Arhive etichetă: Socrate

Socrate sau scandalul interogaţiei

Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofieiCum zăreşte pe cineva pe stradă, Socrate îl interpelează şi începe să discute cu el, fiindu-i indiferent dacă acesta e un om de stat, un cizmar, un general sau un îngrijitor de măgari. Socrate afirmă explicit că ceea ce are el de spus îi priveşte pe toţi. Însă ce are el de spus e dovada convingătoare că, în definitiv, nu-l interesează decât gândirea corectă şi nimic altceva. Iată ce înseamnă în primul şi în primul rând, pentru el, gândirea corectă: să înţelegi ceea ce spui şi să dai socoteală de tine. Căci Socrate e convins că ţine de firea omenească să iei cu adevărat cunoştinţă de tine.

Cum le trezeşte celorlalţi atenţia pentru aceste lucruri, ne-o povesteşte, într-o scriere a lui Platon, într-un mod extrem de viu, comandantul de oşti Nikias: „Îmi pari a nu cunoaşte ce se întâmplă când cineva îi vine lui Socrate în preajmă şi se lasă purtat într-o discuţie cu el; chiar dacă el discută la început despre cu totul altceva, el este silit şi purtat fără încetare de către Socrate încoace şi încolo, până ce îşi dă seama singur, prin dialog, cum trăieşte acum şi cum a trăit el înainte.”

Ceea ce i se întâmplă lui Nikias se întâmplă tuturor. Socrate întreabă pe fiecare dacă ştie despre ce vorbeşte: pe cel care vorbeşte despre cucernicie, pe un altul care are tot timpul în gură cuvântul „curaj”, pe un al treilea care crede că se pricepe în treburile statului sau în arta de a convinge prin discursuri. O dată ce s-au lăsat târâţi în discuţii, aceşti oameni se vor pierde repede. Caci atunci Socrate le arată, cu ironie și cu ajutorul a tot felul de arte dialectice, că ei nu înţeleg cu adevărat nimic din acele lucruri despre care vorbesc atât de siguri de ei şi că cel mai puţin se înţeleg pe ei înşişi.

Continuă citirea →

Socrate și Xantippa

socrateAceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”

E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.

Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.

Continuă citirea →

Testul lui Socrate

socrateÎntr-o zi, o cunoștiință l-a oprit pe filosoful Socrate pe stradă și i-a spus:

Știi ce tocmai am auzit despre prietenul tău?

– Așteaptă puțin, i-a spus Socrate. Înainte să îmi vorbești despre prietenul meu, aș vrea să îți iei un scurt răgaz și să te gândești ce vrei să îmi zici. Este vorba despre ceea ce eu numesc testul celor trei site, prin care putem cerne cuvintele înainte de a fi rostite. Cea dintâi sită este adevărul. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?

– Păi, nu, a răspuns omul, este ceva despre care am auzit astăzi și

Aha, a exclamat Socrate, deci, de fapt, nu știi dacă este adevărat sau nu. Să trecem acum la cea de-a doua sită, sita bunătății. Ceea ce ai să-mi mărturisești despre prietenul meu este un lucru bun?

Nu, din contra!
Continuă citirea →

Socrate şi homosexualitatea

socrateSocrate s-a născut în anul 469 î.Hr. în oraşul-stat grec Atena. Tatăl lui, pe nume Sophroniscus, era sculptor, iar mama, Phaenarete, era moaşă. Se cunosc prea puţine despre tinereţea lui, deşi există mărturii care afirmă că, la vârsta de şaptesprezece ani, era favoritul şi discipolul filosofului Archelaus care fusese, la rândul lui, elevul celui dintâi filosof al Atenei, Anaxagoras. În timpul Războiului Peloponeziac din anii 431-404 î.Hr., Socrate a luptat ca hoplit (pedestraş) în armata ateniană, iar în bătălia de la Potidaea i-a salvat viaţa celebrului său elev Alcibiade. Pentru a-şi păstra spiritul independent, Socrate a dus o viaţă de o asemenea austeritate autoimpusă, încât comentatorul Antiphon remarca: „Dacă un sclav ar fi fost pus să trăiască în felul acesta, precis ar fi fugit”. Neglijându-şi cu desăvârşire toate problemele personale, Socrate petrecea zile întregi la umbra unui măslin şi discuta chestiuni filosofice legate de justiţie, de virtute, de pietate şi de suflet cu tinerii de familie bună. Ca pedagog şi iubitor de bărbaţi tineri, era întruchiparea instituţiei ateniene paiderasteia, care înseamnă „iubire de băieţi”.

Continuă citirea →

Socrate. Date biografice

Socrate

Socrate (469-399). Tatăl lui Socrate era cioplitor în piatră, iar mama, moaşă. Aşadar nu era nicidecum de origine nobilă, dar era cetăţean al Atenei. Ducând un stil de viaţă modest, era independent din punct de vedere material datorită unei mici moşteniri şi a feluritelor subvenţii de stat de care beneficiau toţi atenienii.

Şi-a îndeplinit îndatoririle ostăşeşti luptând ca hoplit în Războiul peloponesiac la Delion şi Amphipolis. Şi-a îndeplinit inevitabilele îndatoriri politice deţinând în 406 conducerea în Consiliu (Sfat) şi luând partea dreptăţii împotriva mulţimii furioase care a cerut şi obţinut execuţia comandanţilor de oşti din bătălia de la insulele Arginuse. N-a căutat însă niciodată să ajungă într-o poziţie însemnată în stat sau în armată. Nevasta lui, Xantippa, n-a jucat nici un rol în viaţa sa.

Demn de remarcat e că ştim cum arăta Socrate. E primul filosof pe care-l avem în faţa ochilor aşa cum arăta el fizic. Era urât, cu ochii bulbucaţi. Nasul cârn, buzele groase, pântecele proeminent, statura îndesată îl făceau să semene cu silenii şi satirii. Suporta uşor cu o sănătate de nezdruncinat eforturile şi frigul.

Continuă citirea →

De ce a fost condamnat Socrate la moarte?

Pentru istoric, Socrate e un subiect dificil. Există mulţi oameni despre care e cert că se ştie foarte puţin, şi alţii despre care e cert că se ştie mult; în cazul lui Socrate, însă, ceea ce e incert este dacă ştim foarte puţin sau ştim mult. Neîndoielnic e că era un cetăţean atenian cu mijloace modeste, care-şi petrecea timpul în dispute şi-i învăţa filozofie pe tineri, dar nu făcea acest lucru pentru bani, ca sofiştii. E cert că a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 399 î.Cr., la vârsta de şaptezeci de ani. A fost, fără, îndoială un personaj bine cunoscut în Atena, de vreme ce Aristofan îl caricaturizează în Norii.

Continuă citirea →

Socrate sau modestia premiată

„Mulţumesc lui Dumnezeu”, scria Platon, ,,că m-am născut grec, şi nu barbar; bărbat, şi nu femeie; liber, şi nu sclav. Dar, mai ales, îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut în veacul lui Socrate.” Socrate este, mai înainte de toate, unul din cazurile rarisime de modestie premiată. Premiată nu de către contemporani, care l-au mai condamnat şi la moarte, ci de generaţiile următoare ce i-au recunoscut nemurirea operelor pe care el nu le-a scris, dar pe care elevii săi şi-au luat sarcina s-o facă.

Continuă citirea →

Platon – Apărarea lui Socrate

Platon a scris Apărarea lui Socrate sub impresia indignării pe care şi-o exprimă în Scrisoarea a VII-a. Procesul şi condamnarea lui Socrate, în 399, au decis într-adevăr convertirea lui Platon la filosofie.

Continuă citirea →

Personalitatea socratică

O admirabilă stăpânire de sine, care se traduce în temperanţă şi simplitate a comportării, caracterizează intelectualismul personalităţii socratice. A îndeplinit în două rânduri funcţia de magistrat, dar nu a râvnit la onoruri, nici la bogăţii. Refuzând a face parte din categoria celor care se consacră treburilor publice, arată şi raţiunea acestui refuz: „În ce fel crezi tu – îi spune Socrate lui Xenofon – că aş putea fi mai util treburilor publice; ocupându-mă eu însumi sau consacrându-mi efortul în a face un cât mai mare număr de oameni să se ocupe de ele?” Există numeroase dovezi în ce priveşte grija arătată tineretului, de a-i trezi interesul şi de a-l pregăti pentru viaţa socială, probă evidentă a tendinţei anti-individualiste a învăţământului său.

Continuă citirea →

Demonul lui Socrate

Încă din antichitate, „demonul” lui Socrate a dat naştere la comentarii şi variate interpretări. Într-un opuscul intitulat Demonul lui Socrate, Plutarh făcea următoarele observaţii:

Continuă citirea →

Socrate, o figură de legendă

Asupra personalităţii şi învăţăturii lui Socrate dispunem de o informaţie relativ bogată, sursele principale în această materie fiind Apologia şi Dialogurile platonice, Apologia şi Memorabilele lui Xenofon, precum şi numeroase pasagii din opera aristotelică. 

Continuă citirea →

Filosofia greacă (I)

Grecii au fost cei dintâi care s-au detaşat de credinţele religioase tradiţionale pentru a cugeta în mod raţional asupra lumii, asupra fenomenelor şi cauzelor lor. Aşa încât ei au fost creatorii atât ai ştiinţelor, cât şi ai filosofiei.

Continuă citirea →

Infatisarea lui Socrate

Socrate avea un fizic ingrat, de o urâţenie puţin obişnuită; subiect de uimire şi scandal pentru contemporani, căci înfăţişarea sa contrasta vizibil cu acel ideal al calokogatiei, al legăturii strânse dintre frumuseţea morala şi frumuseţea fizică, ideal cultivat cu ardoare de elinul perioadei clasice; fără fir de păr în cap, cu barba şi nasul turtit, avea mai curând aparenţele unui satir.

Atunci când fizionomistul sirian Zopir l-a văzut pentru prima oară, ar fi exclamat: „Acest om e stăpânit de patimi urâte!” Cei prezenţi au protestat cu indignare. Dar Socrate interveni: „Sirianul are dreptate; îmi recunosc aceste vicii, dar am reuşit să le înfrâng”

Va reveni asupra acestei anomalii, spunând celor care îl ascultau că înfăţişarea sa poartă urmele unor pasiuni ce l-ar fi torturat dacă nu s-ar fi dăruit filosofiei.

Despre importanta legilor din Grecia antica

În Grecia antică legile determinau întreaga viaţă a cetăţeanului, de la naştere până la moarte. Desigur, aceste legi au fost stabilite chiar de cetăţeni sau de părinţii lor şi în acest fapt stă demnitatea de oameni liberi a grecilor, prin opoziţie cu barbarii, supuşi ai unui stăpân care poate fi nedrept sau capricios, dar această libertate grecească are de fapt limite foarte strâmte.

Demaratos îi spune lui Xerxes:

„Spartanii sunt liberi, dar nu sunt liberi în orice privinţă: ei au un stăpân, legea, de care se tem mult mai tare decât se tem de tine supuşii tăi”.

Platon personifică aceste legi în Criton:

„Închipuie-ţi – spune Socratecă, în clipa în care am fi gata să evadăm (din această închisoare)… ni s-ar înfăţisa Legile şi Cetatea şi ne-ar întreba: „Spune-ne, Socrate, ce ai de gând să faci? Prin fapta pe care o pui la cale, crezi tu că faci altceva decât să lucrezi, atât cât atârnă de tine, la pieirea noastră, a Legilor şi a întregii Cetăţi? Sau îţi închipui cumva că mai poate dăinui fără să se prăbuşească o cetate în care sentinţele date nu mai au nici o putere, ci îşi pierd autoritatea şi efectul prin voinţa unei persoane private?”

Cand sa mai invat?

În ajunul morţii înţeleptului Socrate, un prieten se duce la închisoare să-l viziteze şi dădu acolo peste un profesor de muzică, care îl învăţa pe filozof un cântec la liră.

Păi cum – exclamă prietenul – mâine vei muri şi astăzi mai înveţi un cântec nou?!

Iar Socrate i-a răspuns:

Dar când să-l mai învăţ, dragul meu?