Category Archives: Cultura

19 februarie – Ziua Brâncuși – Sărbătoare națională

brancusi-ziuaZiua de 19 februarie a fost declarată  „Ziua Brâncuşi” în anul 2015 și este considerată, în mod oficial, sărbătoare naţională.

„Constantin Brâncuşi, «părintele sculpturii moderne», cum a fost denumit prima dată de America, s-a născut pe 19 februarie 1876 în Hobiţa, România. Este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, iar ziua naşterii sale este sărbătorită în toată lumea şi înscrisă în calendarul cultural universal. Constantin Brâncuşi ne-a dus în universalitatea lumii, făcând din naţiunea română o mitologie. Drept urmare, este datoria noastră, pentru a nu fi mai prejos de omagiul pe care îl aduce lumea contemporană lui Brâncuşi, să declarăm ziua lui de naştere sărbătoare naţională”, scria în expunerea de motive ce a însoţit propunerea legislativă.

Printre cele mai cunoscute opere ale sculptorului se numără „Coloana fără sfârşit”, „Poarta Sărutului”, „Masa tăcerii” şi „Domnişoara Pogany”.

Evanghelia eretică a lui Jose Saramago

evanghelia-dupa-isus-cristosCel mai controversat roman al lui Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos, publicat în 1991, s-a născut, după cum declară scriitorul, dintr-o iluzie optică: aflându-se la Sevilla, în 1987, în timp ce încă mai lucra la Istoria asediului Lisabonei, scriitorului i s-a părut că vede într-un chioşc de cărţi o carte cu un titlu în portugheză: O Evangelho Segundo Jesus Cristo, care l-a nedumerit şi l-a făcut apoi să viseze.

Ideea prinde viaţă doi ani mai târziu, în timpul unei vizite la Pinacoteca din Bologna, unde, înconjurat de opere de artă sacră, Saramago vizualizează scena naşterii lui Isus într-o peşteră, înţelegând de asemenea că punctul nodal al romanului va fi constituit de întâlnirea cu Iehova, care îi va revela fiului său nu numai propriul viitor, ci şi pe cel al religiei căreia jertfa sa îi va da naştere: „Isus refuză acest rol şi fuge. Miracolele vor fi operate de Iehova în faţa lui Isus pentru a-l forţa să accepte propunerea„.

Evanghelia după Isus Cristos va reconstrui astfel o apocrifă viaţă a lui Isus, dintr-o perspectivă pur umană – ce poate fi considerată a omului Isus, care se vede mânat de-a lungul unei întregi existenţe spre sacrificiul final, o mişcare esenţială în „partida de şah”, jucată de un Dumnezeu machiavelic cu creaturile sale, şi în care, după câteva mişcări, divinitatea „dă şah mat, adică moartea pe cruce„.

Continue reading →

Istoria bibliotecii

BIBLIOTECĂ. O colecţie de cărţi, organizată după criterii precise, poate defini o bibliotecă.

Biblioteci în Antichitate

biblioteca-din-alexandriaCriterii precise în organizare se întâlnesc şi la bibliotecile din Antichitate; cu cât acestea sunt mai bogate, cu atât exigenţa în precizie este mai mare. S-ar putea spune că bibliotecile s-au născut odată cu nevoia de cunoaştere a omului. Antichitatea a dezvăluit, în urma săpăturilor arheologice şi a relatărilor istoricilor vechi, prezenţa unor mari biblioteci, a căror vechime coboară adesea până în mileniul al III-lea î.Hr. Diodor din Sicilia vorbeşte de existenţa unei biblioteci la Memphis, precum şi a unor arhive (şi în Egipt, şi în Caldeo-Asiria, arhivele şi cărţile erau păstrate împreună) vechi de peste 2000 de ani înaintea lui Hristos. Jean-Frangois Champollion a găsit în ruinele de la Teba, la palatul lui Ramses al II-lea, construcţii ce atestă existenţa unei mari biblioteci. La Edfu, în Egiptul de Sus, a fost detectată, în templul lui Horus, o sală ai cărei pereţi sunt plini de inscripţii cu titluri de cărţi. La Tell-El-Amarna, tot în Egipt, a fost găsită în ruinele bibliotecii corespondenţa diplomatică a regilor Amenofis al III-lea şi al IV-lea din mileniul al II-lea î.Hr., în limba akkadiană (limba diplomatică a vremii), în scriere cuneiformă, purtată cu caldeo-asirienii şi cu hitiţii.

Imperiul asirian a lăsat numeroase scrieri pe care Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) le-a tezaurizat într-o bibliotecă dezvoltată un veac mai târziu de Assurbanipal, cel mai cultivat dintre regii asirieni. Toată cultura vremii a pus Assurbanipal să fie copiată pe zecile de mii de tăbliţe de lut ale bibliotecii de la Ninive, aflate astăzi la British Museum din Londra. Pe malul Eufratului, la Nippur, în jurul templului, au fost dezgropate părţi ale marii biblioteci şi ale arhivelor, formate din tăbliţe sumeriene şi caldeo-asiriene, închise iniţial în cutii de lemn sau de argilă, date cu păcură, ca să fie păzite de umezeală, şi aşezate pe rafturi sau în nişe săpate în perete. Toate aveau câte o etichetă ce preciza conţinutul grupului de tăbliţe. Alte biblioteci au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice din Asia Mică, la Boghazkoi (Turcia), unde a existat cândva oraşul Hattuşaş, capitala hitiţilor, popor în plină dezvoltare între 1900 şi 1200 î.Hr. Au fost identificate aici şi cataloage cu titluri de opere şi cu numărul de tăbliţe pentru fiecare scriere.

Biblioteci celebre

După inventarea şi răspândirea alfabetului, cartea, sub forma ei de rulou, îşi găseşte din ce în ce mai mult locul în biblioteci, unele devenite celebre în istoria culturii universale. În lumea elenistică, două sunt bibliotecile cunoscute îndeobşte. Una este cea din Alexandria Egiptului, cea mai mare bibliotecă a civilizaţiei antice, fondată de Ptolomeu I Soter (305-283 î.Hr.). Învăţaţii pe care Ptolomeu al II-lea Philadephul (283-246 î.Hr.) i-a chemat în Egipt au fost atraşi nu numai de traiul liniştit pe care îl oferea faraonul de stirpe grecească, ci mai ales de bogăţia bibliotecii Museion din Alexandria, rulourile ei trecând de 700 000. Erau adunate aici nu numai creaţiile filosofiei, literaturii şi ştiinţelor greceşti, ci şi majoritatea operelor egiptene, caldeo-asiriene, ebraice, persane, traduse în limba greacă. Mai exista o bibliotecă în Alexandria, mai mică, de numai 300 000 de rulouri, situată lângă templul lui Serapis, Serapeionul, dependentă oarecum de cea dintâi.

Continue reading →

Molière, din familia geniilor

MoliereExistă în poezie, în literatură, de la începuturile lor, o tagmă foarte restrânsă de oameni ce depășesc linia obișnuită, cinci sau șase la număr, al căror caracter este universalitatea, umanitatea eternă, intim legată de pictura moravurilor și pasiunilor unei epoci. Genii lesnicioase, puternice și fecunde, ale căror principale însușiri constau într-un amestec de fertilitate, de forță și de sinceritate.

La vechii greci, marii figuri a lui Homer, care începe glorios această familie și care exprimă geniul primitiv al celui mai frumos lot de umanitate, te simți încurcat să-i mai alături pe cineva. Sofocle, oricât de fecund pare să fi fost, oricât de uman s-ar fi arătat în expresia armonioasă a sentimentelor și a durerilor, rămâne atât de perfect în contururi, atât de sfânt ca să zicem astfel, ca formă și ca atitudine, încât nu-l putem coborî, nici în gând, de pe piedestalul lui de puritate grecească. Ne lipsesc comicii faimoși și nu cunoaștem decât numele lui Menandru, care a fost poate cel mai desăvârșit, din familia geniilor de care vorbim; căci lui Aristofan fantezia miraculoasă, atât de ateniană, îi dăunează totuși universalității.

Continue reading →

O istorie a baladei românești

Grup de lautari din secolul XIX B.A.R. Cabinetul de StampeBALADĂ, specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de V. Alecsandri, în 1852, în culegerea sa Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, substituindu-l denumirilor populare cântec bătrânesc, cântec haiducesc sau cântec vitejesc.

În Europa apuseană, balada însemna inițial o formă fixă a poeziei lirice, cântată în timpul dansului. Mai târziu ea a denumit cântecul epic popular, dar și o poezie cultă, cu sau fără formă fixă.

În folcloristica românească, termenul înglobează, în accepţiunea sa tradiţională, întregul cântec epic, adică: balada propriu-zisă (sau nuvelistică), cântecele epice de vitejie, de haiducie, cele istorice şi cele despre întâmplări contemporane. Astfel, atât Soarele şi luna, Meşterul Manole, Mioriţa, cât şi Miu Cobiul, Corbea, Toma Alimoş, Novăceştii, Miu Haiducul intră în categoria balade. Spre deosebire de cântecul liric, balada este întotdeauna destinată unor auditori care, cel mai adesea, cunosc acţiunea şi îl corectează pe interpret de câte ori este cazul. Întrunirile prilejuite de şezători, târguri, nunţi, cumetrii sau hramuri sunt cele mai propice pentru expunerea, uneori în sute de versuri, a unor întâmplări mai vechi sau mai recente. Caracterul public înlesneşte şi implicarea unor tendinţe moralizatoare sau de stimulare a eroismului, principala ei funcţie fiind cea social-educativă.

În folclorul românesc, balada cunoaşte trei forme de existenţă distincte.

Continue reading →

Aventurile politico-istorice ale Academiei Române

Logo_of_the_Romanian_AcademyÎntotdeauna, istoria unui popor se reflectă ca într-o oglindă în evoluţia instituţiilor sale fundamentale. Pentru viaţa românilor, o astfel de instituţie-oglindă a fost Academia Română. Vă propun, în rândurile ce vin, să urmărim aventurile politico-istorice ale celui mai înalt for de cultură national.

Data de naştere a actualei Academii Române este ziua de 1 aprilie 1866 – atunci lua naştere la Bucureşti Societatea literară română, al cărei scop prim era stabilirea ortografiei, dicţionarului şi gramaticii limbii române. În anul următor, pe 24 august 1867, Societatea literară îşi schimba numele în Societatea Academică Română, iar primul ei preşedinte era Ion Heliade Rădulescu – acesta este de altfel motivul pentru care statuia lui Heliade Rădulescu se află azi în Piata Universitătii din Bucureşti. Prima donaţie de carte, care a pus bazele actualei Biblioteci a Academiei, s-a făcut tot atunci, în 1867 – este  vorba despre biblioteca de 6 000 de volume şi 400 de manuscrise a unui căpitan din Buzău, pe nume Constantin Cornescu-Oltelniceanu.

Continue reading →

Epidemia de amintiri

isabel allendePovestește scriitoarea Isabel Allende: „Nu prea am antrenament pentru meditaţie, dar în ultimele săptămâni mam surprins gândindumă la trecutul meu cu o frecvenţă explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură. Epidemia asta de amintiri au declanşato două întâmplări recente.

Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care ma surprins în timp cemi studiam în oglindă harta ridurilor şi mia spus plin de compasiune: „Nuţi face probleme, babo, o să mai trăieşti cel puţin trei ani.” Am hotărât atunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieţii mele, pentru a stabili ce să fac în aceşti trei ani care miau fost acordaţi cu atâta generozitate. 🙂

Continue reading →

Amintiri despre Eminescu

mihai eminescu portretePovestește Caragiale: „Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.

De felul lui mândru, ei fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul „dezgust”.

Continue reading →

În Nirvana (II) – „Am fost de multe ori confidentul lui Eminescu”

Caragiale_EminescuPovestește Caragiale cum l-a cunoscut pe Eminescu: „Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofițer. Plecau amândoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot așa de frumos, de blând și de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i și a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă și, fără să lase măcar o vorbă, s-a împușcat.

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:

Continue reading →

În Nirvana (I) Caragiale: „Cum l-am cunoscut pe Eminescu”

eminescu caragialePovestește Caragiale cum l-a cunoscut pe Eminescu: „Sunt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

— Îți place să te ocupi cu literatura… Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști.

Și-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte și la grajd — culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărți nemțești. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare.

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie. Își luase biblioteca și acuma se afla în București. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

Continue reading →

Idolii nu vorbesc

borges coelhoPaulo Coelho, unul dintre scriitorii cei mai vânduţi din lume, s-a născut în cartierul Botafogo din Rio de Janeiro, în zodia Fecioarei, pe 24 august 1947. A apărut pe lume – lucru de care se simte mândru – în aceeaşi zi, aceeaşi lună şi în aceeaşi zodie, deşi cu mulţi ani mai târziu, cu idolul lui literar, Jorge Luis Borges.

I-a învăţat pe dinafară poeziile, pe când era foarte tânăr, şi, pentru a-l cunoaşte personal, s-a urcat într-un autobuz în Rio de Janeiro şi a mers timp de patruzeci şi opt de ore până la Buenos Aires. A reuşit să-l întâlnească, nu după puţine peripeţii, iar când s-a găsit în faţa lui, n-a fost în stare să scoată niciun cuvânt. S-a uitat la el şi s-a gândit: „Idolii nu vorbesc”, şi s-a întors la Rio.

Continue reading →

Istoria revistei Axa

axa-presaAXA, publicaţie care a apărut la Bucureşti, bilunar, de la 20 octombrie 1932 până la 25 decembrie 1933. Redactori sunt Mihail Polihroniade şi Ioan Victor Vojen. De la numărul 5, subtitlul „Publicaţie bilunară de artă, literatură, politică” devine „Publicaţie bilunară, politică, artistică, literară”. O a doua serie, subintitulată „Ziar de luptă politică, doctrină legionară, informaţie şi reportaj”, apare la Bucureşti, cotidian, în 1940-1941, sub direcţia lui Pavel Costin Deleanu, prim-redactor fiind Crişu Axente.

În primul număr din seria întâi este deja precizată ferm orientarea ideologică a publicaţiei. Într-un editorial violent antidemocratic, Nichifor Crainic, vorbind în numele tinerei generaţii dezorientate şi nemulţumite, anunţă „falimentul statului, provocat de democraţia conducătoare”. În acelaşi articol, intitulat Spre stânga sau spre dreapta?, sunt condamnate „nulitatea de creaţie şi fabuloasa capacitate de consumaţie parazitară” şi se propune, ca soluţie, doctrina aşa-zisului corporatism social, „întemeiat pe cultul competenţelor, pe concepţia morală a muncii, pe individualismul organizat în categorii sociale, pe dreapta autoritate”. Tot aici, într-un articol programatic (Predoslovie), Ioan Victor Vojen subliniază şi el existenţa unei „crize de ideal” a tinerilor şi vorbeşte despre o „schimbare a vremurilor”. Afirmând: „Concepem un stat nou etnic românesc clădit pe tradiţie”, el lasă să se întrevadă de pe acum tradiţionalismul radical şi chiar extremist care va fi adoptat de mişcarea legionară.

Continue reading →

Părintele Serghi

tolstoi levStrălucitorul locotenent de cuirasieri, prințul Kasatski, după ce se logodise cu preafrumoasa Maria, domnișoară din cea mai bună societate, foarte apropiată de Curte, află că tânăra fată a fost, cu un an în urmă, amanta împăratului Nicolae I. Îngrozit, Kasatski o părăsește, se călugărește și devine un fel de sfânt, „părintele Serghi”, pe care pelerinii vin să-l vadă în sihăstria sa.

Cu toată aparența sa de seninătate, părintele Serghi este nevoit să ducă o luptă lăuntrică cu două ispite: poftele trupești și un fel de „ambiție monahală”, de orgoliu al sfințeniei, care-l împiedică să parvină la mântuire.

Într-o noapte, o femeie frumoasă, puțin băută, venită din orașul vecin, pune rămășag cu niște prieteni că-l va seduce pe schimnic. Ea pătrunde la chilia sa, încearcă să-l seducă, îl tulbură.

Continue reading →

Moartea lui Ivan Ilici

tolstoiPovestirea, care la început urma să se intituleze Moartea unui judecător, îi fusese inspirată lui Lev Tolstoi de decesul, în anul 1881, al unui anume Ivan Ilici Mecinikov, judecător la tribunalul din Tula. Scriitorul cunoscuse amănuntele acestei agonii chiar de la fratele răposatului. Primul său gând fu de a redacta pur și simplu jurnalul unui om luptându-se cu moartea, apoi lăsându-se pradă ei. Dar, puțin câte puțin, începu să întrevadă tot ceea ce o povestire la persoana a treia putea aduce ca profunzime tragică. Și jurnalul se transformă în roman.

Ivan Ilici este tipul însuși al funcționarului conștiincios, liber cugetător, dar susținut de câteva principii moștenite de la părinții săi, neînsușindu-și nimic ce nu-i aparține, neprimind bacșișuri, neînșelându-și nevasta, trăind „ușor, plăcut, decent”. Ascensiunea sa administrativă corespunde unei descompuneri lente a căsniciei sale. Indiferența se stabilește repede între cei doi soți, apoi plictiseala, o mânie surdă. „Rămâneau doar rarele perioade de dragoste între soți, dar care nu durau mult. Acestea erau mici insulițe, unde ancorau pentru o vreme spre a porni din nou în larg, mânați de valurile vrajbei ascunse.”

Continue reading →

Prin ce trăiesc oamenii?

tolstoiCizmarul Semion, foarte sărac, vrea să cumpere o singură șubă pentru întreaga lui familie; ducându-se în sat, nu primește însă banii pe care mujicii i-i datorează. Cam afumat, pe drumul de întoarcere, observă sprijinit de o capelă un om alb gol, trece pe lângă el cu frică, apoi se întoarce gândindu-se că acela ar putea să înghețe, îl învelește în anteriul său, îl și încalță, și îl duce pe pribeag cu el. Acasă, Matriona, care îl aștepta cu șuba nouă și îl vede dezbrăcat, băut și în tovărășia unui necunoscut, îl ia la ceartă, după care se îmbunează însă și îi ospătează cu ultimul blid de mâncare ce i-a mai rămas de la copii. Atunci pribeagul de care s-a îndurat zâmbește pentru o dată; iar a doua zi fața i se luminează. Mărturisește doar că a fost pedepsit de Dumnezeu și că îl cheamă Mihail. Rămâne lucrător la Semion, îi învață meseria, îl ajută.

Cam peste vreun an, intră în casă un boier fălos și, dându-le un material scump, le comandă o pereche de cizme care să nu se uzeze. Semion se sperie de pretențiile boierului, dar Mihail, uitându-se la el, zâmbește pentru a doua oară, luminându-se la față. Și îi croiește boierului nu cizme, ci niște încălțări ușoare fără tălpi. Disperarea Matrionei trece însă când vine omul boierului cu știrea că, în drum spre casă, acesta a murit, iar pentru a fi înmormântat tocmai de asemenea încălțări e nevoie.

Mihail lucra de șase ani la Semion când a venit la ei o negustoreasă cu două fetițe, una beteagă de piciorul stâng, și comandă pentru ele pantofiori, unul pentru piciorul strâmb și trei pentru picioarele bune, căci sunt gemene. Și povestește femeia cum le luase la ea când cu șase ani în urmă  le-a murit întâi tatăl, apoi mama, care, prăbușindu-se peste fetițe i-a și scrântit uneia piciorul. Iar Mihai, uitându-se în sus, se apucă să zâmbească pentru a treia oară. Și mărturisește binefăcătorilor lui cele ce i se întâmplaseră.

Continue reading →