Arhive lunare: Iulie 2016

Dramele din palatul Lochias (III) Pentru a coroană și un sceptru

antonius cleopatraSe scurseră trei ani. Şi, din nou, lumea romană era disputată între doi rivali: Octavianus și Antonius, unul nepotul și fiul adoptiv al lui Caesar, celălalt, locotenentul lui. Când acesta din urmă se îndreptă spre țărmurile Africii, Cleopatra, care avea acum 28 ani, se gândi la Cezarion, fiul ei și al lui Caesar, căruia urma să-i revină Egiptul și, poate, chiar Imperiul roman. Oare Antonius i-ar putea împlini visul ? Cleopatra se decise să iasă în întâmpinarea lui.

La bordul unei galere romane fu organizat un ospăț în cinstea ei, la care regina răspunse printr-un banchet pe corabia sa cu pânze purpurii, cu vâslele încrustate în argint și pupa în formă de cap de elefant, cu frumoase sclave grecoaice şi negri atletici din Nubia. Farmecul ei, mâncărurile alese și vinurile fine sfârşiră prin a-l subjuga de-a binelea pe Antonius. „Așa de mult l-a fermecat Cleopatra pe Antonius – spune Plutarh – încât s-a lăsat dus de ea în Alexandria“. Se instală deci și el în palatul Lochias, devenind pentru curte și pentru preoți soțul reginei și declarând că dăruiește copiilor ei Libia, Siria, Fenicia, Cilicia, Armenia şi Parția (pe care, de altfel n-o cucerise încă).

Apoi acest nou fiu al lui Amon-Ra se dedică ospețelor și serbărilor. El adună în jurul lui un fel de academie, nu de savanți, retori și filozof, ci de experți în arta de a bea și a mânca. Noapte de noapte, culcat pe un așternut de petale de trandafir, sub o ploaie de flori și de parfumuri, fostul locotenent al lui Caesar bea și mânca, în timp ce în jurul lui evoluau dansatoare, sângerau gladiatori, asudau jongleri. În zori, sub privirile consternate ale Cleopatrei, generalul roman era scos din încăpere beat mort.

Continuă citirea →

Dramele din palatul Lochias (II) Frumosul vis al Cleopatrei

ancient alexandriaMartor al multor crime

Palatul Lochias din Alexandria putea fi numit mai curând o cetate. Între zidurile lui groase și amenințătoare, în stare să susțină un asediu îndelungat, se găsea nu numai reședința monarhului, un admirabil edificiu din marmură și porfir, dar și clădiri rezervate sfetnicilor, temple, muzeul – o vastă construcție în care erau păstrate colecții rare și prețioase, biblioteca, conținând peste 700.000 volume, grădini și, în sfârșit, incinta funerară, Soma, unde mormintele Ptolemeilor înconjurau celebrul mausoleu în care Alexandru cel Mare dormea, într-un sarcofag de alabastru, ultimul lui somn.

Un amănunt important: palatul dădea direct spre port, încât cel care îl ocupa avea cum să se salveze, în cazul unui asediu pe uscat. Largi trepte de marmură coborau din Lochias până în valurile albastre ale mării, într-un loc îndeajuns de adânc ca să poată primi cele mai mari galere.

Continuă citirea →

Dramele din palatul Lochias (I) Să i se taie capul!

pompeiÎn secolul IV î.Hr. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare și a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.Hr.) și până în anul 30 î.Hr., tronul țării a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII. Sau, simplu, Cleopatra. Așa a decis istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu XVI sau, cum s-a mai spus, Cezarion…

Cu câteva decenii înainte de era noastră, doi generali romani își disputau dreptul de a stăpâni lumea: Caesar și Pompeius. În înfruntarea de pe câmpiile de la Pharsalos (48 î.Hr.) primul a ieșit victorios, iar celălalt a trebuit să fugă pentru a nu cădea în mâinile învingătorului. Dar încotro? Cine îi erau dușmani și cine prieteni? La Mitilene, unde pe țărmul Mării Egee îl aștepta Cornelia, soția lui, împreună cu fiul cel mai mic, s-au îmbarcat cu toții și au pornit în căutarea unui azil. Pretutindeni au fost însă respinși. Cine ar fi îndrăznit să dea găzduire dușmanului lui Caesar, stăpânul atotputernic de mâine? Atunci Pompeius și-a amintit că pe malurile Nilului avea un prieten care îi era obligat, un prinț pe care îl protejare pe vremea când el, Pompeius, fusese puternic, asigurându-i succesiunea: Ptolemeu XIV, regele Egiptului.

Să i se taie capul!

La treisprezece ani, acest Ptolemeu visa să fie stăpânul absolut al Egiptului. Sora lui, Cleopatra, cu cinci ani mai vârstnică decât el, nutrea și ea aceleași vise. Fratele și sora își părăsiseră capitala, Alexandria, pentru a se retrage fiecare în mijlocul trupelor sale și a se război în lege. Armatele lor se aflau în împrejurimile Pelusiumului (cam pe locul unde este astăzi Port-Said) și așteptau ordinul de atac. Cei trei comandanți ai trupelor lui Ptolemeu – marele sfetnic Potheinos, generalul Ahillas și Theodot din Chios, maestru în retorică – erau în plin consiliu de război când în tabăra tânărului monarh, situată în apropierea mării, se înfăţişă un curier vestind că sosise Pompeius pentru a cere azil.

Continuă citirea →

Căsătorie cu scântei

sinclair lewisCăsătoria dintre laureatul Nobel Sinclair Lewis și corespondenta pentru știri externe Dorothy Thompson a fost cu scântei de la bun început. Dorothy se înșelase crezând că l-ar putea transforma pe alcoolicul notoriu, în timp ce instabilul autor al romanelor Babbitt și Strada Mare era gelos pe influența politică a soției sale. (Odată, când erau împreună în pat, pe Dorothy a sunat-o președintele Roosevelt!)

După mai mult de un deceniu de mariaj, Lewis a plecat furios, pretinzând că succesul soției îl văduvise de creativitate! 🙂

Continuă citirea →

În flagrant delict

hugoO amantă nu era destul pentru Victor Hugo, al cărui apetit sexual neostoit i-a atras și o arestare după ce a fost prins cu Leonie Biard, soția unui pictor. Mituit de soțul gelos al lui Leonie, un detectiv a descoperit perechea de amorezi în flagrant delict, într-un cuibușor parizian pe care Hugo îl păstra special pentru astfel de scopuri. Dacă scriitorul a fost, în cele din urmă, eliberat grație sistemului juridic francez sexist, în schimb Leonie a fost trimisă la închisoare.

Soția lui Hugo a îmbrățișat cauza femeii făcute de rușine, în realitate fiind încântată că Juliette Drouet, adorata lui amantă de mult timp, avea, în sfârșit, o rivală! 🙂

Continuă citirea →

Viața lui Friedrich Nietzsche (III) Elev și student

Nietzsche-Young ManLiceul Pforta, situat nu departe Naumburg, pe râul Saale, era o şcoală cu tradiţie de cel mai mit nivel. În afara unei educaţii clasice, strădaniile pedagogice le celor aproximativ 200 de elevi se îndreptau spre formare caracterului: hărnicia, disciplina şi o adevărată viaţă spartană erau considerate principalele virtuţi ale instituţiei. Metodele erau severe, dar nicidecum şicanatoare, profesorii întru totul înţelegători, printre aceştia şi multe personalităţi de marcă.

Cu toate acestea, Nietzsche a avut dificultăţi de acomodare, aşa cum s-a întâmplat în cursul nefericitului intermezzo de la şcoala medie comunală, dificultăţi datorate dorului de casă, pe care îl simt majoritatea copiilor la intrarea într-un internat. Învăţa cu sârguinţă, dar la început nu a legat noi prietenii. Libertatea de mişcare spirituală, pe care nu o avusese la început în regimul strict de la Pforta, încerca să o redobândească acasă în timpul vacanţelor: acolo a înfiinţat un mic cerc literar şi artistic, «Germania», din care făceau parte, în afară de el, vechii prieteni Krug şi Pinder. Statutul societăţii prevedea ca fiecare membru să prezinte lunar o lucrare care urma să fie criticată reciproc. Important este faptul că prietenii puteau, cu puţinele mijloace ale societăţii, să-şi permită un abonament la «Revista pentru muzică», iar acest lucru a influenţat gustul pentru muzică al lui Nietzsche: astfel a cunoscut el, care aprecia doar muzica clasică, arta lui Richard Wagner. Şi, în sfârşit, din ultimii bani ai societăţii, au cumpărat o partitură de pian pentru «Tristan şi Isolda».

Nietzsche şi-a găsit un nou prieten care de-a lungul multor ani va deveni însoţitorul său în drumeţiile spirituale: era Paul Deussen, alături de care în anul 1861, de Paşti, Nietzsche urma să fie confirmat.

În curând însă Nietzsche părea să aibă îndoieli în ce priveşte religia creştină; strălucita educaţie logică şi filologică dobândită la Pforta au dus la o distanţare critică de credinţa strămoşilor. Această schimbare nu a intervenit ca o ruptură bruscă şi nu îşi are rădăcinile în vreo întâmplare semnificativă venită din interior sau din exterior; nu cunoaştem nici vreo suferinţă spirituală sau vreo criză catastrofală care să fi determinat năruirea credinţei. Îndoielile în ce priveşte creştinismul şi respingerea totală a acestuia au apărut treptat şi au survenit, la început, ca o urmare neintenţionată a educaţiei lui Nietzsche. De aceea, pe bună dreptate, el a calificat mai târziu această schimbare ca fiind procesul unei eliberări liniştite şi lipsite de dureri. Pierderii credinţei, poate unul din cele mai importante evenimente din viaţa lui Nietzsche, nu-i corespunde nici o împrejurare cu adevărat importantă.

Continuă citirea →

Viața lui Friedrich Nietzsche (II) Copilăria

Nietzsche-21Nietzsche însuşi a relatat cât de greu i-a fost să se mute din casa parohială de la ţară în strâmtorarea locuinţei din Naumburg. Copilul întâmpina greutăţi în împrejurările ce i se păreau ostile. Aceste dificultăţi aveau să sporească atunci când, la îndemnul bunicii, a fost nevoit să frecventeze şcoala reală din Naumburg. Nietzsche a eşuat în aspra lume a celor ce-i vor deveni camarazi dejoacă şi cu care nu reuşea să se împrietenească. Abia când a ajuns într-o instituţie privată care pregătea copii pentru gimnaziul domului părea să se simtă mai bine. Acolo, Nietzsche şi-a câştigat şi primii prieteni: pe Wilhelm Pinder şi Gustav Krug, fii de jurişti din cercul de cunoscuţi ai bunicii sale. împreună cu ei, Nietzsche, în vârstă de opt ani, a intrat la gimnaziul domului. Nu i-a fost deloc uşor la şcoală, învățarea regulilor şi faptul că trebuia să fie ascultător îl revoltau. Dar marele talent al acestui copil sensibil se întrevedea deja.

Atmosfera din Naumburg, din cercul familiei, care dădea impresia că este artificială şi nefirească, cu pretenţiile ei religioase şi morale, l-a determinat pe tânărul Friedrich Nietzsche să nu participe la jocurile dezinvolte ale altor copii ci să-şi petreacă timpul într-un mod erudit, scriind. La vârsta de 10 ani a compus un motet şi scrisese deja 50 de poezii. Fără a se baza pe vreun exemplu, se străduia să realizeze scene măreţe de natură, încerca, cu ajutorul metricii, să învingă furtuni pe mare şi incendii.

Continuă citirea →

Viața lui Friedrich Nietzsche (I) Familia

nietzscheDacă apreciem însemnătatea unui filosof după efectul pe care îl au operele sale asupra urmaşilor, atunci îl putem situa pe Friedrich Nietzsche deopotrivă alături de Hegel, Marx, Kierkegaard şi Schopenhauer; el este unul din puţinii mari gânditori ai secolului al XlX-lea care se situau cu mult înaintea timpului lor şi fără de care secolul al XX-lea nu ar fi devenit ceea ce este.

Istoria receptării operei lui Nietzsche începe târziu. El, cel care şi-a pierdut puterea raţiunii, nu a trăit să vadă gloria mereu crescândă de care s-a bucurat în cele din urmă opera sa; sămânţa ideilor sale şi-a arătat în chip uimitor roadele, atât în rău, cât şi în bine, abia după moartea sa.

Comparativ cu această receptare, viaţa lui Nietzsche a fost aproape neînsemnată: câteva decenii ale unei vieţi de intelectual, de la bun început o persoană retrasă, o viaţă care a stat sub semnul singurătăţii şi al neînţelegerii. Nici o realizare nu a făcut să crească în intensitate şi nu a definit această viaţă şi nici o preţuire veritabilă, venită din exterior, nu a însoţit-o. Astfel, Nietzsche pare să aibă dreptate atunci când scrie în Ecce Homo: Una sunt eu, alta sunt scrierile mele. Multiplele interpretări ale acestor scrieri trec prin toate stadiile: de la admiraţie oarbă la critică îndârjită.

Continuă citirea →