Instrumentele minții (II) Ceasul mecanic
Ceea ce harta a făcut pentru spațiu – să traducă un fenomen natural într-o reprezentare artificială și intelectuală a acelui fenomen – o altă tehnologie, ceasul mecanic, a făcut-o pentru timp. Câtă vreme „s-a ținut socoteala” timpului, socoteala se făcea cu instrumente care subliniau acest proces natural: cadrane solare în jurul cărora să se miște umbra, clepsidre prin care să se scurgă nisipul ori să picure apa. Nu exista nicio nevoie anume de măsurare cu precizie a timpului sau de împărțire a zilei în fragmente minuscule. Pentru majoritatea oamenilor, mișcările soarelui ale lunii și ale stelelor ofereau singurele ceasuri de care aveau nevoie. În termenii medievistului francez Jacques Le Goff, viața era „dominată de ritmurile agrare, lipsită de grabă, nepăsătoare față de exactitate, indiferentă față de productivitate.”
Situația a început să se schimbe în a doua jumătate a Evului Mediu. Primii oameni care să fi cerut o măsurare mai precisă a timpului au fost călugării creștini, ale căror vieți gravitau în jurul unui program riguros de rugăciune. În secolul al VI-lea, Sfântul Benedict le-a ordonat adepților lui să țină șapte slujbe de rugăciune pe zi, în anumite momente stabilite. Peste șase veacuri, cistercienii au pus un nou accent pe punctualitate, împărțind ziua într-o succesiune rigidă de activități și văzând în orice zăbavă sau altă pierdere de timp un afront adus lui Dumnezeu. Îmboldiți de nevoia exactității temporale, călugării s-au situat în fruntea progresului tehnologiilor de cronometrare a timpului. În mănăstiri au fost asamblate primele ceasuri mecanice, ale căror mișcări erau reglate de balansul unor greutăți, și clopotele din turlele bisericilor au fost primele care au bătut orele în care oamenii aveau să-și împartă viețile lor.
Instrumentele minții (I) Harta
Maturizarea noastră intelectuală ca indivizi poate fi urmărită după cum desenăm imagini, hărți sau împrejurimile noastre. Începem cu redări primitive, literale ale trăsăturilor terenului pe care îl vedem în jur și avansăm spre reprezentări tot mai precise și tot mai abstracte ale spațiului geografic și topografic. Progresăm, cu alte cuvinte, de la a desena ceea ce vedem spre a desena ceea ce știm.
Pe măsură ce parcurgem procesul maturizării intelectuale, noi refacem totodată întreaga istorie a cartografiei. Primele hărți ale umanității, zgâriate în noroi cu un băț sau gravate pe o piatră cu altă piatră, erau la fel de rudimentare ca mâzgăliturile țâncilor. Pe urmă, desenele au devenit tot mai realiste, schițând proporțiile reale ale spațiului, un spațiu care se întindea adesea mult dincolo de ceea ce se putea vedea cu ochiul.
Pe măsură ce a mai trecut timpul, realismul a devenit științific atât prin precizie, cât și prin abstractizare. Cartograful a început să utilizeze instrumente sofisticate, precum busola pentru aflarea direcției și teodolitul pentru măsurarea unghiurilor, și să se bazeze pe calcule și formule matematice. În cele din urmă, după încă un salt intelectual, hărțile au început să fie utilizate nu numai pentru a reprezenta vaste arii terestre sau celeste în detalii minuscule, ci ca să exprime idei – un plan de bătălie, analiza răspândirii unei epidemii, o prognoză a creșterii populației. „Procesul intelectual de transformare a experienței în spațiu într-o abstractizare a spațiului este o revoluție în modurile de gândire”, scrie expertul în cartografie Vincent Virga.
Părinții lui Isaac Asimov
Povestește Isaac Asimov: „Tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte pricepută în materie. 🙂
Traiul greu îi tocise mamei nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. 🙂
Povestea lui Nietzsche și a mașinii sale de scris
Friedrich Nietzsche era disperat. Bolnăvicios în copilărie, nu se vindecase nicicând pe deplin de pe urma rănilor suferite puțin după ce împlinise 20 de ani căzând după cal, pe când servea într-o unitate de artilerie montană din armata prusacă. În 1879, agravându-se problemele sale de sănătate, a fost nevoit să renunțe la postul de profesor de filologie la Universitatea din Basel. La numai 34 de ani, a început să cutreiere prin Europa, căutând alinare pentru numeroasele sale boli. Avea s-o apuce spre sud, pe țărmurile Mediteranei, când vremea se răcea odată cu toamna, pe urmă iar spre nord, în Alpii elvețieni sau în casa mamei sale, de lângă Leipzig, primăvara.
Spre sfârșitul anului 1881, a închiriat o mansardă în portul italian Genova. Vederea îi slăbea și menținerea privirii concentrate asupra unei pagini devenise istovitoare și dureroasă, ducând frecvent la migrene distrugătoare. Fusese nevoit să-și reducă timpul acordat scrisului și se temea că, în scurt timp, va trebui să renunțe la tot.
O școală nefastă
Cea dintâi ieșire a copiilor Bronte în lume s-a produs sub o zodie fără noroc. După mulți ani, Charlotte avea să scrie, cu o durere la fel de ascuțită ca atunci când lucrurile s-au petrecut, despre lunile nefaste ale șederii surorilor ei la școala de la Cowan Bridge. În Jane Eyre, paginile cele mai întunecate, scrise cu o mânie reprimată de una dintre supraviețuitoare, sunt închinate descrierii sordidului lăcaș condus de referendul pastor Carus Wilson și în care și-au lăsat viața sau sănătatea atâtea ființe omenești.
Așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin întunecate păduri, pensionul îngloba 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare. Dar înfățișarea n-ar fi avut totuși prea mare importanță, dacă ne gândim că totul era pus în acel mediu de educație puritană în slujba îmblânzirii orgoliului presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț și-n orice clipă să știe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință.
Să nu-ți mai atingi corpul!
Povestește scriitoarea Isabel Allende: „La șapte ani măicuțele m-au pregătit pentru prima comuniune. Înainte de a primi ostia trebuia să ne spovedim. Am fost dusă la biserică, am îngenuncheat tremurând toată într-un confesional sepulcral, despărțită de preot printr-o perdea neagră plină de praf, și-am încercat să-mi amintesc lista de păcate. Ca să nu comit erezia de a primi împărtășania uitând cumva vreo vină, trecusem pe listă tot ce figura în decalogul păcatelor posibile, de la furt și ură până la râvnitul la bunurile altora, numai că eram atât de speriată, că n-am putut scoate niciun cuvânt.
Preotul a așteptat cât a așteptat, după care a luat inițiativa. În întunericul care mirosea a tămâie s-a auzit un glas cu accent din Galicia.
– Ți-ai atins corpul cu mâinile?
Exmatriculată la cinci ani pentru indecență!
Povestește scriitoarea Isabel Allende: „Viața mea sexuală a început devreme, cam pe la cinci ani, în grădinița călugărițelor ursuline din Santiago de Chile. Presupun că până atunci adăstasem în limbul inocenței, dar nu păstrez amintiri din frageda mea vârstă care să fie legate de curiozitatea mea sexuală.
Prima mea experiență a constat în înghițirea întâmplătoare a unei păpușici de bachielită, din cele care se puneau pe torturile de aniversare. “O să-ți crească în burtă, o să te faci rotundă și-apoi o să naști un bebeluș”, mi-a explicat prietena mea cea mai bună, care tocmai primise un frățior.
Un copil! Ultimul lucru pe care mi-l doream. Au urmat niște zile groaznice, am făcut febră, mi-am pierdut pofta de mâncare și vomitam ascunsă în baie. În cele din urmă o măicuță m-a silit să mărturisesc adevărul și am recunoscut cu sughițuri că eram gravidă. 🙂
Personalitatea lui Eminescu
În activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hasdeu. În sistemul său de gândire, Eminescu utilizează cunoştinţe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia culturii, lingvistică şi ştiinţele naturii.
Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa, modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane.
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa…., încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 55]
Povestea lui Gutenberg
Cândva prin anul 1445, un aurar german pe nume Johannes Gutenberg a plecat de la Strasbourg, unde locuise mai mulți ani, și a urmat cursul Rinului înapoi spre orașul său de baștină, Mainz. Purta cu el un secret – unul mare. Timp de cel puțin zece ani, lucrase în taină la câteva invenții care, credea el, combinate ar sta la baza unui cu totul nou gen de afacere cu cărți. El a văzut o oportunitate de automatizare a producției de cărți și a altor lucrări scrise, înlocuind venerabilul scrib cu o foarte modernă mașină de tipărit.
După ce a obținut două împrumuturi considerabile de la Johann Fust, un vecin înstărit, Gutenberg a deschis un atelier la Mainz, a cumpărat ceva unelte și materiale și s-a pus pe treabă. Folosind priceperea lui de prelucrare a metalelor, el a creat niște mulaje mici și reglabile, pentru a turna literele alfabetului de înălțime uniformă, însă de lățime variabilă, dintr-un aliaj de metale topite. Literele turnate sau caracterele mobile puteau fi aranjate rapid într-o pagină de text pentru a fi pusă la presă și, când treaba era gata, scoase din tiparniță și aranjate pentru o nouă pagină.
Fără familiarități! (anecdotă istorică)
Alexandre Dumas-fiul nu avea familiaritatea tatălui.
– Ia ascultă, dragă prietene, i se adresează într-o zi un intim al casei, îl tutuiesc pe autorul lui Antony, iar dumitale-ţi zic dumneavoastră! E ridicol! Va trebui să stabilim o regulă.
– Într-adevăr, răspunse tânărul Dumas. Va trebui să-i spuneţi tatei dumneavoastră! 🙂
Generozitate (Anecdotă istorică)
Alexandre Dumas câştiga mult, dar cheltuia şi mai mult. “N-am refuzat nimănui bani, zicea el, doar creditorilor.”
Odată, cerându-i-se douăzeci de franci, cu prilejul unei subscripţii pentru asigurarea înmormântării decente a unui portărel mort în sărăcie:
– Vă dau patruzeci de franci. Înmormântaţi doi portărei! 🙂
Cum a murit Balzac?
BALZAC (Honore de) Scriitor francez
Data morţii : 18 august 1850 (la 51 de ani)
Cauza : boală de inimă, complicată în faza terminală cu hidropizie şi cangrenă cauzată de arterită
Locul : strada Fortunee nr. 14 (în prezent strada Balzac), Paris (Franţa)
Înhumat : cimitirul Pere-Lachaise, Paris
Scriitorul suporta cu greu inactivitatea la care îl condamna boala: „Opt zile de febră. Aș fi avut timp să mai scriu o carte!” suspina el.
Ion Budai-Deleanu. Viața și opera
BUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hunedoara – 24.VIII.1820, Lvov), poet şi filolog.
Este fiul preotului Solomon Budai. Frecventează cursurile şcolii primare în Cigmău, după care devine elev şi absolvent al Seminarului din Blaj. Între 1777 şi 1783, este student la Facultatea de Filosofie, apoi şi la Facultatea de Teologie din Viena. Se pare că a obţinut şi doctoratul în teologie, la Erlau. În anii şederii la Viena, leagă prietenii de durată cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene.
Ocupă, pentru scurt timp, un post de profesor la Blaj, dar, în urma neînţelegerilor cu episcopul I. Bob, se reîntoarce la Viena, unde îşi împarte timpul între strana de cântăreţ la biserica Sf. Barbara şi cancelaria Consiliului Aulic de Război, în calitate de copist şi traducător. Din 1787 trece în Galiţia şi se stabileşte la Lemberg (Lvov), funcţionând ca secretar de tribunal şi consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iaşi, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, invitaţie căreia nu-i dă curs.
9 mai – Istoricul zilei
1805: A murit Friedrich von Schiller, dramaturg și poet german (n. 1759)
1895: S-a născut Lucian Blaga, poet și filosof român (m. 1961)
1918: A murit George Coșbuc, poet român (n. 1866)
Cum a murit Gustave Flaubert?
FLAUBERT (Gustave) – scriitor francez
Data morţii : 8 mai 1880 (la 59 de ani)
Cauza : congestie cerebrală
Locul : Croisset (Franţa)
Înhumat : Rouen (Franţa)
Crizele îngrozitoare de epilepsie pe care le avea l-au silit pe Flaubert să se retragă la Croisset, unde trăia ca un sihastru, singur cu opera lui.
Orice ar spune Edmond de Goncourt şi Maxime du Camp, Flaubert n-a murit de epilepsie. Mare mâncău, fumător înrăit, băutor fără măsură de cafea şi alcool, dedicat lucrului – „nu cred în glorie şi totuşi mă omor pentru ea” -, Flaubert a fost răpus de clasica congestie cerebrală care curmă deseori zilele bolnavilor de arterioscleroză. De altfel, cu trei săptămâni înaintea morţii, scria: „Am obosit să trăiesc, totul mă irită, totul mă apasă. Un atac ca lumea ar fi binevenit.”
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente