Arhive etichetă: roman

Singurul român cu acest nume

Contantin IstratiChimistul român Constantin Istrati (1850-1919) era și un pasionat numismat. În această calitate, participa în anul 1913 la un Congres de numismatică și arheologie la Galați.

În timpul lucrărilor congresului, un profesor de istorie din acel oraș, care tocmai terminase de prezentat comunicarea în fața participanților, primi știrea că soția sa a născut un băiat. Președintele secției, doctorul Istrati, propuse ca, în cinstea Congresului, să i se de-a numele „Congrea” acelui băiat.

Continuă citirea →

Viața lui Cicero

ciceroCicero, Marcus Tulllus (106 î.Hr., Arpinum, Latium, astăzi Arpino, Italia – 07.12.43 î.Hr., Formiae, Latium, astăzi Formia). Om de stat, avocat, jurist, savant şi scriitor roman, care a încercat fără succes să menţină principiile republicane în timpul ultimelor războaie civile care au dus la căderea Romei. Scrierile sale includ lucrări de retorică, oratorie, tratate politice şi filozofice şi scrisori. În epoca modernă este considerat cel mai mare orator roman, cel care a inovat ceea ce astăzi se numeşte retorică ciceroniană.

Viaţa

Cicero făcea parte dintr-o familie înstărită din Arpium. A primit o educaţie aleasă, la Roma şi în Grecia, a făcut serviciul militar în 89 î.Hr., în timpul conducerii lui Pompeius Strabo (tatăl lui Pompei cel Mare), iar la prima apariţie în justiţie l-a apărat pe Quinctius în 81 î.Hr. Pledoaria strălucită pe care a făcut-o în favoarea lui Sextus Roscius, în 80 î.Hr. sau la începutul lui 79 î.Hr., apărându-l de o acuzaţie de patricid, l-a consacrat pe Cicero ca avocat pledant, începându-şi astfel cariera publică de chestor (funcţie în administraţia financiară) în vestul Siciliei, în 75 î.Hr.

Continuă citirea →

Carol cel Mare (III)

carol cel mare imparat roman

Împărat al romanilor

Activitatea prodigioasă a lui Carol din primii 30 de ani de domnie a constituit un preludiu la ceea ce unii contemporani şi mulţi observatori de mai târziu au considerat a fi evenimentul culminant al domniei sale: încoronarea ca împărat roman. În mare parte, acel eveniment a fost consecinţa unei idei modelate de interpretarea dată acţiunilor lui Carol ca domnitor. De-a lungul anilor, unii dintre consilierii politici, religioşi şi culturali ai regelui au devenit convinşi de faptul că o comunitate nouă se forma sub egida regelui şi a poporului franc, pe care, aşa cum mărturisise un papă, „Domnul Dumnezeul lui Israel l-a binecuvântat”. Ei numeau acea comunitate Christianum Imperium, care îi cuprindea pe toţi cei care aderaseră la credinţa proclamată de Biserica Romană. Această comunitate a acceptat dominaţia unui monarh, aclamat ca „noul David” şi „noul Constantin”, apărătorul creştinătăţii şi executantul voinţei lui Dumnezeu.

Preocuparea pentru bunăstarea acestui Christianum Imperium a fost accentuată de pretenţiile exagerate ale împăraţilor eretici din Constantinopol de a pretinde autoritate asupra comunităţii creştine – mai ales după ce o femeie, Irina, a devenit împărăteasă în Bizanţ, în 797 d.Hr. Într-un sens mai larg, evoluţiile în sec. VIII d.Hr. au creat în lumea carolingiană percepţia că Occidentul latin şi Orientul grec erau divergente în moduri care negau afirmaţiile universaliste ale împăraţilor răsăriteni.

