Enigma coloniei disparute
O colonie britanică numărând peste 100 de bărbaţi, femei şi copii, fondată în 1587 de Sir Walter Raleigh pe o insulă aflată la intrarea în braţul Albemarle din dreptul statului Carolina de Nord, a dispărut în mai puţin de trei ani lăsând în urmă doar o mărturie incitantă despre soarta ei.
În timp ce vasul britanic de corsari Hopewell se apropia, la 17 august 1590, de insula Roanoke, căpitanul Abraham Cocke a tras o salvă de tun pentru a anunţa sosirea sa şi a guvernatorului John White. Cu trei ani înainte, în numele lui Sir Walter Raleigh, reprezentant al reginei Elisabeta I, White fondase ceea ce urma să fie prima colonie engleză permanentă de pe coasta de est a Americii de Nord. Lăsându-şi colonistii pe Roanoke, la 28 august 1587 guvernatorul se îndreptase spre Anglia – în cautare grabnică de resurse materiale.
Războiul de independenţă (1877)
În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mişcări ale populaţiilor creştine împotriva dominaţiei turceşti, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia, iar toate mişcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată de aceste masacre, dar nu reacţionează decât o singură ţară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, şi anume Rusia.
Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smardan
În primăvara lui 1877, Rusia ne dă un adevărat ultimatum: „vom trece prin ţara voastră ca să atacăm Turcia„. Principele Carol, primul său ministru Ion Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se găseau într-o dilemă. S-au sfătuit şi şi-au dat seama că nu pot decât accepta această trecere a ruşilor, cerându-le în schimb, dacă ne luau ca aliaţi, ca noi să căpătăm independenţa faţă de Imperiul Otoman. La început, ruşii au fost dispreţuitori, „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne atingem de graniţele voastre când trecem prin România”. Şi a început să se scurgă marea armată rusă prin ţara noastră.
„Tronuri”
Monarhii Europei, mai mari sau mai mici, aveau şi un alt tron, în afara celui pe care şedeau în timpul momentelor oficiale. Era, de fapt, un scaun mai special, având în mijloc o gaură rotundă şi servea aceloraşi scopuri pentru care ar putea fi folosit şi astăzi! 🙂
De acest scaun avea grijă un personaj important, care purta uniformă, sabie şi decoraţii. Iar atunci când suveranul „lua poziţie” pe acest scaun, toată curtea trebuia să fie de faţă! 🙂
Ludovic al XIV-lea a mai alungat o parte din spectatorii care aveau obligaţia să asiste la acest moment ce dura uneori destul de mult. S-a mulţumit doar cu prezenţa prinţilor şi prinţeselor de sânge, a doamnei de Maintenon, a miniştrilor şi a marilor demnitari de la curte! 🙂
Caterina de Medici avea şi ea două scaune găurite, unul îmbrăcat în catifea albastră, celalalt în catifea roşie. După ce a rămas văduvă şi-a comandat şi un al treilea scaun, normal, de culoare neagră! 🙂
Regele Neapolelui, Ferdinand al IV-lea, chiar şi atunci când mergea la teatru era însoţit de importanta piesă de mobilier. Scaunul găurit era purtat atunci de un detaşament special de soldaţi, conduşi de un ofiţer. Peste tot pe unde treceau, militarii dădeau onorul, iar ofiţerii salutau cu sabia scoasă! 🙂
sursa: Alin Pop – Istoria prin întâmplări picante
Istoria chibritului
Azi pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele mijloace de aprindere a focului de către om erau scânteile produse de un amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.
În forma lor empirică, primele chibrituri, „chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în Anglia. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse, beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate ca ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau doua inconveniente serioase: dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă cu acid sulfuric, şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua naştere din reacţie. Reprezentând totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845.
Egiptul antic – regatul vechi
Cele mai cunoscute piramide au fost ridicate în timpul Regatului Vechi, ca dovadă a structurii foarte ierarhizate a societăţii egiptene.
Piramidele Piramidele au fost ridicate începând cu a treia dinastie şi sfârşind cu cea de-a şaptesprezecea, de către egipteni, dar şi de către kuşiţi. Tumulii funerari din perioada predinastică au precedat piramidele care au apărut iniţial sub forma mormintelor construite în unghiuri drepte, numite mastaba ( „bancă“ în arabă). Piramidele în trepte ale lui Djoser au fost ridicate la Saqqara prin suprapunerea mai multor astfel de mastaba.
