Legenda lui Egeu
Egeu – Fiul lui Pandion şi regele Atenei; a fost tatăl lui Tezeu, pe care Etra l-a născut în cetatea Trezena. Mai apoi Tezeu s-a întors la Atena, readucându-l pe tron pe tatăl său, Egeu, care fusese alungat de cei cincizeci de fii ai lui Palas.
Când Tezeu s-a dus în Creta ca să pună capăt tributului în oameni pe care Atena trebuia să i-l plătească lui Minos pentru Minotaur, i-a promis tatălui său că va ridica pânze albe la corăbiile sale, ca semn că misiunea fusese îndeplinită şi că era teafăr. Apropiindu-se de coastele Aticii însă Tezeu şi-a uitat făgăduiala, iar tatăl său, văzând pânzele negre, a crezut că fiul său murise şi, disperat, s-a aruncat în mare. Potrivit tradiţiei, după această întâmplare şi în amintirea sa marea grecească a primit numele de Marea Egee.
Numai să scap
Povestește Nikos Kazantzakis: „Rezonanța unor cuvinte mă tulbura teribil. Un cuvânt care m-a îngrozit când l-am auzit prima oară a fost Avraam. Cei trei „a” răsunau în mine, păreau să vină de departe, dintr-o fântână adâncă, întunecoasă și periculoasă. Șopteam în taină „Avra-am, Avra-am” și auzeam pași și un gâfâit în spatele meu – cineva cu labe mari, desculț, mă urmărea.
Când am aflat că într-o zi a vrut să-și jertfească fiul, m-a cuprins groaza. Fără îndoială că era unul dintre cei care omorau copii și m-am ascuns în spatele băncii ca să nu mă prindă și să mă ducă cu el. Când dascălul ne-a spus că cine respectă cele zece porunci va ajunge în sânul lui Avraam, am jurat să calc toate cele zece porunci ca să scap de sânul acela!”
Unealta făcătoare de oameni
Povestește Nikos Kazantzakis: „Cu ochii mari, de-a pururi fermecați, cu capul plin de zumzet de albine și de miere, cu o căciuliță roșie de lână pe cap și sandale cu ciucuri roșii în picioare, am pornit-o într-o dimineață, pe jumătate fericit, pe jumătate îngrozit; tata mă ținea de mână. Mama mi-a dat un fir de busuioc ca să prind curaj când îl voi mirosi și mi-a pus la gât cruciulița de aur de la botez.
– Să-ți ajute Dumnezeu și fii binecuvântat, a șoptit ea, uitându-se cu mândrie la mine.
De ce?
Povestește Nikos Kazantzakis: „O întâmplare a avut o profundă influență asupra vieții mele: a fost prima lovitură sufletească pe care am primit-o. Sunt bătrân acum, dar rana asta nu s-a vindecat încă.
Cred că aveam vreo patru ani. Un unchi de-al meu m-a luat într-o zi de mână, să ne ducem în cimitirul Sfântul Matei, care se afla în interiorul orașului, ca să vedem, zicea el, o vecină.
Era primăvară: în cimitir înflorise mușețelul, o tufă de trandafiri într-un colț era încărcată cu flori mici de aprilie. Era pe la amiază, soarele încălzea pământul, iarba era înmiresmată. Ușa bisericii era deschisă, preotul, cu patrafirul pe el, pusese tămâie în cădelniță, în prag și-a făcut cruce și a pornit spre cimitir.
– De ce face așa cu cădelnița? l-am întrebat pe unchiul meu care trecea tăcut printre morminte.
– Taci, o să vezi, acuși, ține-te după mine.
Nicio grijă, e Cazaban !
Povesteşte Şerban Cioculescu: „Scriitorul Alexandru Cazaban era un împătimit vânător. Răuvoitorii îl tachinau, cum că n-ar fi un bun ţintaş. Am să vă povestesc o vorbă care circula pe seama lui.
Cică o pereche de iepuri făceau dragoste pe o porumbişte. La un moment dat, iepuroaica percepe zgomot de paşi şi dă alarma, dar partenerul o linişteşte:
– Nicio grijă, e Cazaban !” 🙂
Moartea lui Lovinescu
Povesteşte Şerban Cioculescu: „Lovinescu s-a internat la sanatoriul Antoniu. L-am vizitat acolo. I se făceau analizele; se punea întrebarea dacă va fi operat sau nu. În aşteptarea sentinţei, îşi petrecea veacul în biblioteca sanatoriului, pe care singur el o vizita. După vreo zece zile, a fost trimis acasă, spunându-i-se:
– Nu e nevoie de operaţie.
Era fericit, pentru că se temea grozav de cuţit. Nu şi-a dat seama că era un semn rău: al unei boli neoperabile (ciroză). S-a întors acasă plin de optimism.
Cum şi-a dat seama Lovinescu că este bătrân şi bolnav
Povesteşte Şerban Cioculescu: „Lovinescu era bolnav şi nu-şi dădea seama. Bărbatul robust pierea, zi de zi, văzând cu ochii, fără să simtă nicio durere. Într-o zi, mi-a spus:
– Ştii, don Cioculescu, că sunt bătrân şi bolnav?
– D-voastră, maestre? Arătaţi cât se poate de bine, răspunsei, cu o pioasă minciună.
– Nu e aşa. Dar până astăzi n-am bănuit nimic. La prânz, după vizita mea obişnuită la librăria „Cioflec”, simţindu-mă cam obosit, am luat de la Universitate tramvaiul 14 să mă duc acasă. Şi cum înaintam în vagonul care era plin, am auzit o voce mustrătoare, în spatele meu:
– Tinere, nu ţi-e ruşine să stai jos, când domnul e bătrân şi bolnav?
Tânărul mi-a dat locul, iar eu, ajuns acasă, m-am uitat în oglindă şi am recunoscut că este aşa:
– Sunt bătrân şi bolnav, don Cioculescu.”
Cărţile şi kilogramele
Una din marile mâhniri ale lui E. Lovinescu a fost povestită de dânsul cu indignare în vol. III al Memoriilor. Îşi luase, în rate, un concediu de sănătate care a totalizat un an, ca să-şi onoreze nişte contracte. Comisia medicală supremă de la Ministerul Învăţământului l-a chemat să-l examineze. Un doctor, care nu era în curent cu literatura, i-a cerut să se dezbrace. Maestrul a replicat:
– Sunt E. Lovinescu.
Doctorul a repetat:
– Dezbrăcaţi-vă, să vă cântărim. Sunteţi cam gras. Câte kilograme?
– Mai puţine decât numărul cărţilor mele! răspunse cel jignit.
Viața lui Charles Darwin (V) Originea speciilor
Ultimele rămășițe ale credinței creștine
În anii 1850, Anglia devenise mai liniştită şi mai prosperă, iar, la jumătatea deceniului, specialiştii căpătaseră supremaţia, instituind examene şi impunând meritocraţia. Schimbarea compoziţiei sociale a ştiinţei – exemplificată de faima biologului liber-cugetător Thomas Henry Huxley – promitea o receptare mai bună a teoriilor lui Darwin. Huxley, filozoful Herbert Spencer şi alţii optau pentru o natură seculară în publicaţia raţionalistă Westminster Review şi luau în derâdere influenţa „parohială”. Darwin pierduse şi el ultimele rămăşiţe ale credinţei creştine după moartea tragică a fiicei sale mai mari, Annie, de febră tifoidă, în 1851.
Viața lui Charles Darwin (IV) Naturalistul moşier din Downe
Darwin a trasat o schiţă de 35 de pagini cu teoria sa despre selecţia naturală în 1842 şi a extins-o în 1844, dar nu a avut nicio intenţie imediată de a o publica. I-a scris Emmei o scrisoare în 1844, rugând-o ca, dacă el ar muri, să plătească unui editor 400 de lire sterline pentru a publica lucrarea. Poate că a vrut să moară mai înainte. În 1842, Darwin, evitând tot mai mult societatea, îşi mutase familia în satul izolat Downe, în Kent, la „marginea extremă a lumii”. (Satul se afla, de fapt, la doar 26 km de centrul Londrei.) Aici, trăind într-o fostă casă parohială, Down House, a imitat stilul de viaţă al prietenilor săi clerici. Temându-se să nu fie spionat, şi-a limitat chiar şi plimbările. Izolarea sa a fost completă: de acum înainte şi-a dus zilele după ceas, cu perioade stabilite pentru mers pe jos, somn, lectură şi partide de table nocturne. Şi-a îndeplinit responsabilităţile parohiale, ajutând la administrarea clubului local. Orele sale de lucru erau dedicate albinelor, florilor şi scoicilor, precum şi cărţilor despre recifele de corali şi despre geologia sud-americană, trei dintre acestea, publicate în perioada 1842-1846, asigurându-i reputaţia de geolog.
Viața lui Charles Darwin (III) Anii petrecuţi la Londra, 1836-1842
Celebritate la Londra
Datorită călătoriei sale şi a alocaţiei de 400 de lire sterline de la tatăl său, Darwin a intrat în rândul aristocraţiei urbane ca un geolog de înaltă societate. A devenit prietenul lui Lyell şi a prezentat un studiu despre linia de coastă chiliană în creştere, ca proaspăt membru al Societăţii Geologice, în ianuarie 1837 (a fost secretarul societăţii în 1838). Darwin a devenit faimos datorită publicării Jurnalului de cercetări despre geologia şi istoria naturală a diverselor ţări vizitate de H.M.S. Beagle (Journal of Researches into the Geology and Natural History of the Various Countries Visited by H.M.S. Beagle, 1839). Cu 1000 de lire, obţinute prin relaţiie sale de la Cambridge, a angajat cei mai buni experţi şi a publicat descrierile lor despre specimenele aduse din călătorie, în lucrarea Zoologia călătoriei pe H.M.S. Beagle (Zoology of the Voyage of H.M.S. Beagle, 1838-1843). Faima lui Darwin se născuse, iar el era tratat ca o celebritate la Londra.
Viața lui Charles Darwin (II) Călătoria pe Beagle
Circumnavigaţia globului avea să îl formeze definitiv pe tânărul Darwin, de 22 de ani. Cinci ani de greutăţi fizice şi rigoare mintală, închis între pereţii unei nave, ani compensaţi de oportunităţi fără margini în junglele braziliene şi în Munţii Anzi, aveau să îi dea lui Darwin o profunzime de gândire pe care n-o avusese până atunci. Ca gentleman naturalist, acesta putea părăsi nava perioade lungi de timp, urmărindu-şi propriile interese. În consecinţă, a petrecut doar 18 luni la bordul navei.
Greutăţile au apărut imediat: îndată ce au ieşit în larg, Darwin a fost torturat de un rău de mare chinuitor. Şi la fel au fost şi întrebările sale: în zilele fără turbulenţe, pătura de plancton de la suprafaţa oceanului l-a făcut să se întrebe de ce mişună aceste creaturi frumoase departe în larg, unde niciun om nu le poate aprecia. Pe Insulele Capului Verde (în ianuarie 1832), navigatorul a văzut benzi de cochilii de stridii printre stânci; acestea l-au făcut să creadă că speculaţiile geologice ale lui Lyell erau corecte, în sensul că pământul se ridică în anumite locuri şi se scufundă în altele. La Bahia (astăzi Salvador), Brazilia, pădurea tropicală luxuriantă l-a lăsat pe Darwin într-o stare de încântare haotică. Dar mintea lui, cu înclinaţiile sale aboliţioniste inspirate de Wedgwood, s-a arătat revoltată de sclavia locală. Pentru Darwin, atât de adesea solitar, pădurea tropicală părea o compensaţie pentru răutăţile oamenilor: a petrecut luni întregi în Rio de Janeiro, în mijlocul acestei splendori tropicale uimitoare, pline de viermi laţi „viu coloraţi”, iar colecţionarul însuşi a devenit „fascinat de păianjeni”.
Viața lui Charles Darwin (I) Tinereţea şi educaţia
Darwin, Charles (Robert) (12.02. 1809, Shrewsbury, Shropshire, Anglia – 19.04.1882, Downe, Kent). Naturalist englez a cărui teorie despre evoluţia bazată pe selecţia naturală a devenit temelia studiilor evoluţioniste moderne.
Cu chipul său de boiernaş de la ţară, Darwin a şocat iniţial societatea religioasă victoriană, sugerând că animalele şi oamenii împart aceiaşi strămoşi. Cu toate acestea, biologia sa atee a atras noua categorie de savanţi profesionişti şi, până la moartea sa, viziunea evoluţionistă se răspândise deja în ştiinţă, literatură şi politică. Darwin, el însuşi un agnostic, a fost înmormântat cu onoruri naţionale la Westminster Abbey, Londra, în semn de recunoştinţă şi preţuire.
Darwin şi-a formulat teoria îndrăzneaţă în cadru neoficial, între 1837 şi 1839, la întoarcerea dintr-o călătorie în jurul lumii, la bordul navei HMS Beagle, însă abia două decenii mai târziu avea să îşi exprime public teoriile în Originea speciilor (On the Origin of Species, 1859), carte care a influenţat profund societatea şi gândirea occidentală modernă.
Tinereţea şi educaţia
Darwin a fost al doilea fiu al lui Robert Waring Darwin, medic din înalta societate, şi al Suzanei Wedgwood, fiica industriaşului de ceramică unitarian Josiah Wedgwood. Alt străbunic al lui Darwin, Erasmus Darwin, doctor liber-cugetător şi poet la modă înainte de Revoluţia Franceză, a fost autorul lucrării Zoonomia sau legile vieţii organice (Zoonomia or the Laws of Organic Life, 1794-1796). Mama lui Darwin a murit când acesta avea doar opt ani, iar el a fost îngrijit de cele trei surori mai mari ale sale. Copilul l-a admirat profund pe autoritarul său tată, ale cărui pătrunzătoare observaţii medicale l-au învăţat foarte multe despre psihologia umană. Dar a detestat metoda de învăţare mecanică a clasicilor în şcoala tradiţionalistă anglicană de la Shrewsbury, unde a studiat între 1818 şi 1825. În şcolile publice englezeşti, ştiinţa era considerată, pe atunci, dezumanizantă, şi, din cauza interesului său pentru chimie, Darwin a fost pedepsit de directorul său.
O soluție ingenioasă
Mihail Kogălniceanu stăruia mereu pe lângă Cuza vodă să acorde un portofoliu ministerial și generalului Christian Tell. Din cine știe ce motive, Cuza nu era dispus să îndeplinească această rugăminte, dar se jena să i-o spună lui Kogălniceanu și de aceea îi făgăduia, fără să se țină de cuvânt. Până într-o zi când, ca să scape de aceste stăruinți, a recurs la un șiretlic.
Tell avea un tic nervos: o tremurătură continuă a capului. Când Kogălniceanu a venit din nou cu „cazul Tell”, Cuza i-a cerut să… dea din cap timp de zece minute. Convins că e o glumă, Kogălniceanu s-a conformat, dar, după cinci minute, s-a oprit, spunându-i lui vodă că a amețit.
– Dumneata ai amețit după cinci minute, și vrei să-l fac ministru pe Tell, al cărui cap tremură de 30 de ani ?! 🙂
Dorinţele neîmplinite ale conducătorilor
De obicei, monarhii erau foarte convinşi de misiunea lor „divină” şi făceau totul pentru a-i convinge şi pe cei din jur de acest lucru. Au fost, însă, şi excepţii, din antichitate până în epoca modernă.
Astfel, împăratul roman Titus (79-81 d.Hr.), având darul de a imita perfect scrisul oricui, a spus odată:
– De fapt, visul meu a fost să ajung un falsificator celebru, dar a trebuit să mă mulţumesc să fiu doar împărat !
Un alt împărat roman, Iulianus (361-363 d.Hr..), pasionat pentru filozofie, era aşa de plictisit de lungile ceremonii la care era obligat să asiste, încât odată i-au scăpat aceste cuvinte:
– Stupidă meserie pentru un filozof !
În fine, unul din mareşalii lui Napoleon, Jean Bernadotte, favorizat de împrejurări, a ajuns rege al Suediei (1818-1844). Când a decedat, pe pielea trupului său s-a descoperit un tatuaj neaşteptat: Moarte regilor !
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente