentru că eram strâmtorat, am luat-o înaintea modei cu douăzeci de ani: mustaţă sălbatică, păr ciufulit, blugi, cămăşi cu flori nedesluşite şi sandale de pelerin.”(p.13)
Educaţia
„Dezertasem de la universitate cu un an în urmă, cu iluzia temerară de a trăi din jurnalism şi din literatură, fără să fie nevoie să le învăţ, însufleţit de o frază pe care cred că am citit-o la Bernard Shaw: “De mic am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală.” (p.17)
Inocenţa
„Femeia care mi-a răpit cu adevărat inocenţa n-a urmărit acest lucru şi nici n-a avut vreodată habar. Se numea Trinidad, era fata cuiva care lucra la noi acasă şi abia începea să înflorească într-o primăvară uluitoare. Avea cam treisprezece ani, dar mai folosea încă rochiile de la nouă şi-i stăteau atât de strânse pe trup, încât părea mai despuiată decât dac-ar fi fost fără ele.
Într-o seară, când stăteam singuri în curte năvăli brusc muzică de fanfară din casa vecină şi Trinidad mă luă la dans cu o îmbrăţişare atât de strânsă, că mă lăsă fără suflare.
Nu mai ştiu ce s-a ales de ea, dar şi astăzi mă trezesc în toiul nopţii tulburat de şocul acela şi ştiu că aş putea s-o recunosc în beznă pipăindu-i fiecare petic de piele şi adulmecându-i mirosul de animal. Într-o clipă am căpătat conştiinţa trupului meu, cu o clarviziune a sentimentelor pe care n-am mai simţit-o niciodată şi de care îndrăznesc să-mi aduc aminte ca de o moarte desfătătoare. De atunci am ştiut oarecum confuz şi ireal că exista un mister de nepătruns pe care eu nu-l cunoşteam, dar mă tulbura de parcă l-aş fi cunoscut.” (p.91-92)
Viciul
„Nu ştiu prin ce tertipuri de iluzionism profesorii şi colegii, care mă văzuseră veşnic ca pe un elev închis în sine, au ajuns să mă privească în clasa a cincea ca pe un poet blestemat care cultiva aceeaşi atmosferă dezinvoltă ce a cultivat pe vremea lui Carlos Martin. N-am început oare să fumez la liceu la cincisprezece ani ca să fiu cât mai aproape de imaginea aceea?
Prima oară a fost ceva îngrozitor. Mi-am petrecut o jumătate de oră agonizând peste ce vomitasem pe jos în closet. M-am trezit dis-de-dimineaţă sleit de puteri, dar mahmureala de după tutun, în loc să mă scârbească, mi-a stârnit o dorinţă nestăvilită de a mai fuma. Aşa mi-am început viaţa de fumător înrăit, până într-atât, încât am ajuns să nu mă mai pot gândi la ceva dacă n-aveam gura plină de fum.
La liceu ne era îngăduit să fumăm numai în recreaţii, însă eu ceream să merg la toaletă în două sau trei rânduri la fiecare oră, numai pentru a-mi astâmpăra pofta. Am ajuns astfel la trei pachete de douăzeci de ţigări pe zi şi treceam şi de patru dacă noaptea era zbuciumată.” (p.275)
Sărăcia
„Niciodată nu mi-am închipuit că la nouă luni după ce mi-am dat bacalaureatul se va publica prima mea povestire în suplimentul literar ”Sfârşit de săptămână” al ziarului El Espectador din Bogota, cel mai interesant şi cel mai exigent de pe atunci. (p.306) Pe 13 septembrie când am intrat în cafeneaua El Molino şi m-am pomenit cu titlul povestirii mele etalat pe toată pagina întâi a ultimei ediţii din El Espectador: A treia resemnare. Prima mea reacţie a fost certitudinea pustiitoare că n-veam cele cinci centime să cumpăr ziarul. Era simbolul cel mai explicit al sărăciei, căci multe lucruri esenţiale ale vieţii de zi cu zi, în afară de ziar, costau cinci centime: tramvaiul, telefonul public, ceaşca de cafea, lustruitul pantofilor. (p.310) M-am năpustit în stradă fără să mă feresc de ploaia imperturbabilă, dar prin cafenelele din apropiere n-am dat de niciun cunoscut care să-şi facă pomană şi să-mi dea o monedă. La ora aceea moartă din ziua de sâmbătă n-am găsit pe nimeni nici la pensiune, în afară de proprietăreasă, ceea ce însemna tot nimeni, fiindcă îi datoram de şapte sute douăzeci de ori cinci centime pentru două luni de găzduire şi îngrijire. Când am ieşit iar în stradă, gata de orice, am văzut un bărbat trimis de Providenţă coborând dintr-un taxi cu El Espectador în mână şi l-am rugat pe loc să mi-l dăruiască. Aşa mi-am putut citi prima povestire tipărită.” (p.311)
Din nou despre viciu
„Din pricina pneumoniei îmi interziseseră ţigările, dar fumam la toaletă, ascunzându-mă parcă de mine însumi. Doctorul şi-a dat seama şi a stat serios de vorbă cu mine, dar n-am reuşit să-l ascult. Acasă la Sucre […] aprindeam ţigară de la ţigară, până nu mai puteam, şi cu cât mă străduiam mai tare să mă las, cu atât fumam mai mult. Am ajuns la patru pachete pe zi, îmi întrerupeam mesele ca să fumez şi ardeam cearşafurile fiindcă adormeam cu ţigara aprinsă. Teama de moarte mă trezea la orice oră din noapte şi numai fumând eram în stare s-o înfrâng, până când am hotărât: preferam să mor decât să renunţ la fumat.” (p.440-441)
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente