Arhive categorie: Cultura

Pariul lui Pascal

blaise pascalPariul lui Pascal – Argument practic ce susţine credinţa în Dumnezeu, formulat de Blaise Pascal, în Cugetări (Pensées, 1657-1658). Pascal a propus următorul argument pentru a demonstra raţionalitatea credinţei în religia creştină: dacă Dumnezeu nu există, agnosticul pierde prea puţin crezând în el şi câştigă la fel de puţin necrezând. Dacă însă Dumnezeu există, agnosticul câştigă viaţa veşnică crezând în El şi pierde un bine infinit dacă nu crede.

Anunțuri

Epopeea lui Ghilgameș. Rezumate

epopeea lui ghilgamesOperă literară vestită a Orientului Antic, Epopeea lui Ghilgameș povestește despre faptele regelui din orașul Uruk, din Mesopotamia. Aceasta a fost închinată prieteniei dintre regele Ghilgameș (care, în opinia istoricilor, ar fi domnit în jurul anului 2500 î.Hr.) și voinicul Enkidu. Zeul Cerului, Anu, l-a creat pe Enkidu spre a-l pedepsi pe Ghilgameș pentru comportamentul său, deoarece supușii acestuia s-au plâns zeilor. Ghilgameș l-a învins în luptă pe Enkidu, iar, în cele din urmă, cei doi au devenit prieteni nedespărțiți, reușind împreună să îl răpună pe uriașul Humbaba. După moartea prietenului său, Ghilgameș a plecat într-o lungă călătorie pentru a găsi iarba tinereții și a nemuririi. În cele din urmă, deși a găsit planta căutată, el nu a reușit să o păstreze, fiind nevoit să accepte faptul că este un simplu muritor. Epopeea reprezintă cea mai veche operă literară despre prietenie, fiind un model pentru întreaga cultură umană.


sursa: Magda Stan, Istorie: manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Litera, 2017


Epopeea lui Ghilgameş reprezintă cel mai vechi text literar păstrat până astăzi. Ghilgameș, un rege legendar din Uruk, pe jumătate om, pe jumătate zeu, care a fost înzestrat la naștere cu însușiri ieșite din comun, a săvârșit fapte de vitejie împreună cu Enkidu, o creatură umană, dar cu trăsături sălbatice, conceput de zei anume pentru a-i fi prieten. Moartea acestuia îi provoacă o suferință fără margini lui Ghilgameș și îl obligă să plece în căutarea vieții veșnice, la singurul care deținea secretul, Ut-napiștim, supraviețuitor al Marelui Potop. Poemul sfârșește cu reîntâlnirea dintre Ghilgameș și Enkidu, readus pentru o clipă la viață prin rugăciunile neîncetate ale prietenului său și dialogul dintre cei doi pe tema vieții și a morții.


sursa: Doina Burtea, Florin Ghețău, Liuba Sazon-Ghiorghiță, Alina Perțea, Istorie: manual pentru clasa V-a, București, Aramis Print, 2017

Continuă citirea →

Socrate sau scandalul interogaţiei

Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofieiCum zăreşte pe cineva pe stradă, Socrate îl interpelează şi începe să discute cu el, fiindu-i indiferent dacă acesta e un om de stat, un cizmar, un general sau un îngrijitor de măgari. Socrate afirmă explicit că ceea ce are el de spus îi priveşte pe toţi. Însă ce are el de spus e dovada convingătoare că, în definitiv, nu-l interesează decât gândirea corectă şi nimic altceva. Iată ce înseamnă în primul şi în primul rând, pentru el, gândirea corectă: să înţelegi ceea ce spui şi să dai socoteală de tine. Căci Socrate e convins că ţine de firea omenească să iei cu adevărat cunoştinţă de tine.

Cum le trezeşte celorlalţi atenţia pentru aceste lucruri, ne-o povesteşte, într-o scriere a lui Platon, într-un mod extrem de viu, comandantul de oşti Nikias: „Îmi pari a nu cunoaşte ce se întâmplă când cineva îi vine lui Socrate în preajmă şi se lasă purtat într-o discuţie cu el; chiar dacă el discută la început despre cu totul altceva, el este silit şi purtat fără încetare de către Socrate încoace şi încolo, până ce îşi dă seama singur, prin dialog, cum trăieşte acum şi cum a trăit el înainte.”

Ceea ce i se întâmplă lui Nikias se întâmplă tuturor. Socrate întreabă pe fiecare dacă ştie despre ce vorbeşte: pe cel care vorbeşte despre cucernicie, pe un altul care are tot timpul în gură cuvântul „curaj”, pe un al treilea care crede că se pricepe în treburile statului sau în arta de a convinge prin discursuri. O dată ce s-au lăsat târâţi în discuţii, aceşti oameni se vor pierde repede. Caci atunci Socrate le arată, cu ironie și cu ajutorul a tot felul de arte dialectice, că ei nu înţeleg cu adevărat nimic din acele lucruri despre care vorbesc atât de siguri de ei şi că cel mai puţin se înţeleg pe ei înşişi.

Continuă citirea →

Socrate și Xantippa

socrateAceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”

E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.

Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.

Continuă citirea →

Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicării (II)

istoria-comunicariiDupă părerea autorilor, McLuhan preia de la predecesorul său idei de bază – bias-ul civilizației noastre, tratarea mijloacelor de comunicare în funcție de simțul cărora li se adresează –, pe care le aplică nu neapărat situației media din timpul său, ci unui stadiu anticipat. De aici caracterul șocant al aprecierilor, pentru că ele au în vedere mai ales o situație care va veni, o situație anticipată.

La care se adaugă, indiscutabil, propensiunea către paradox și exprimare aforistică a autorului. Opțiunea pentru o asemenea exprimare nu este întâmplătoare, pentru că ea urmărește să stimuleze dialogul autorului cu cititorul, dar și dialogul acestuia din urmă cu el însuși. O formulă șocantă, o formulă pe care simți că nu o pătrunzi până la capăt te urmărește, te preocupă mai tot timpul, pentru a-i afla dezlegarea, înțelesul cel mai potrivit.

Dictatele celor două revoluții

Potrivit lui McLuhan, istoria consemnează trei mari epoci istorice de comunicare.

Epoca oralității, dominată de conversație ca mijloc propriu-zis de comunicare. Conversația antrenează toate simțurile în procesul comunicării și este participativă. Discuți cu o persoană, avansezi păreri, opinii, faci un schimb de impresii, ești de acord cu ceva și în dezacord cu altceva. De aceea, o asemenea formă de comunicare antrenează persoana și toate simțurile sale deodată, chiar dacă auzul rămâne simțul dominant.

Continuă citirea →

Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicării (I)

marshall mcluhanMarshall McLuhan este poate cea mai cunoscută personalitate din domeniul comunicării. În legăturã cu el a apărut o legendă a cercetătorului care, în sfârșit, a pătruns procesul controversat al comunicării și a reușit să-l redea în formule simple, adevărate, apropiate de înțelegerea oamenilor. De pildă, Tom Wolfe apreciază că McLuhan este „cel mai important gânditor de la Newton, Darwin, Freud, Einstein și Pavlov“. Iar Norman Mailer sugerează că expresiile „the medium is the message“ și „the global village“ sunt printre „cele mai adânci formulări ale secolului al XX-lea“. Ne aflăm în fața unei probleme foarte delicate. O analiză obiectivă impune o operație de decopertare a straturilor așezate de legendă, de popularitate; în același timp, nu putem să nu recunoaștem forța de sinteză, de percuție a formulelor lansate de McLuhan și să nu ne dăm seama că el a făcut enorm pentru domeniul comunicării, pentru cunoașterea sa, lucru deloc de neglijat mai ales când avem de-a face cu un câmp de cercetare nou.

Impactul creației lui McLuhan se datorează și faptului că multe dintre gândurile sale „sunt împărtășite în limbajul metaforei“. Pe de o parte, metafora stimulează reflecția, forțează diverse interpretări, mai ales că de multe ori avem de-a face cu metafore sugestive, lansate de o personalitate cu o pregătire în domeniul literaturii pe care nimeni nu o pune la îndoială (paginile sale despre Shakespeare, Joyce, Eliot reprezintă o mărturie). Pentru o abordare analitică, un asemenea stil constituie un impediment. William Kuhns avea dreptate să releve că „geniul său pentru formularea condensată se aliază cu stilul divagator, neconsecutiv și adesea încâlcit“.

Continuă citirea →

Jurnalul unei fiinţe rare (II)

alice voinescu jurnalJurnalul lui Alice Voinescu e unul de mărturisire interioară, prin scriitura expresivă fiind adesea pagini de bună literatură subiectivă. Dar, firesc, lumea din afară năvăleşte în jurnal, făcându-şi loc, evident, prin filtrul convingerilor autoarei.

Politicul nu este exclus de aici, dar este total filtrat, ajungând ca un halou îndepărtat, totuşi apăsător. În noiembrie 1936, autoarea nota prevenitor: „De evitat confuzia între Naţional şi Creştin”. Asta la un an de la fundarea Partidului Naţional Creştin, de extremă dreaptă, condus de Goga şi A.C. Cuza. Are cuvinte de condamnare faţă de legionarism, dar socoate că el nu trebuie stârpit prin frică şi teroare. De aceea, având bune opinii despre regele Carol al II-lea, pe care îl considera un idealist (acceptase şi rolul de conducătoare în străjerie) şi despre Armând Călinescu, consemnează reprobator asasinarea primului-ministru, dar şi contramăsura uciderii fără judecată a unor legionari; deplânge instalarea la putere a legionarilor („Nenorociţii de fanatizaţi uită că Hitler ne-a pus gând rău. Poate cred încă, deşi ar fi mai mult decât naivi, ar fi idioţi să creadă în cuvântul neamţului”) şi, evident, condamnă asasinarea lui N. Iorga („Moartea d-lui Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta, nu mai cred în ordine şi linişte”) şi rebeliunea. De altfel, din 1936 încoace pe Hitler îl considera un bandit sanguinar, provocând ruina Europei şi încătuşarea popoarelor ei.

Continuă citirea →

Jurnalul unei fiinţe rare (I)

alice voinescu jurnalCe fiinţă rară, dăruită integral culturii, spiritualităţii şi semenilor, a fost Alice Voinescu! Nu cunosc în cultura română egalul ei.

Născută în 1885, şi-a luat licenţa în filosofie în 1908, sub privegherea lui Titu Maiorescu, care o îndrăgea, văzând în ea un gânditor in spe. S-a îndreptat, apoi, spre doctorat la Sorbona, unde a pregătit şi a susţinut o teză despre şcoala neokantiană şi filosofia lui Hermann Cohen. Şi cum putea pregăti teza fără a frecventa un an de zile mediul şcolii de la Marburg, unde, în compania maestrului Hermann Cohen, a lui Natorp, N. Hartmann, a studiat atent universul neokantianismului, atunci în mare vogă? Cu teza scrisă, apreciată elogios de Cohen, s-a prezentat la Sorbona, fiindu-i acceptată de Levi-Bruhl şi Victor Delbos.

Doctoratul a fost strălucit. I s-a propus un ciclu de conferinţe în SUA. A refuzat, înapoindu-se în România. Era menită universităţii. N-a fost să fie, nici loc nu era la vreo catedră, dar domnea şi prejudecata că nu e posibil ca o femeie – şi încă tânără! – să fie profesor de filosofie. Şi totuşi, a rămas toată viaţa un filosof prin vocaţie şi mod de cugetare. S-a mulţumit, tocmai în 1922, cu o catedră de estetică la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, unde s-a specializat în istoria literaturii dramatice, ţinând un curs faimos, care i-a adus multă stimă şi buni elevi, cărora le-a devenit o mamă sufletească. De altfel, să notez de pe acum, comuniunea sufletească stabilită cu tineretul intelectual a fost marea cucerire a vieţii acestui cărturar de o bunătate a inimii şi de o dăruire extraordinare.

Continuă citirea →

Ce l-a bucurat mai mult pe Borges

borges bibliotecaPovestește Jorge Luis Borges:

„În viața mea eu am primit multe și nemeritate onoruri, dar unul dintre ele m-a bucurat mai mult decât oricare altul și anume onoarea de a fi numit director al Bibliotecii Naționale.

Atunci am început să înțeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; și aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor 900.000 de cărți în numeroase limbi și în același timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez coperțile și structura cărților.

Continuă citirea →

Cărțile, cele mai frumoase amintiri

isabel allendePovestește scriitoarea Isabel Allende:

„Copilăria mea n-a fost veselă, dar a fost interesantă. Nu mă plictiseam grație cărților unchiului Pablo, care pe atunci era încă holtei și locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cărțile se îngrămădeau pe jos, pline de praf și pânze de păianjen. Fura din librării și de la prieteni, fără mustrări de conștiință: era de părere că orice material tipărit, în afară de al lui, era patrimoniu al omenirii. 🙂

Continuă citirea →

Mitul grecesc despre alfabet

CadmusConform mitului grecesc despre alfabet, Cadmus, regele despre care se spune că a introdus literele fonetice în Grecia, a semănat dinții dragonului și din ei s-au revărsat oameni înarmați.

Ca orice alt mit, și acesta încapsulează un proces îndelungat într-o singură clipă. Alfabetul înseamnă putere, autoritate și control al structurilor militare. Combinat cu papirusul, alfabetul a desăvârșit sfârșitul birocrațiilor statice specifice templelor și al monopolului regilor asupra cunoașterii și puterii.

Continuă citirea →

Instrumentele minții (II) Ceasul mecanic

Legoland_Windsor_-_Big_BenCeea ce harta a făcut pentru spațiu  – să traducă un fenomen natural într-o reprezentare artificială și intelectuală a acelui fenomen – o altă tehnologie, ceasul mecanic, a făcut-o pentru timp. Câtă vreme „s-a ținut socoteala” timpului, socoteala se făcea cu instrumente care subliniau acest proces natural: cadrane solare în jurul cărora să se miște umbra, clepsidre prin care să se scurgă nisipul ori să picure apa. Nu exista nicio nevoie anume de măsurare cu precizie a timpului sau de împărțire a zilei în fragmente minuscule. Pentru majoritatea oamenilor, mișcările soarelui ale lunii și ale stelelor ofereau singurele ceasuri de care aveau nevoie. În termenii medievistului francez Jacques Le Goff, viața era „dominată de ritmurile agrare, lipsită de grabă, nepăsătoare față de exactitate, indiferentă față de productivitate.”

Situația a început să se schimbe în a doua jumătate a Evului Mediu. Primii oameni care să fi cerut o măsurare mai precisă a timpului au fost călugării creștini, ale căror vieți gravitau în jurul unui program riguros de rugăciune. În secolul al VI-lea, Sfântul Benedict le-a ordonat adepților lui să țină șapte slujbe de rugăciune pe zi, în anumite momente stabilite. Peste șase veacuri, cistercienii au pus un nou accent pe punctualitate, împărțind ziua într-o succesiune rigidă de activități și văzând în orice zăbavă sau altă pierdere de timp un afront adus lui Dumnezeu. Îmboldiți de nevoia exactității temporale, călugării s-au situat în fruntea progresului tehnologiilor de cronometrare a timpului. În mănăstiri au fost asamblate primele ceasuri mecanice, ale căror mișcări erau reglate de balansul unor greutăți, și clopotele din turlele bisericilor au fost primele care au bătut orele în care oamenii aveau să-și împartă viețile lor.

Continuă citirea →

Instrumentele minții (I) Harta

hartaMaturizarea noastră intelectuală ca indivizi poate fi urmărită după cum desenăm imagini, hărți sau împrejurimile noastre. Începem cu redări primitive, literale ale trăsăturilor terenului pe care îl vedem în jur și avansăm spre reprezentări tot mai precise și tot mai abstracte ale spațiului geografic și topografic. Progresăm, cu alte cuvinte, de la a desena ceea ce vedem spre a desena ceea ce știm.

Pe măsură ce parcurgem procesul maturizării intelectuale, noi refacem totodată întreaga istorie a cartografiei. Primele hărți ale umanității, zgâriate în noroi cu un băț sau gravate pe o piatră cu altă piatră, erau la fel de rudimentare ca mâzgăliturile țâncilor. Pe urmă, desenele au devenit tot mai realiste, schițând proporțiile reale ale spațiului, un spațiu care se întindea adesea mult dincolo de ceea ce se putea vedea cu ochiul.

Pe măsură ce a mai trecut timpul, realismul a devenit științific atât prin precizie, cât și prin abstractizare. Cartograful a început să utilizeze instrumente sofisticate, precum busola pentru aflarea direcției și teodolitul pentru măsurarea unghiurilor, și să se bazeze pe calcule și formule matematice. În cele din urmă, după încă un salt intelectual, hărțile au început să fie utilizate nu numai pentru a reprezenta vaste arii terestre sau celeste în detalii minuscule, ci ca să exprime idei – un plan de bătălie, analiza răspândirii unei epidemii, o prognoză a creșterii populației. „Procesul intelectual de transformare a experienței  în spațiu într-o abstractizare  a spațiului este o revoluție în modurile de gândire”, scrie expertul în cartografie Vincent Virga.

Continuă citirea →

Personalitatea lui Eminescu

Grigore_GeorgiuÎn activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hasdeu. În sistemul său de gândire, Eminescu utilizează cunoştinţe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia culturii, lingvistică şi ştiinţele naturii.

Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa, modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa…., încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 55]

Continuă citirea →

19 februarie – Ziua Brâncuși – Sărbătoare națională

brancusi-ziuaZiua de 19 februarie a fost declarată  „Ziua Brâncuşi” în anul 2015 și este considerată, în mod oficial, sărbătoare naţională.

„Constantin Brâncuşi, «părintele sculpturii moderne», cum a fost denumit prima dată de America, s-a născut pe 19 februarie 1876 în Hobiţa, România. Este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, iar ziua naşterii sale este sărbătorită în toată lumea şi înscrisă în calendarul cultural universal. Constantin Brâncuşi ne-a dus în universalitatea lumii, făcând din naţiunea română o mitologie. Drept urmare, este datoria noastră, pentru a nu fi mai prejos de omagiul pe care îl aduce lumea contemporană lui Brâncuşi, să declarăm ziua lui de naştere sărbătoare naţională”, scria în expunerea de motive ce a însoţit propunerea legislativă.

Printre cele mai cunoscute opere ale sculptorului se numără „Coloana fără sfârşit”, „Poarta Sărutului”, „Masa tăcerii” şi „Domnişoara Pogany”.