Încă de la naşterea civilizaţiei egiptene, a existat o strânsă legătură între tron şi religie. Fiecare faraon era considerat a fi trimisul zeului Horu. Începând cu a cincea dinastie, faraonii erau adoraţi ca fii ai zeului Soarelui Ra. Unificarea Egiptului de Sus cu cel de Jos era reconstituită simbolic de fiecare dată când un nou faraon urca pe tron şi primea dubla coroană a celor două regate. Conducătorul impunea dările în regat. Acestea depindeau de mărimea terenurilor şi de numărul de animale 0 deţinute de fiecare familie. Supuşii trebuiau de asemenea să îndeplinească anumite îndatoriri comune în perioadele de secetă şi de inundaţii, cum ar fi construirea de canale şi diguri, dar şi ridicarea mormintelor faraonilor. După faraon, cei mai mari proprietari de pământ erau preoţii, înalţii demnitari şi guvematorii de provincii. Datorită acestui fapt, ei beneficiau de o putere politică remarcabilă în regat, cu atât mai mult cu cât posturile erau transmise prin ereditate.
Unul dintre cei mai mari faraoni ai Regatului Vechi a fost regele Djoser din a treia dinastie, care a organizat expediţii miniere in Peninsula Sinai, de unde se extrăgeau cupru şi turcoaz. El este foarte bine cunoscut şi pentru piramida sa în trepte din Saqqara, proiectată de Imhotep. Pe lângă funcţia de arhitect, acesta din urmă le îndeplinea şi pe cele de medic, preot şi demnitar la curte. A fost unul dintre primii creatori dotaţi cu mai multe talente din istoric, fiind chiar adorat ca divinitate.
Regatul Vechi a atins apogeul în timpul celei de-a patra dinastii. Faraonul Snefru a condus expediţii de jaf înspre sud în Nubia (Sudanul de astăzi) şi înspre vest în Libia, luând aur, fildeş şi sclavi ca pradă de război. Fiul său Keops a ridicat marea piramidă de la Giseh, singura dintre cele şapte minuni ale lumii antice care s-a păstrat până în prezent. Succesorii lui Keops, Kefren şi Mykerinos au construit şi ei morminte complexe la Giseh. După faraonul Pepi II din a şasea dinastie, care a domnit mai bine de 90 de ani, au început să apară primele semne ale declinului. Conflictele pentru putere, asasinatele de la curte şi eforturile guvernatorilor din provincii pentru a obţine independenţa au dus la prăbuşirea Regatului Vechi.
sursa: Marea istorie ilustrată a lumii
Pe cine nu putea ucide Nero
Nero, având tot felul de suspiciuni în legătură cu supuşii săi, îi condamnă pe foarte mulţi la moarte. Seneca îi zise:
– Pe oricât de mulţi îi vei trimite la moarte, nu-l vei putea niciodată ucide pe propriul tău succesor! 🙂
Moţiunea de unire a Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)
stema Bucovinei
Moţiune:
Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;
considerând că în cuprinsul hotarelor aceste ţări se găseşte vechiul Scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceava, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
Domnia lui Carol I
La numai patru ani de la urcarea pe tronul României a lui Carol I, izbucneşte războiul între Prusia şi Franţa. Or, el, deşi rudă cu Napoleon al III-lea, era totuşi neamţ, crescut în Germania, fost ofiţer prusac — şi în sufletul lui a ţinut partea Germaniei. Cum românii simpatizau cu Franţa, s-au ivit atunci fel de fel de mişcări ostile, a apărut o tendinţă foarte serioasă de răsturnare a lui Carol. Simpatia pentru împărăţia germană, principele mai întâi, apoi regele Carol a purtat-o toată viaţa şi a împins ţara noastră către o înţelegere cu Germania şi cu Austro-Ungaria.
Trebuie să constatăm că această lungă domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, cu un an mai lungă decât a lui Ştefan cel Mare, ne-a fost benefică, în acest răstimp, ţara noastră a făcut un salt înainte uimitor. Poate că, dintre toate ţările moderne, numai Japonia a făcut un salt comparabil cu cel al României de la mijlocul veacului trecut şi până la primul război mondial. Din punct de vedere economic s-au făcut progrese uriaşe, dar, bineînţeles, nu se putea ca într-o singură generaţie să ajungem la nivelul ţărilor occidentale. Mai toate căile ferate de la noi datează de pe vremea regelui Carol. S-au construit şosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului; am fost a doua ţară din lume, după SUA, în privinţa industriei extractive a petrolului.
În planul politicii interne, regele Carol a fost iscusit, a ştiut să păstreze echilibrul între cele două mari partide care s-au creat, Partidul Liberal (al Brătienilor) şi Partidul Conservator — echilibru politic asemănător celui din Anglia. Votul nu era universal, ci cenzitar — numai cei ce plăteau impozit erau admişi să aleagă — sistem care ne apare azi ca nedemocratic, dar nu trebuie uitat că acest sistem funcţiona aproape peste tot în Europa, cu deosebirea că la noi era mai restrictiv din cauza gradului de analfabetism şi a concentrării bogăţiei în anumite straturi ale societăţii. Apoi electoratul nu era încă educat, nu înţelegea că de el depindea schimbarea, aşa încât, la fiecare alegere, partidul desemnat de rege pentru a forma guvernul obţinea majoritatea în alegeri. Regele Carol, după împrejurări, a reuşit să menţină alternanţa: 3-4 ani un partid, 3-4 ani celălalt. O singură dată au stat liberalii la putere aproape 12 ani (1876-l888), cu Ion Brătianu ca preşedinte — în afară de o întrerupere de două luni, când s-a aflat în fruntea guvernului fratele lui, Dumitru Brătianu. Ion Brătianu, fără îndoială cel mai mare om politic al nostru din veacul al XIX-lea, a adus cele mai importante înnoiri din punct de vedere economic — sistemul bancar, sistemul industrial, toate acestea datează din vremea preşedinţiei lui.
sursa: Neagu Djuvara – O istorie povestită pentru cei tineri
Câteva consideraţii despre răutatea şi prostia din politică
Mediul politic este unul foarte atractiv pentru două categorii bine delimitate: idealiştii şi profitorii.
Primii speră cu naivitate că, bazându-se doar pe calităţile care i-au propulsat în cariera profesională, pot contribui la o acţiune politică mai responsabilă, diminuarea corupţiei şi sporirea încrederii cetăţenilor în reprezentanţii lor în structurile de conducere. Sunt oneşti, dau dovadă de moralitate şi încearcă să aducă acel echilibru necesar într-o viaţă politică atât de agitată şi agresivă. Nu sunt mulţi şi, oricum, numărul lor e în scădere în toate partidele.
Ceilalţi, mult mai numeroşi, încearcă să-şi ascundă nerealizările, frustrările şi complexele acumulate până atunci în viaţa privată sau socială, agitându-se continuu, dornici să atragă atenţia celor din jur asupra lor. Au arme redutabile: viclenia, răutatea şi prostia. De multe ori se adevereşte ce spunea Napoleon: „În politică, prostia nu este un handicap„. Tot felul de nulităţi cu aere de oameni importanţi ajung să-şi dea cu părerea în probleme pe care de multe ori nici nu le înţeleg. Când nu izbutesc să-şi atingă scopurile, încearcă să arunce cu noroi în cei din jur. Calomnia, denigrarea, bârfa sunt elemente fără de care nu ar putea reuşi să-şi atingă scopurile. Suspiciunea şi neîncrederea în cei din jur, suficienţa şi tupeul le asigură succesul. Când se întâmplă să eşueze devin răzbunători şi agresivi, ameninţă. Uneori sunt ajutaţi de nişte pseudo-jurnalişti, nişte rataţi lipsiţi de orice rigoare profesională, care, pentru sume derizorii, publică în ziarele lor pângărite de atâta prostituţie, tot felul de lucruri mincinoase pentru a-şi servi stăpânii.
Partidele ar trebui să-şi deschidă porţile celor care le împărtăşesc valorile. Care valori? Foarte puţini le cunosc. Ce relevanţă mai au? Contează câţi bani ai, ce funcţii ocupi sau poţi ocupa. Cine cunoaşte principiile social-democraţiei sau liberalismului? Puţini, prea puţini. Profitorii nu sunt interesaţi de aşa ceva. Ei ştiu doar să-i doboare pe cei din jurul lor, să înlăture concurenţa şi, umili cu şefii şi aroganţi cu cei care nu fac parte din lumea lor, să obţină puterea. Se ajunge astfel la paradoxul democraţiei: oameni fără demnitate, ajung demnitari!
Cei mai mulţi dintre cei care se implică în politică pornesc de la premisa mărturisită că gradul lor de notorietate publică, oricum superior gradului de competenţă politică, le aduce voturi câştigătoare. Se înşeală amarnic. Modul acesta de a face politică este unul falimentar, este de fapt eşecul încrederii în valorile reale ale societăţii.
Nu vreau să închei aceste consideraţii despre politică pe un ton pesimist. Trebuie să spun că am cunoscut şi oameni de calitate morală şi intelectuală, oameni importanţi cu care am avut privilegiul să stau de vorbă şi m-au impresionat prin viziunea politică. Corecţi cu ei înşişi şi cu cei din jurul lor, au o sarcină dificilă: aceea de a reda încrederea oamenilor în actul politic, promovând competenţele şi moralitatea.
Modestia lui Schopenhauer
„Modest” din fire, când a fost întrebat unde ar vrea să fie înmormântat, filozoful german Schopenhauer a răspuns:
– Nu are nici o importanţă locul. Posteritatea mă va descoperi oriunde! 🙂
Egiptul antic – perioada predinastica
Vechea civilizaţie a Egiptului antic a apărut pe fâşia de pământ fertil pe care Nilul a creat-o în deşertul din nordul Africii. Dată fiind izolarea sa geografică, Egiptul a evoluat foarte diferit, în special în unele aspecte, faţă de restul Orientului Apropiat. Deşi a fost supus unor influenţe exterioare, caracteristicile sale fundamentale au rămas aceleaşi în mileniile sale de existenţă.
Perioada predinastică
Regiunile nordice şi cele sudice ale Egiptului au fost unificate încă din perioada predinastică, formând o singură entitate politică.
Egiptul se află pe Valea Nilului, fiind mărginit spre est şi spre vest de deşert. Inundaţiile anuale, care au loc între iulie şi octombrie, aduc aluviuni fertile, esenţiale pentru agricultura înfloritoare de pe malul fluviului. Ţara este împărţită în Egiptul de Sus, unde Nilul curge printr-o vale îngustă, şi Egiptul de Jos, unde fluviul şi afluenţii săi formează o deltă largă înainte de a se vărsa în Marea Mediterană.
Simbolurile Uniunii Europene
Drapelul european este albastru, cu 12 stele. A fost adoptat iniţial de către Consiliul Europei, în 1955, şi a devenit drapelul oficial al Comunităţii Europene în mai, 1986. Numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre; ele formează un cerc şi sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea şi perfecţiunea.
Imnul european, adoptat în iunie 1985 de către Consiliul european de la Milano, este „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Beethoven.
Moneda unică europeană – Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 şi a început să fie distribuită, în bancnote şi monede începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este o literă inspirată din litera grecească epsilon şi de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea. 
Din mai 2000, Europa are şi o deviză – „ Uniţi în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.
sursa: ue.mae.ro
Banchetul in mitologie
În religia greacă, iar mai apoi în cea romană, banchetul reprezintă un moment important în sărbători şi rituri. Mai toate sărbătorile aveau un moment dedicat banchetului comun. Sacrificiile se încheiau cu banchetul ritualic, în care părţile victimelor ce nu erau consumate în sacrificiu şi nu fuseseră oferite zeilor erau consumate uneori numai de preoţi, însă adesea şi de credincioşi, chiar în interiorul sanctuarului unde se desfăşurase ceremonia religioasă. Cu acest prilej se înălţa un soi de colibă şi se pregăteau scaune din crengi.
La banchet erau invitaţi zeii, cărora le erau rezervate locurile de onoare şi porţii de mîncare. Oaspeţii divini cel mai des invitaţi erau, în Grecia, la Atena, Zeus Philios, pentru care se pregătea o kline specială (un divan pentru bachet), ca şi Dioscurii Castor şi Pollux, veneraţi mai cu seamă în zona doriana, cărora şi la Atena li se oferea o masă specială în Pritaneu. La Delfi, zeii, în primul rînd Apollo şi Dionysos, erau invitaţi la banchetul oferit pentru marea sărbătoare numită Teoxenia, care dădea şi numele unei luni din calendar (martie-aprilie) şi despre care vorbesc Pindar şi Herodot. La Agrigent li se ofereau banchete Elenei şi Dioscurilor. Referirea frecventă la Dioscuri în cazul acestui tip de ritual ne face să ne gîndim la o tradiţie de origine indo-europeană, atestată de frecventele trimiteri la invitarea zeilor la banchet din textele vedice.
Durerea lui Mark Twain
Când era copil, Mark Twain a lipsit odată de la şcoală şi tatăl lui i-a dat vreo două la fund. Ca să-l consoleze i-a spus:
– Fiule, să nu crezi că pe mine nu mă doare că trebuie să te pocnesc!
– Cred că te doare… dar nu în acelaşi loc! îi răspunse Mark. 🙂
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente