Arhive categorie: Cultura

Despre Baudelaire. Adriana Babeți – Dandysmul. O istorie

Se împlinesc astăzi 200 de ani de la nașterea lui Charles Baudelaire. O captivantă descriere a poetului francez o face Adriana Babeţi, în cartea Dandysmul. O istorie, Iaşi, Polirom, 2004.

„Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867). Reconstituit din toate dicţionarele, enciclopediile, biografiile, eseurile, dandysmul acestui poet blestemat este, întâi de toate, o formă de sfidare: a propriei familii, a Parisului îmburghezit, a lumii artistice sufocate de mediocritate.

La 23 de ani, în 1844, după o copilărie şi o adolescenţă trăite paroxistic, în nesupunere şi continuă revoltă, după îndelungi perioade solitare, după o incredibilă fugă din Mările Sudului, după câteva amoruri întâmplătoare care-i vor ruina sănătatea, după ce-şi întâlneşte iubirea, el intră în cele din urmă pe scena pariziană ca dandy al boemei. Cu partea de avere moştenită la 21 de ani dinspre foarte vârstnicul tată (pierdut la doar 6 ani), se instalează la hotelul Pimodan, unde îşi amenajează interiorul după toate legile dandysmului: mobile de lux, obiecte de preţ, veşminte scumpe. Afişează mereu o alură de artist şic, cum îşi înnoadă neglijent cravata neagră, lăsată să cadă peste vesta puţin descheiată, cum îşi scoate graţios mănuşile roz ori bej sau cum îşi oglindeşte chipul în luciul de mare efect al pantofilor.

Dar se înconjoară nu de lume bună, ci de tineri scriitori şi artişti, cei mai mulţi marginali, săraci – boema de geniu a Franţei. E în această combinaţie ceva ciudat, greu de întâlnit, şi anume lipsa de interes a lui Baudelaire pentru aristocraţie lucru de neconceput pentru dandysm. Poetul îi preferă pe excentricii artei, iar pentru a se apropia de aceştia, joacă acea superioritate misterioasă şi indiscutabilă a dandy-ului.

Dar banii se risipesc rapid, pentru că iubitele, prietenii fideli sau doar de ocazie îi dau prilejul să fie peste poate de generos. Mama şi tatăl vitreg, mult detestatul şi hulitul general Aupick, îl pun sub tutelă şi îi fixează o rentă lunară. Acum îi scrie mamei cuvintele încărcate de reproş şi trufie, rămase celebre: “Când ai un fiu ca mine […] nu te recăsătoreşti.” Culme a umilinţelor, care nu se încheie însă aici: cămătarul Arondel începe să-l hăituiască, sălbatica Venus neagră, iubita Jeanne Duval, îl vede sărăcit, somaţiile curg, portăreii mişună. Urmează Muntele de pietate, schimbatul locuinţelor, împrumuturile disperate, mizeria, vagabondajul, alcoolul, cafeaua, tutunul, haşişul, cânepa indiană. Totul trăit demn, refuzând compromisuri, onoruri, recunoaştere, căci ar însemna un pact cu spiritul burghez.

Universul lui Baudelaire, singurul pe care îl cunoaşte, este boema, camerele mobilate şi birturile, unde, paradoxal, se va comporta ca un dandy, cu tot eroismul pe care-l cuprindea pentru el acest titlu. Un dandy trebuie să-şi păstreze masca indiferenţei în cele mai grele încercări şi să zâmbească atunci când suferă. Dar, mai presus de orice, îl animă dorinţa de a sfida. O face cu gesturi violente, vopsindu-şi, de pildă, părul în albastru-verzui şi stârnind frisoane celor care îl văd intrând în cafenele, bistrouri. Frazele lui şocante fac epocă: “În anul în care l-am ucis pe bietul meu tată”, “E tocmai ce doream: un muşchi fraged ca un creier de copil.”

Şi totuşi, truda fiecărui vers, a fiecărui rând, o operă cu totul novatoare sunt rodul unui geniu ce ţâşneşte prin toţi porii, în schimbul căruia nu primeşte decât oprobriu, sărăcie, uitare. La 46 de ani arată ca un bătrân cu obrajii scofâlciţi, cu părul alb. E văzut purtând înfãşurat după gât un boa de duzină, roşcat, o blană ordinară, râvnită doar de bietele lucrătoare. Exasperarea, ca un ultim strigăt încărcat de ură, izbucneşte într-o scrisoare către Ancelle, în 1866: “În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă îmi face silă. Academicienii voştri, oroare, liberaliştii voştri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare.” În acelaşi an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul înfãşurat într-un turban muiat în terebentină.

Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867, la doar trei zile după stingerea poetului, de către unul din prieteni, Alfred d’Aunay, ni-l restituie în toată tragica sa unicitate: “Când s-a ridicat vălul care-i acoperea faţa, am văzut ochii săi mari îndreptaţi întrebători spre mine. Păstrase în moarte, ca şi în boală, acea privire stranie a omului care trăieşte în sfere fantastice şi care urmăreşte pe pământ o viziune.”

Shannon McKenna Schmidt, Joni Rendon – „Romantism, pasiune, scandal: viața amoroasă a scriitorilor celebri”

Cartea „Romantism, pasiune, scandal: viața amoroasă a scriitorilor celebri”, autori Shannon McKenna Schmidt, Joni Rendon, trad.: Cristina Jinga, București, Humanitas, 2016 oferă ceea ce promite: o privire în culisele vieților marilor scriitori, detalii surprinzătoare despre comportamentul lor libertin, despre iubirile și despărțirile care le-au marcat existența. Iată câteva exemple:

„După ce trupele germane au cucerit orașul italian unde locuiau in timpul celui de-al Doilea Război mondial, Ezra Pound și soția sa s-au mutat în aceeași casă cu amanta lui. Pentru aproape doi ani, poetul a stat „sub același acoperiș cu două femei care-l iubeau, pe care le iubea și care se urau una pe cealaltă”, spunea fiica despre bizarul aranjament domiciliar. Pound și-a păstrat relațiile cu ambele femei pentru o uluitoare perioadă de 50 de ani!”

„Violența și, adesea, bătăile în public au fost semnul distinctiv al căsniciei de 15 ani dintre D.H. Lawrence și Frieda Weekeley. În afară de faptul că-și bătea soția, Lawrence a aruncat o dată cu o sticlă de Chianti în ea la restaurant și altă dată s-a repezit s-o strângă de gât, strigând: „Eu sunt stăpânul!” Încăpățânata Frieda îi plătea cu aceeași monedă, azvârlindu-i farfurii în cap. În mod pervers, aceste violențe păreau să întărească legătura cuplului. O cunoștință l-a văzut o dată pe Lawrence trăgând-o pe Frieda de păr și amenințând-o că-i taie gâtul, pentru ca o oră mai târziu să-i găsească discutând prietenește despre macaroane cu brânză!”

Alexandr Pușkin și-a prevestit moartea în romanul său în versuri „Evgheni Oneghin”. Eroul său se duelează și moare pentru o femeie și la fel i s-a întâmplat și lui Pușkin. L-a provocat îndrăzneț pe trufașul admirator al cochetei sale soții, care a tras cel dintâi, când s-au aflat față în față, și l-a rănit mortal pe poet. Înainte de a muri, Pușkin a liniștit-o, galant, pe soția sa: „Nu-ți face griji, nu e vina ta!”

Giovanni Sartori – Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea

Astăzi se împlinesc 4 ani de la moartea politologului italian Giovanni Sartori (1924-2017), considerat unul dintre cei mai influenți intelectuali din lumea contemporană.

În cartea „Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, trad.: Mihai Elin, București, Humanitas, 2006, autorul se preocupă de primatul imaginii, al vizibilului asupra inteligibilului, ce determină apariția unui fenomen unic în istoria umanității: a vedea fără a înțelege. Televiziunea modifică radical (sărăcindu-l) aparatul cognitiv al lui homo sapiens. În joc este însăşi natura omului, afectată şi modificată profund prin expunerea fără de măsură la jocul hipnotic al imaginii. Astfel, ceea ce îndeobşte a fost numit homo sapiens este înlocuit treptat cu o nouă specie – homo videns. La acesta din urmă limbajul conceptual (abstract) e înlocuit de un limbaj perceptiv (concret) care e infinit mai sărac: mai sărac nu doar în cuvinte, ci mai ales în bogăția de semnificații, în capacitatea conotativă. Raffaelle Simone afirma: „Noi am fost crescuţi în convingerea că era cuviincios să fim articulaţi, structuraţi, că limbajul trebuia să fie bogat, precis, adecvat. Astăzi, în schimb, din universul preciziei regresăm către cel al aproximaţiei: limbajul ultimelor promoţii de tineri e generic, incapabil a se concentra. E alcătuit în întregime din asta, aia, a face, chestie, adică din intercalări care nu sesizează obiectul, ci sunt doar aluzive. El refuză punerile la punct precise, focalizările riguroase: lasă totul nedefinit într-o zeamă insipidă de semnificaţii. Şi nenorocirea este că aceste vicii nu trec o dată cu tinereţea ci rămân ca o povară în spinare, de care nu mai poţi scăpa.” Video-copilul – devine un adult care rămâne surd pe viață la stimulii cititului și ai cunoașterii transmise de cultura scrisă. Stimulii la care continuă să răspundă, ca om mare, sunt aproape exclusiv audio-vizuali.

Sartori atrage atenția și asupra unui alt aspect important. „Potențialitățile Internetului sunt aproape infinite, iar asta atât în rău, cât și în bine. Ele sunt și vor fi pozitive atunci când utilizatorul va folosi instrumentul pentru a dobândi informații și cunoștințe, adică atunci când va fi însuflețit de interese intelectuale autentice, de dorința de a ști și de a înțelege. Dar majoritatea utilizatorilor de Internet nu este, și prevăd că nici nu va fi, din această categorie. Paideia universului video promite să paseze internetului analfabeți culturali uitând repede puținul pe care au fost nevoiți să-l învețe în școală, deci analfabeți culturali care își vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărășia unor „suflete gemene” sportive, erotice, sau a unor hobby-uri mărunte. Pentru soiul acesta de utilizatori Internetul este mai ales un terrific way to waste time, un mod formidabil de a-ți omorî timpul, investindul în futilități.” Și un ultim avertisment: „dacă vom da ascultare falşilor profeţi care ne bombardează încontinuu cu multi-mesajele lor, vom ajunge lesne la o lume virtuală care se va preschimba într-o „catastrofă reală“.

Mario Vargas Llosa – Peștele în apă

Astăzi se împlinesc 85 de ani de la nașterea scriitorului peruan Mario Vargas Llosa. În cartea sa autobiografică „Peștele în apă„, trad., note: Luminița Voina-Răuț, București, Humanitas, 2010, câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură dezvăluie amintiri dureroase din copilăria sa:

Frica de tatăl violent

„Dincolo de faptul că nu ieșeam nicăieri și-mi petreceam ore în șir în camera mea, o senzație nouă, necunoscută, a pus stăpânire pe mine și nu m-a mai părăsit de atunci: frica. Frica de acel domn care se întorcea de la birou palid, cu ochii încercănați și cu mica venă umflată pe frunte, prevestind astfel furtuna, care începea s-o insulte pe mama. Începeau să-mi tremure picioarele. Voiam să redevin mic de tot, să dispar. Iar când, supraexcitat de propria-i furie, se arunca asupra mamei ca s-o bată, îmi doream să mor cu adevărat, pentru că preferam să mor decât să mai simt acea groază care mă stăpânea.

Și pe mine mă bătea, din când în când. Prima oară a fost într-o duminică, la ieșirea de la slujba din parohia Magdalena. Eram pedepsit pentru nu știu ce motiv și n-aveam voie să plec de acasă, dar am presupus că pedeapsa nu includea slujba religioasă și, cu consimțământul mamei, m-am dus la biserică. La ieșire, printre oameni, am văzut Fordul albastru, lângă treptele bisericii. Și pe el, stând pe stradă și așteptându-mă. Privindu-i fața, mi-am dat seama ce mă așteaptă. Sau poate nu, pentru că era la început și nu-l cunoșteam încă foarte bine. Îmi imaginam că va proceda ca unchii mei, când nu-mi mai suportau năzbâtiile: îmi va da o palmă ușoară sau mă va trage de urechi și, după cinci minute, totul va fi dat uitării. Fără să scoată un cuvânt, mi-a tras cu putere o palmă care m-a doborât la pământ, după care a început să mă lovească, împingându-mă în mașină […] Iar acasă, în timp ce mă obliga să-i cer iertare, m-a bătut în continuare și m-a avertizat că mă va învăța el minte…” (p. 56)

Dragoste?

„Dragostea mamei pentru tata, masochistă și chinuită cum mi s-a părut întotdeauna, avea acel caracter excesiv și nesocotit al marilor iubiri, pasiuni care nu ezită să plătească prețul infernului pentru a se afirma.” (p. 57)

Frică și umilință

„Când mă bătea eram atât de terorizat, încât mă pierdeam cu firea și ajungeam să mă umilesc în fața lui, cerându-i îndurare cu mâinile împreunate. Dar nici așa nu se calma. Continua să mă lovească, vociferând și amenințându-mă că mă va băga în armată ca simplu soldat, de îndată ce voi avea vârsta regulamentară, ca să-mi bag odată mințile în cap. Când totul se termina și puteam să mă închid în camera mea, nu mai simțeam loviturile, ci doar furie și dezgust față de frica mea îngrozitoare care mă făcuse să mă umilesc în așa hal și din cauza asta stăteam treaz toată noaptea și plângeam în tăcere.” (p. 59)

Iubiri

Mario Vargas Llosa a avut o viață agitată. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, cu 10 ani mai în vârstă, provocând un mare scandal în familie. Tatăl său îi scria că îi acorda un termen de câteva zile ca Julia să plece din proprie inițiativă. “Încheia spunându-mi printre înjurături că dacă nu-i dădeam ascultare avea să mă ucidă ca pe un câine turbat. Iar după semnătură adăuga în chip de post-scriptum că puțin îi păsa dacă mă duceam să-l reclam la poliție, pentru că nimic nu-l putea împiedica să-mi tragă vreo cinci gloanțe. După care semna din nou spre a-mi demonstra că rămânea neclintit în hotărârea lui.” (p. 342) Mario Vargas Llosa divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, cu care a avut trei copii. Începând din 2015, are o relație cu Isabel Preysler.

Recomandare de lectură: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon – „A treia forță: România profundă”

Am descoperit o carte provocatoare, cu idei surprinzătoare și îndrăznețe, în care autorii – Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon – au dinamitat atmosfera intelectuală din urmă cu un deceniu cu o serie de eseuri în care analizează în mod critic ideile  prefabricate cu care ne alimentăm zilnic.  „A treia forță: România profundă”, postfață de Gheorghe Fedorovici, București, Logos, 2008 oferă speranța identificării unei a treia căi. Între capitalismul foștilor comuniști și marxismul de salon pe banii corporațiilor occidentale, între cârdășia politico-economică pozând în piață liberă și lichelismul ideologic-corporat pozând în nonconformism de stânga, între vechiul și noul establishment, România profundă a dispărut – afirmă autorii. Cartea e bogata în idei incitante, care atrag atenția atât prin formă, cât și prin conținut:

„Pentru noua stângă şcoala a devenit, dintr-un mijloc de educație şi de transmitere a unei tradiții, un mijloc de adaptare a copilului la mediul social, un mijloc de socializare. Copilul nu mai e educat să devină un om pe picioarele sale, ci e reeducat să se integreze, să se piardă în mulțime. E îndemnat să se exprime pe sine înainte de a i se antrena sinele la şcoala marilor clasici. Şi toate acestea sub pretextul că e eliberat de lanțurile trecutului. Școlarul e lăsat cu un suflet pustiu, ca o baltă stătută, populat doar de mormolocii unor frustrări defulate prin consumism și televiziune. De cealaltă parte, noua dreaptă liberală şi anticonservatoare e interesată doar de androizi corporați.”

„Scopul pricipal al propagandei și al ideologiilor postmoderne este să distrugă puterea de judecată individuală. Să-i integreze pe toți într-o mare familie prosperă, dar cu o condiție: individul să se depersonalizeze, lăsându-i pe alții să judece pentru el – pe experți, pe analiștii politici, vedetele mediatice etc.”

„Jinduim după normalitate, dar „normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în „normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu „să-ți vezi de treabă”, ca un „cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până  în noapte, să te uiți la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, „normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să „dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău.”

„Depărtându-se de Dumnezeu, „elitele” rostesc un discurs lipsit de conținut, greutate și coerență. Un discurs autistic, pentru uzul administratorilor de rețea, dumnezeii externi și interni care dau  „elitelor” calificative de bună purtare.”

„Impunând un totalitarism soft și noi idoli, reducând relațiile interpersonale față către față la cele mediate tehnologic (de computer, telefoane mobile, mass media) triada “Bani, Tehnologie, Confort” are un caracter demonic. Primele ei victime sunt tinerii.”

Recomandare de lectură: Gabriel Garcia Marquez – „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”

Una dintre cele mai captivante cărți scrise de Gabriel Garcia Marquez este, în opinia mea, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”. Acest volum de memorii dezvăluie aspecte emoționante ale unei existențe agitate în căutarea gloriei literare, oferind cu generozitate și mici secrete în căutarea bucuriilor simple ale vieții. Iată câteva mărturii ale autorului:

Fără serviciul militar, dar veteran

„Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuziasmul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.” (p.12)

Supravieţuind

„… supravieţuind regeşte cu ce mi se plătea pentru notele zilnice la El Heraldo, abia puţin mai mult decât nimic, şi dormeam cât mai bine însoţit cu putinţă pe unde mă apuca noaptea.” (p.12)

Înaintea modei

„Nu din plăcere, ci mai degrabă pentru că eram strâmtorat, am luat-o înaintea modei cu douăzeci de ani: mustaţă sălbatică, păr ciufulit, blugi, cămăşi cu flori nedesluşite şi sandale de pelerin.”(p.13)

Educaţia

„Dezertasem de la universitate cu un an în urmă, cu iluzia temerară de a trăi din jurnalism şi din literatură, fără să fie nevoie să le învăţ, însufleţit de o frază pe care cred că am citit-o la Bernard Shaw: “De mic am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală.” (p.17)

Inocenţa

„Femeia care mi-a răpit cu adevărat inocenţa n-a urmărit acest lucru şi nici n-a avut vreodată habar. Se numea Trinidad, era fata cuiva care lucra la noi acasă şi abia începea să înflorească într-o primăvară uluitoare. Avea cam treisprezece ani, dar mai folosea încă rochiile de la nouă şi-i stăteau atât de strânse pe trup, încât părea mai despuiată decât dac-ar fi fost fără ele.

Într-o seară, când stăteam singuri în curte năvăli brusc muzică de fanfară din casa vecină şi Trinidad mă luă la dans cu o îmbrăţişare atât de strânsă, că mă lăsă fără suflare.

Nu mai ştiu ce s-a ales de ea, dar şi astăzi mă trezesc în toiul nopţii tulburat de şocul acela şi ştiu că aş putea s-o recunosc în beznă pipăindu-i fiecare petic de piele şi adulmecându-i mirosul de animal. Într-o clipă am căpătat conştiinţa trupului meu, cu o clarviziune a sentimentelor pe care n-am mai simţit-o niciodată şi de care îndrăznesc să-mi aduc aminte ca de o moarte desfătătoare. De atunci am ştiut oarecum confuz şi ireal că exista un mister de nepătruns pe care eu nu-l cunoşteam, dar mă tulbura de parcă l-aş fi cunoscut.” (p.91-92)

Viciul

„Nu ştiu prin ce tertipuri de iluzionism profesorii şi colegii, care mă văzuseră veşnic ca pe un elev închis în sine, au ajuns să mă privească în clasa a cincea ca pe un poet blestemat care cultiva aceeaşi atmosferă dezinvoltă ce a cultivat pe vremea lui Carlos Martin. N-am început oare să fumez la liceu la cincisprezece ani ca să fiu cât mai aproape de imaginea aceea?

Prima oară a fost ceva îngrozitor. Mi-am petrecut o jumătate de oră agonizând peste ce vomitasem pe jos în closet. M-am trezit dis-de-dimineaţă sleit de puteri, dar mahmureala de după tutun, în loc să mă scârbească, mi-a stârnit o dorinţă nestăvilită de a mai fuma. Aşa mi-am început viaţa de fumător înrăit, până într-atât, încât am ajuns să nu mă mai pot gândi la ceva dacă n-aveam gura plină de fum.

La liceu ne era îngăduit să fumăm numai în recreaţii, însă eu ceream să merg la toaletă în două sau trei rânduri la fiecare oră, numai pentru a-mi astâmpăra pofta. Am ajuns astfel la trei pachete de douăzeci de ţigări pe zi şi treceam şi de patru dacă noaptea era zbuciumată.” (p.275)

Sărăcia

„Niciodată nu mi-am închipuit că la nouă luni după ce mi-am dat bacalaureatul se va publica prima mea povestire în suplimentul literar ”Sfârşit de săptămână” al ziarului El Espectador din Bogota, cel mai interesant şi cel mai exigent de pe atunci. (p.306) Pe 13 septembrie când am intrat în cafeneaua  El Molino şi m-am pomenit cu titlul povestirii mele etalat pe toată pagina întâi a ultimei ediţii din El Espectador: A treia resemnare. Prima mea reacţie a fost certitudinea pustiitoare că n-veam cele cinci centime să cumpăr ziarul. Era simbolul cel mai explicit al sărăciei, căci multe lucruri esenţiale ale vieţii de zi cu zi, în afară de ziar, costau cinci centime: tramvaiul, telefonul public, ceaşca de cafea, lustruitul pantofilor. (p.310) M-am năpustit în stradă fără să mă feresc de ploaia imperturbabilă, dar prin cafenelele din apropiere n-am dat de niciun cunoscut care să-şi facă pomană şi să-mi dea o monedă. La ora aceea moartă din ziua de sâmbătă n-am găsit pe nimeni nici la pensiune, în afară de proprietăreasă, ceea ce însemna tot nimeni, fiindcă îi datoram de şapte sute douăzeci de ori cinci centime pentru două luni de găzduire şi îngrijire. Când am ieşit iar în stradă, gata de orice, am văzut un bărbat trimis de Providenţă coborând dintr-un taxi cu El Espectador în mână şi l-am rugat pe loc să mi-l dăruiască. Aşa mi-am putut citi prima povestire tipărită.” (p.311)

Din nou despre viciu

„Din pricina pneumoniei îmi interziseseră ţigările, dar fumam la toaletă, ascunzându-mă parcă de mine însumi. Doctorul şi-a dat seama şi a stat serios de vorbă cu mine, dar n-am reuşit să-l ascult. Acasă la Sucre […] aprindeam ţigară de la ţigară, până nu mai puteam, şi cu cât mă străduiam mai tare să mă las, cu atât fumam mai mult. Am ajuns la patru pachete pe zi, îmi întrerupeam mesele ca să fumez şi ardeam cearşafurile fiindcă adormeam cu ţigara aprinsă. Teama de moarte mă trezea la orice oră din noapte şi numai fumând eram în stare s-o înfrâng, până când am hotărât: preferam să mor decât să renunţ la fumat.” (p.440-441)

Recomandare de lectură: Călugărul și filozoful. Budismul astăzi

calugarul_si_filozoful_budismul_astazi

Am citit recent cartea „Călugărul și filozoful. Budismul astăzi”, autori Jean-Francois Revel și Matthieu Ricard, traducere de Carmen Dobre, București, Humanitas, 2015. Schimbul de idei dintre cei doi autori, tată și fiu, dobândește o valoare specială datorită faptului că se desfășoară între un filozof occidental (tatăl) și un călugăr occidental de formație orientală (fiul). Din aceste dialoguri, care dezvăluie o realitate intelectuală complexă, am extras câteva idei din domeniul artei de a trăi și din cel al moralei.

1.În ciuda îmbunătățirii considerabile a nivelului de trai, în sensul material pe care i-l acordăm acum, calitatea vieții s-a degradat serios.

2.Fascinația ideii de a avea mereu mai mult și dispersarea orizontală a cunoștințelor ne îndepărtează de transformarea interioară.

3.Fără valori spirituale, progresul material nu poate duce decât la catastrofă.

4.Cine nu este conștient de adevărata natură a lucrurilor se atașează de aparența lor.

5.Timpul se scurge încercând să rezolvăm probleme minore, înșiruite la nesfârșit, asemenea undelor pe suprafața unui lac.

6.Insatisfacția provine din obiceiul de a considera necesare lucrurile lipsite de importanță.

7.Incapabili a găsi fericirea în noi înșine, o căutăm cu disperare în exterior, în obiecte, în experiențe, în moduri din ce în ce mai ciudate de a gàndi și de a ne comporta. Pe scurt, ne îndepărtăm de fericire căutând-o acolo unde nu se găsește și riscăm, astfel, să îi pierdem complet urma.

8.Principalul dușman care trebuie combătut fără milă este dorința de a face rău.

9.Singurul lucru de care nu trebuie să fim niciodată sătui este cunoașterea.

10.Moartea distruge lucrul la care ținem cel mai mult: noi înșine.

De ce este importantă Istoria?

Am urmat recent cursurile CRED, prilej de a învăța lucruri interesante și folositoare activității didactice, dar mai ales am avut bucuria de a cunoaște oameni de o excepțională valoare profesională. Unul dintre colegi, domnul profesor Vasilică Edmond Buga-Sfinteș, a scris un text care mi-a plăcut foarte mult, o pledoarie impresionantă pentru disciplina Istorie, pe care v-o împărtășesc cu mare bucurie.

„Există multe materii în școală. Toate sunt importante, toate sunt atractive dacă sunt predate de oameni cu suflet frumos, toate sunt interesante și fiecare dintre ele adaugă câte o cărămidă la temelia construirii copilului dumneavoastră.

La educație muzicală învață să cânte după reguli, la educație fizică să alerge, la limba română să vorbească și să scrie corect, la matematică să-și calculeze pașii prin viață, la geografie să înțeleagă relațiile dintre geosfere, la limba engleză să aibă sentimentul că sunt cetățeni ai lumii și că Turnul Babel nu mai există, la biologie tot ce ține  de existență, la educație tehnologică să se obișnuiască mai repede cu viitoare poziție de om mare…. și câte și mai câte, la minunate și felurite materii!

Fiecare activitate îi solicită anumite competențe, fiecare îl ajută să progreseze, dar niciuna nu cuprinde mai bine la un loc toate acestea ca istoria. Este materia care-l schimbă pe elev, care-l transformă dintr-un candidat la umanitate într-un om în adevăratul sens al cuvântului. Fiindcă istoria este și despre toate celelalte domenii la un loc. Este și despre Beethoven și despre Jocurile Olimpice, este și despre Strabon, Pitagora, Aristotel și  despre toate personalitățile care au învârtit roata evoluției în toate domeniile științei, este și despre progresul tehnologic, dar și despre decriptarea textelor….

Istoria nu este doar o înșiruire bizară de date, un manual care reduce infinitul existenței la rănile pe care le-au produs războaiele, ci este un îndreptar al vieții. E un compendiu al avatarurilor ființei umane în demersul ei de a se cățăra pe scara evoluției. E cea mai eficientă cale de a transforma un elev nepăsător față de tot ce se întâmplă în jur, preocupat în primul rând de jocurile video, de caterincă și de clipurile vloggerilor la modă, într-un adolescent responsabil, cu anumite repere, care înțelege că valorificând exemplele istoriei pot fi evitate greșeli fundamentale în formarea sa și, implicit, în evoluția societății căreia îi aparține. Astfel, copilul miop va deveni un adolescent cu vedere periferică care va putea să vadă fără prea mare efort lumina de la capătul tunelului.

Continuă citirea →

Recomandare de lectură: Teodor Baconschi – „Facebook: fabrica de narcisism”

teodor baconsky - Facebook fabrica de narcisismInternetul
– este un cerc a cărui circumferință nu se află nicăieri și al cărui centru se găsește pretutindeni;
– a schimbat deja peisajul umanității; tot ce putem face e să medităm la impactul său și la viitorul nostru cu el;
– o lume care absoarbe timpul vieților noastre, făgăduindu-le paradisul artificial al unui spațiu fără constrângeri morale, sociale, intelectuale.

Facebook

– pânza de păianjen în care intrăm de bunăvoie;
– orice pagină de facebook este o mini-editură de autor, cu producție continuă, tiraj fatalmente limitat și posteritate nulă;
– flatează vanitatea umană și nevoia de comuniune atât de sever contrariată de singurătatea metropolei moderne.

Aceste idei care mi-au atras atenția, dar și multe altele la fel de interesante, pot fi găsite în cartea lui Teodor Baconschi – „Facebook: fabrica de narcisism”, București, Humanitas, 2015

O lectură necesară: „Oameni vs Tehnologie. Internetul trebuia să ne elibereze”

oameni vs tehnologieAm citit cu interes cartea lui Jamie Bartlett, „Oameni vs Tehnologie. Internetul trebuia să ne elibereze”, Editura Nemira, 2019, traducere Alexandra Florescu. Autorul prezintă amenințările la adresa democrației și la libertatea fiecărui cetățean și modul în care tehnologia digitală poate să distrugă ordinea politică și socială. Iată câteva fragmente din această carte care merită atenția noastră:

„La prima vedere, tehnologia e un avantaj pentru democrație. Fără îndoială, ea ameliorează și extinde sfera libertății umane și ne oferă acces la informații și idei noi. Le oferă o platformă grupurilor care până acum nu se făceau auzite deloc și creează pentru ele noi modalități de a dobândi cunoștințe și de a-și coordona acțiunile. Acestea sunt și aspectele unei societăți democratice sănătoase. Totuși, la un nivel mai profund, cele două mari sisteme, tehnologia și democrația, sunt prinse într-un conflict grav. Ele sunt produsele unor epoci complet diferite și funcționează după reguli și principii distincte.

Continuă citirea →

De la „Monstru” la „Majestatea sa”

NapoleonÎn cartea „Mass media și societatea”, autorii Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu înfăţişează o situaţie mai puţin cunoscută, dar foarte expresivă, privitoare la balansul unui ziar în transmiterea unei informaţii care se referea la acelaşi eveniment. Este vorba de ziarul Moniteur din martie 1815, care înfăţişa în felul următor marşul spre Paris al lui Napoleon, după ce părăsise insula Elba:

9 martie – „Monstrul a evadat din locul exilului său“;
10 martie – „Căpcăunul corsican a acostat la Cap Juan“;
11 martie – „Tigrul s-a arătat la Cap. Trupele avansează din toate părţile pentru a opri înaintarea lui. El îşi va termina mizerabila aventură fugind spre munţi“;
12 martie – „Monstrul a avansat cu adevărat până la Grenoble“;
13 martie – „Tiranul este acum la Lyon. La apariţia sa, spaima a cuprins toată lumea“;
18 martie – „Uzurpatorul a riscat să se apropie la 60 de ore de marş de capitală“;
19 martie – „Bonaparte avansează în marş forţat, dar este imposibil ca el să atingă Parisul“;
20 martie – „Napoleon va ajunge mâine sub zidurile Parisului“;
21 martie – „Împăratul Napoleon este la Fontainbleau“;
22 martie – „Ieri seara, Majestatea sa Împăratul şi-a făcut intrarea publică şi a sosit la Tuileries. Nimic nu poate depăşi bucuria universală“. 

Pariul lui Pascal

blaise pascalPariul lui Pascal – Argument practic ce susţine credinţa în Dumnezeu, formulat de Blaise Pascal, în Cugetări (Pensées, 1657-1658). Pascal a propus următorul argument pentru a demonstra raţionalitatea credinţei în religia creştină: dacă Dumnezeu nu există, agnosticul pierde prea puţin crezând în el şi câştigă la fel de puţin necrezând. Dacă însă Dumnezeu există, agnosticul câştigă viaţa veşnică crezând în El şi pierde un bine infinit dacă nu crede.

Epopeea lui Ghilgameș. Rezumate

epopeea lui ghilgamesOperă literară vestită a Orientului Antic, Epopeea lui Ghilgameș povestește despre faptele regelui din orașul Uruk, din Mesopotamia. Aceasta a fost închinată prieteniei dintre regele Ghilgameș (care, în opinia istoricilor, ar fi domnit în jurul anului 2500 î.Hr.) și voinicul Enkidu. Zeul Cerului, Anu, l-a creat pe Enkidu spre a-l pedepsi pe Ghilgameș pentru comportamentul său, deoarece supușii acestuia s-au plâns zeilor. Ghilgameș l-a învins în luptă pe Enkidu, iar, în cele din urmă, cei doi au devenit prieteni nedespărțiți, reușind împreună să îl răpună pe uriașul Humbaba. După moartea prietenului său, Ghilgameș a plecat într-o lungă călătorie pentru a găsi iarba tinereții și a nemuririi. În cele din urmă, deși a găsit planta căutată, el nu a reușit să o păstreze, fiind nevoit să accepte faptul că este un simplu muritor. Epopeea reprezintă cea mai veche operă literară despre prietenie, fiind un model pentru întreaga cultură umană.


sursa: Magda Stan, Istorie: manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Litera, 2017


Epopeea lui Ghilgameş reprezintă cel mai vechi text literar păstrat până astăzi. Ghilgameș, un rege legendar din Uruk, pe jumătate om, pe jumătate zeu, care a fost înzestrat la naștere cu însușiri ieșite din comun, a săvârșit fapte de vitejie împreună cu Enkidu, o creatură umană, dar cu trăsături sălbatice, conceput de zei anume pentru a-i fi prieten. Moartea acestuia îi provoacă o suferință fără margini lui Ghilgameș și îl obligă să plece în căutarea vieții veșnice, la singurul care deținea secretul, Ut-napiștim, supraviețuitor al Marelui Potop. Poemul sfârșește cu reîntâlnirea dintre Ghilgameș și Enkidu, readus pentru o clipă la viață prin rugăciunile neîncetate ale prietenului său și dialogul dintre cei doi pe tema vieții și a morții.


sursa: Doina Burtea, Florin Ghețău, Liuba Sazon-Ghiorghiță, Alina Perțea, Istorie: manual pentru clasa V-a, București, Aramis Print, 2017

Continuă citirea →

Socrate sau scandalul interogaţiei

Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofieiCum zăreşte pe cineva pe stradă, Socrate îl interpelează şi începe să discute cu el, fiindu-i indiferent dacă acesta e un om de stat, un cizmar, un general sau un îngrijitor de măgari. Socrate afirmă explicit că ceea ce are el de spus îi priveşte pe toţi. Însă ce are el de spus e dovada convingătoare că, în definitiv, nu-l interesează decât gândirea corectă şi nimic altceva. Iată ce înseamnă în primul şi în primul rând, pentru el, gândirea corectă: să înţelegi ceea ce spui şi să dai socoteală de tine. Căci Socrate e convins că ţine de firea omenească să iei cu adevărat cunoştinţă de tine.

Cum le trezeşte celorlalţi atenţia pentru aceste lucruri, ne-o povesteşte, într-o scriere a lui Platon, într-un mod extrem de viu, comandantul de oşti Nikias: „Îmi pari a nu cunoaşte ce se întâmplă când cineva îi vine lui Socrate în preajmă şi se lasă purtat într-o discuţie cu el; chiar dacă el discută la început despre cu totul altceva, el este silit şi purtat fără încetare de către Socrate încoace şi încolo, până ce îşi dă seama singur, prin dialog, cum trăieşte acum şi cum a trăit el înainte.”

Ceea ce i se întâmplă lui Nikias se întâmplă tuturor. Socrate întreabă pe fiecare dacă ştie despre ce vorbeşte: pe cel care vorbeşte despre cucernicie, pe un altul care are tot timpul în gură cuvântul „curaj”, pe un al treilea care crede că se pricepe în treburile statului sau în arta de a convinge prin discursuri. O dată ce s-au lăsat târâţi în discuţii, aceşti oameni se vor pierde repede. Caci atunci Socrate le arată, cu ironie și cu ajutorul a tot felul de arte dialectice, că ei nu înţeleg cu adevărat nimic din acele lucruri despre care vorbesc atât de siguri de ei şi că cel mai puţin se înţeleg pe ei înşişi.

Continuă citirea →

Socrate și Xantippa

socrateAceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”

E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.

Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.

Continuă citirea →