Arhive categorie: Cultura

Jurnalul unei fiinţe rare (I)

alice voinescu jurnalCe fiinţă rară, dăruită integral culturii, spiritualităţii şi semenilor, a fost Alice Voinescu! Nu cunosc în cultura română egalul ei.

Născută în 1885, şi-a luat licenţa în filosofie în 1908, sub privegherea lui Titu Maiorescu, care o îndrăgea, văzând în ea un gânditor in spe. S-a îndreptat, apoi, spre doctorat la Sorbona, unde a pregătit şi a susţinut o teză despre şcoala neokantiană şi filosofia lui Hermann Cohen. Şi cum putea pregăti teza fără a frecventa un an de zile mediul şcolii de la Marburg, unde, în compania maestrului Hermann Cohen, a lui Natorp, N. Hartmann, a studiat atent universul neokantianismului, atunci în mare vogă? Cu teza scrisă, apreciată elogios de Cohen, s-a prezentat la Sorbona, fiindu-i acceptată de Levi-Bruhl şi Victor Delbos.

Doctoratul a fost strălucit. I s-a propus un ciclu de conferinţe în SUA. A refuzat, înapoindu-se în România. Era menită universităţii. N-a fost să fie, nici loc nu era la vreo catedră, dar domnea şi prejudecata că nu e posibil ca o femeie – şi încă tânără! – să fie profesor de filosofie. Şi totuşi, a rămas toată viaţa un filosof prin vocaţie şi mod de cugetare. S-a mulţumit, tocmai în 1922, cu o catedră de estetică la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, unde s-a specializat în istoria literaturii dramatice, ţinând un curs faimos, care i-a adus multă stimă şi buni elevi, cărora le-a devenit o mamă sufletească. De altfel, să notez de pe acum, comuniunea sufletească stabilită cu tineretul intelectual a fost marea cucerire a vieţii acestui cărturar de o bunătate a inimii şi de o dăruire extraordinare.

Continuă citirea →

Anunțuri

Ce l-a bucurat mai mult pe Borges

borges bibliotecaPovestește Jorge Luis Borges:

„În viața mea eu am primit multe și nemeritate onoruri, dar unul dintre ele m-a bucurat mai mult decât oricare altul și anume onoarea de a fi numit director al Bibliotecii Naționale.

Atunci am început să înțeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; și aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor 900.000 de cărți în numeroase limbi și în același timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez coperțile și structura cărților.

Continuă citirea →

Cărțile, cele mai frumoase amintiri

isabel allendePovestește scriitoarea Isabel Allende:

„Copilăria mea n-a fost veselă, dar a fost interesantă. Nu mă plictiseam grație cărților unchiului Pablo, care pe atunci era încă holtei și locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cărțile se îngrămădeau pe jos, pline de praf și pânze de păianjen. Fura din librării și de la prieteni, fără mustrări de conștiință: era de părere că orice material tipărit, în afară de al lui, era patrimoniu al omenirii. 🙂

Continuă citirea →

Mitul grecesc despre alfabet

CadmusConform mitului grecesc despre alfabet, Cadmus, regele despre care se spune că a introdus literele fonetice în Grecia, a semănat dinții dragonului și din ei s-au revărsat oameni înarmați.

Ca orice alt mit, și acesta încapsulează un proces îndelungat într-o singură clipă. Alfabetul înseamnă putere, autoritate și control al structurilor militare. Combinat cu papirusul, alfabetul a desăvârșit sfârșitul birocrațiilor statice specifice templelor și al monopolului regilor asupra cunoașterii și puterii.

Continuă citirea →

Instrumentele minții (II) Ceasul mecanic

Legoland_Windsor_-_Big_BenCeea ce harta a făcut pentru spațiu  – să traducă un fenomen natural într-o reprezentare artificială și intelectuală a acelui fenomen – o altă tehnologie, ceasul mecanic, a făcut-o pentru timp. Câtă vreme „s-a ținut socoteala” timpului, socoteala se făcea cu instrumente care subliniau acest proces natural: cadrane solare în jurul cărora să se miște umbra, clepsidre prin care să se scurgă nisipul ori să picure apa. Nu exista nicio nevoie anume de măsurare cu precizie a timpului sau de împărțire a zilei în fragmente minuscule. Pentru majoritatea oamenilor, mișcările soarelui ale lunii și ale stelelor ofereau singurele ceasuri de care aveau nevoie. În termenii medievistului francez Jacques Le Goff, viața era „dominată de ritmurile agrare, lipsită de grabă, nepăsătoare față de exactitate, indiferentă față de productivitate.”

Situația a început să se schimbe în a doua jumătate a Evului Mediu. Primii oameni care să fi cerut o măsurare mai precisă a timpului au fost călugării creștini, ale căror vieți gravitau în jurul unui program riguros de rugăciune. În secolul al VI-lea, Sfântul Benedict le-a ordonat adepților lui să țină șapte slujbe de rugăciune pe zi, în anumite momente stabilite. Peste șase veacuri, cistercienii au pus un nou accent pe punctualitate, împărțind ziua într-o succesiune rigidă de activități și văzând în orice zăbavă sau altă pierdere de timp un afront adus lui Dumnezeu. Îmboldiți de nevoia exactității temporale, călugării s-au situat în fruntea progresului tehnologiilor de cronometrare a timpului. În mănăstiri au fost asamblate primele ceasuri mecanice, ale căror mișcări erau reglate de balansul unor greutăți, și clopotele din turlele bisericilor au fost primele care au bătut orele în care oamenii aveau să-și împartă viețile lor.

Continuă citirea →

Instrumentele minții (I) Harta

hartaMaturizarea noastră intelectuală ca indivizi poate fi urmărită după cum desenăm imagini, hărți sau împrejurimile noastre. Începem cu redări primitive, literale ale trăsăturilor terenului pe care îl vedem în jur și avansăm spre reprezentări tot mai precise și tot mai abstracte ale spațiului geografic și topografic. Progresăm, cu alte cuvinte, de la a desena ceea ce vedem spre a desena ceea ce știm.

Pe măsură ce parcurgem procesul maturizării intelectuale, noi refacem totodată întreaga istorie a cartografiei. Primele hărți ale umanității, zgâriate în noroi cu un băț sau gravate pe o piatră cu altă piatră, erau la fel de rudimentare ca mâzgăliturile țâncilor. Pe urmă, desenele au devenit tot mai realiste, schițând proporțiile reale ale spațiului, un spațiu care se întindea adesea mult dincolo de ceea ce se putea vedea cu ochiul.

Pe măsură ce a mai trecut timpul, realismul a devenit științific atât prin precizie, cât și prin abstractizare. Cartograful a început să utilizeze instrumente sofisticate, precum busola pentru aflarea direcției și teodolitul pentru măsurarea unghiurilor, și să se bazeze pe calcule și formule matematice. În cele din urmă, după încă un salt intelectual, hărțile au început să fie utilizate nu numai pentru a reprezenta vaste arii terestre sau celeste în detalii minuscule, ci ca să exprime idei – un plan de bătălie, analiza răspândirii unei epidemii, o prognoză a creșterii populației. „Procesul intelectual de transformare a experienței  în spațiu într-o abstractizare  a spațiului este o revoluție în modurile de gândire”, scrie expertul în cartografie Vincent Virga.

Continuă citirea →

Personalitatea lui Eminescu

Grigore_GeorgiuÎn activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hasdeu. În sistemul său de gândire, Eminescu utilizează cunoştinţe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia culturii, lingvistică şi ştiinţele naturii.

Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa, modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa…., încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 55]

Continuă citirea →

19 februarie – Ziua Brâncuși – Sărbătoare națională

brancusi-ziuaZiua de 19 februarie a fost declarată  „Ziua Brâncuşi” în anul 2015 și este considerată, în mod oficial, sărbătoare naţională.

„Constantin Brâncuşi, «părintele sculpturii moderne», cum a fost denumit prima dată de America, s-a născut pe 19 februarie 1876 în Hobiţa, România. Este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, iar ziua naşterii sale este sărbătorită în toată lumea şi înscrisă în calendarul cultural universal. Constantin Brâncuşi ne-a dus în universalitatea lumii, făcând din naţiunea română o mitologie. Drept urmare, este datoria noastră, pentru a nu fi mai prejos de omagiul pe care îl aduce lumea contemporană lui Brâncuşi, să declarăm ziua lui de naştere sărbătoare naţională”, scria în expunerea de motive ce a însoţit propunerea legislativă.

Printre cele mai cunoscute opere ale sculptorului se numără „Coloana fără sfârşit”, „Poarta Sărutului”, „Masa tăcerii” şi „Domnişoara Pogany”.

Evanghelia eretică a lui Jose Saramago

evanghelia-dupa-isus-cristosCel mai controversat roman al lui Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos, publicat în 1991, s-a născut, după cum declară scriitorul, dintr-o iluzie optică: aflându-se la Sevilla, în 1987, în timp ce încă mai lucra la Istoria asediului Lisabonei, scriitorului i s-a părut că vede într-un chioşc de cărţi o carte cu un titlu în portugheză: O Evangelho Segundo Jesus Cristo, care l-a nedumerit şi l-a făcut apoi să viseze.

Ideea prinde viaţă doi ani mai târziu, în timpul unei vizite la Pinacoteca din Bologna, unde, înconjurat de opere de artă sacră, Saramago vizualizează scena naşterii lui Isus într-o peşteră, înţelegând de asemenea că punctul nodal al romanului va fi constituit de întâlnirea cu Iehova, care îi va revela fiului său nu numai propriul viitor, ci şi pe cel al religiei căreia jertfa sa îi va da naştere: „Isus refuză acest rol şi fuge. Miracolele vor fi operate de Iehova în faţa lui Isus pentru a-l forţa să accepte propunerea„.

Evanghelia după Isus Cristos va reconstrui astfel o apocrifă viaţă a lui Isus, dintr-o perspectivă pur umană – ce poate fi considerată a omului Isus, care se vede mânat de-a lungul unei întregi existenţe spre sacrificiul final, o mişcare esenţială în „partida de şah”, jucată de un Dumnezeu machiavelic cu creaturile sale, şi în care, după câteva mişcări, divinitatea „dă şah mat, adică moartea pe cruce„.

Continuă citirea →

Istoria bibliotecii

BIBLIOTECĂ. O colecţie de cărţi, organizată după criterii precise, poate defini o bibliotecă.

Biblioteci în Antichitate

biblioteca-din-alexandriaCriterii precise în organizare se întâlnesc şi la bibliotecile din Antichitate; cu cât acestea sunt mai bogate, cu atât exigenţa în precizie este mai mare. S-ar putea spune că bibliotecile s-au născut odată cu nevoia de cunoaştere a omului. Antichitatea a dezvăluit, în urma săpăturilor arheologice şi a relatărilor istoricilor vechi, prezenţa unor mari biblioteci, a căror vechime coboară adesea până în mileniul al III-lea î.Hr. Diodor din Sicilia vorbeşte de existenţa unei biblioteci la Memphis, precum şi a unor arhive (şi în Egipt, şi în Caldeo-Asiria, arhivele şi cărţile erau păstrate împreună) vechi de peste 2000 de ani înaintea lui Hristos. Jean-Frangois Champollion a găsit în ruinele de la Teba, la palatul lui Ramses al II-lea, construcţii ce atestă existenţa unei mari biblioteci. La Edfu, în Egiptul de Sus, a fost detectată, în templul lui Horus, o sală ai cărei pereţi sunt plini de inscripţii cu titluri de cărţi. La Tell-El-Amarna, tot în Egipt, a fost găsită în ruinele bibliotecii corespondenţa diplomatică a regilor Amenofis al III-lea şi al IV-lea din mileniul al II-lea î.Hr., în limba akkadiană (limba diplomatică a vremii), în scriere cuneiformă, purtată cu caldeo-asirienii şi cu hitiţii.

Imperiul asirian a lăsat numeroase scrieri pe care Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) le-a tezaurizat într-o bibliotecă dezvoltată un veac mai târziu de Assurbanipal, cel mai cultivat dintre regii asirieni. Toată cultura vremii a pus Assurbanipal să fie copiată pe zecile de mii de tăbliţe de lut ale bibliotecii de la Ninive, aflate astăzi la British Museum din Londra. Pe malul Eufratului, la Nippur, în jurul templului, au fost dezgropate părţi ale marii biblioteci şi ale arhivelor, formate din tăbliţe sumeriene şi caldeo-asiriene, închise iniţial în cutii de lemn sau de argilă, date cu păcură, ca să fie păzite de umezeală, şi aşezate pe rafturi sau în nişe săpate în perete. Toate aveau câte o etichetă ce preciza conţinutul grupului de tăbliţe. Alte biblioteci au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice din Asia Mică, la Boghazkoi (Turcia), unde a existat cândva oraşul Hattuşaş, capitala hitiţilor, popor în plină dezvoltare între 1900 şi 1200 î.Hr. Au fost identificate aici şi cataloage cu titluri de opere şi cu numărul de tăbliţe pentru fiecare scriere.

Biblioteci celebre

După inventarea şi răspândirea alfabetului, cartea, sub forma ei de rulou, îşi găseşte din ce în ce mai mult locul în biblioteci, unele devenite celebre în istoria culturii universale. În lumea elenistică, două sunt bibliotecile cunoscute îndeobşte. Una este cea din Alexandria Egiptului, cea mai mare bibliotecă a civilizaţiei antice, fondată de Ptolomeu I Soter (305-283 î.Hr.). Învăţaţii pe care Ptolomeu al II-lea Philadephul (283-246 î.Hr.) i-a chemat în Egipt au fost atraşi nu numai de traiul liniştit pe care îl oferea faraonul de stirpe grecească, ci mai ales de bogăţia bibliotecii Museion din Alexandria, rulourile ei trecând de 700 000. Erau adunate aici nu numai creaţiile filosofiei, literaturii şi ştiinţelor greceşti, ci şi majoritatea operelor egiptene, caldeo-asiriene, ebraice, persane, traduse în limba greacă. Mai exista o bibliotecă în Alexandria, mai mică, de numai 300 000 de rulouri, situată lângă templul lui Serapis, Serapeionul, dependentă oarecum de cea dintâi.

Continuă citirea →

Molière, din familia geniilor

MoliereExistă în poezie, în literatură, de la începuturile lor, o tagmă foarte restrânsă de oameni ce depășesc linia obișnuită, cinci sau șase la număr, al căror caracter este universalitatea, umanitatea eternă, intim legată de pictura moravurilor și pasiunilor unei epoci. Genii lesnicioase, puternice și fecunde, ale căror principale însușiri constau într-un amestec de fertilitate, de forță și de sinceritate.

La vechii greci, marii figuri a lui Homer, care începe glorios această familie și care exprimă geniul primitiv al celui mai frumos lot de umanitate, te simți încurcat să-i mai alături pe cineva. Sofocle, oricât de fecund pare să fi fost, oricât de uman s-ar fi arătat în expresia armonioasă a sentimentelor și a durerilor, rămâne atât de perfect în contururi, atât de sfânt ca să zicem astfel, ca formă și ca atitudine, încât nu-l putem coborî, nici în gând, de pe piedestalul lui de puritate grecească. Ne lipsesc comicii faimoși și nu cunoaștem decât numele lui Menandru, care a fost poate cel mai desăvârșit, din familia geniilor de care vorbim; căci lui Aristofan fantezia miraculoasă, atât de ateniană, îi dăunează totuși universalității.

Continuă citirea →

O istorie a baladei românești

Grup de lautari din secolul XIX B.A.R. Cabinetul de StampeBALADĂ, specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de V. Alecsandri, în 1852, în culegerea sa Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, substituindu-l denumirilor populare cântec bătrânesc, cântec haiducesc sau cântec vitejesc.

În Europa apuseană, balada însemna inițial o formă fixă a poeziei lirice, cântată în timpul dansului. Mai târziu ea a denumit cântecul epic popular, dar și o poezie cultă, cu sau fără formă fixă.

În folcloristica românească, termenul înglobează, în accepţiunea sa tradiţională, întregul cântec epic, adică: balada propriu-zisă (sau nuvelistică), cântecele epice de vitejie, de haiducie, cele istorice şi cele despre întâmplări contemporane. Astfel, atât Soarele şi luna, Meşterul Manole, Mioriţa, cât şi Miu Cobiul, Corbea, Toma Alimoş, Novăceştii, Miu Haiducul intră în categoria balade. Spre deosebire de cântecul liric, balada este întotdeauna destinată unor auditori care, cel mai adesea, cunosc acţiunea şi îl corectează pe interpret de câte ori este cazul. Întrunirile prilejuite de şezători, târguri, nunţi, cumetrii sau hramuri sunt cele mai propice pentru expunerea, uneori în sute de versuri, a unor întâmplări mai vechi sau mai recente. Caracterul public înlesneşte şi implicarea unor tendinţe moralizatoare sau de stimulare a eroismului, principala ei funcţie fiind cea social-educativă.

În folclorul românesc, balada cunoaşte trei forme de existenţă distincte.

Continuă citirea →

Aventurile politico-istorice ale Academiei Române

Logo_of_the_Romanian_AcademyÎntotdeauna, istoria unui popor se reflectă ca într-o oglindă în evoluţia instituţiilor sale fundamentale. Pentru viaţa românilor, o astfel de instituţie-oglindă a fost Academia Română. Vă propun, în rândurile ce vin, să urmărim aventurile politico-istorice ale celui mai înalt for de cultură national.

Data de naştere a actualei Academii Române este ziua de 1 aprilie 1866 – atunci lua naştere la Bucureşti Societatea literară română, al cărei scop prim era stabilirea ortografiei, dicţionarului şi gramaticii limbii române. În anul următor, pe 24 august 1867, Societatea literară îşi schimba numele în Societatea Academică Română, iar primul ei preşedinte era Ion Heliade Rădulescu – acesta este de altfel motivul pentru care statuia lui Heliade Rădulescu se află azi în Piata Universitătii din Bucureşti. Prima donaţie de carte, care a pus bazele actualei Biblioteci a Academiei, s-a făcut tot atunci, în 1867 – este  vorba despre biblioteca de 6 000 de volume şi 400 de manuscrise a unui căpitan din Buzău, pe nume Constantin Cornescu-Oltelniceanu.

Continuă citirea →

Epidemia de amintiri

isabel allendePovestește scriitoarea Isabel Allende: „Nu prea am antrenament pentru meditaţie, dar în ultimele săptămâni mam surprins gândindumă la trecutul meu cu o frecvenţă explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură. Epidemia asta de amintiri au declanşato două întâmplări recente.

Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care ma surprins în timp cemi studiam în oglindă harta ridurilor şi mia spus plin de compasiune: „Nuţi face probleme, babo, o să mai trăieşti cel puţin trei ani.” Am hotărât atunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieţii mele, pentru a stabili ce să fac în aceşti trei ani care miau fost acordaţi cu atâta generozitate. 🙂

Continuă citirea →

Amintiri despre Eminescu

mihai eminescu portretePovestește Caragiale: „Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.

De felul lui mândru, ei fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul „dezgust”.

Continuă citirea →