Apoi, în 799 d.Hr., a apărut o ameninţare şi mai mare la bunăstarea imperiului creştin. Competenţa papei de a conduce poporul lui Dumnezeu a fost pusă la îndoială atunci când papa León III a fost atacat fizic de o bandă de romani, printre care funcţionari din curia papală, care credeau că se face vinovat de tiranie şi comportament imoral. Leon a fugit la curtea protectorului său, al cărui rol de rector al creştinătăţii era acum clar recunoscut. Carol i-a oferit o escortă care l-a readus pe Leon III la reşedinţa papală, apoi, după consultări intense în Francia, a mers la Roma, la sfârşitul anului 800 d.Hr., pentru a se confrunta cu o problemă delicată, judecarea vicarului bisercii Sf. Petru şi restabilirea ordinii în Statele Papale. După o serie de deliberări cu clericii franci şi romani şi cu magnaţii laici, s-a ajuns la concluzia ca, în loc să fie judecat, papa să rostească public un jurământ care să îl purifice de acuzaţiile împotriva sa; unele sugestii din documentele istorice dau de înţeles că aceste deliberări au dus şi la decizia de a redefini poziţia lui Carol.

Continuă citirea →

Alexandre Dumas-tatăl. O viaţă ca un roman de aventuri

Alexandre Dumas tatal

Origini

Alexandre Dumas era fiul unui general din vremea lui Napoleon, produs al încrucişării unui marchiz francez emigrat în insula Haiti cu o negresă. Din căsătoria generalului mulatru Dumas cu o albă, se naşte, în 1802, viitorul autor al celor Trei muşchetari, care avea aşadar o pătrime de sânge negru, ceea ce îl singulariza fiziceşte în societatea pariziană a timpului. Generalul Dumas, aflat în dizgraţie din cauza convingerilor sale republicane, moare în 1806 fără nicio avere.

Copilăria

Copilul de trei ani, Alexandre, este crescut anevoios, împreună cu o soră mai mare, de văduva generalului în orăşelul său natal, situat la nord de Paris, Villers-Cotterets. În ciuda tuturor intervenţiilor, Napoleon refuză să acorde o pensie văduvei generalului Dumas, astfel încât educaţia şcolară a tânărului Alexandre rămâne destul de precară.

Continuă citirea →

Coliba unchiului Tom – Romanul care a dus la războiul de secesiune

Cel mai vândut roman al secolului al XIX-lea   Prima ediţie a romanului „Coliba unchiului Tom” a fost publicată pe 20 martie 1852 într-un tiraj de 5.000 de exemplare. Încă din prima zi s-au vândut 3.000 de exemplare, iar în ziua următoare celelalte 2.000 de exemplare. Editura care o publicase s-a grăbit să pună pe piaţă şi cea de-a doua ediţie. Ediţia a doua cu un tiraj de 300.000 de exemplare s-a epuizat în decurs de un an. Cartea a fost tradusă în mai multe limbi. În Anglia, unde cartea a fost mult mai populară decât în Statele Unite, s-au vândut 120.000 de exemplare.

Continuă citirea →

Daniel Defoe – Povestea fascinantă a vieţii şi a operei (II)

Robinson Crusoe este o carte de aventuri în cel mai bun sens al cuvântului — întrucât se bazează nu atât pe imaginaţie, cât pe realitatea epocii. Una din sursele de inspiraţie ale romanului a fost relatarea navigatorului Alexander Selkirk, care a stat singur din 1704 până în 1709 pe o insulă pustie din arhipelagul Juan Fernandez, în largul coastei chiliene.

Continuă citirea →

Daniel Defoe – Povestea fascinantă a vieţii şi a operei (I)

Istoria literaturii engleze pomeneşte o întâmplare cu totul neobişnuită care s-a petrecut în primii ani ai secolului al XVIII-lea: unul din cei mai mari scriitori ai timpului, pus la stâlpul infamiei şi ţinut legat timp de trei zile într-o piaţă publică din Londra pentru a fi batjocorit şi scuipat de trecători, a fost aclamat de aceştia, care i-au împodobit cu ghirlande locul supliciului. A devenit astfel un erou popular cel ce fusese declarat — cum s-ar spune în secolul nostru — „inamicul public numărul unu”.

Continuă citirea →

Despre proza lui Hermann Hesse

Hermann Hesse (1877-1962), scriitor german, creează o proză excesiv explicativă, construită pe tema singurătăţii şi a consolării spirituale (Siddhartha, Lupul de stepă). În ultimul său roman, Jocul cu mărgele de sticlă, imaginează o cetate utopică: în Castalia domnesc armonia şi ordinea instaurate de un magister ludi – Joseph Knecht. „Jocul” este de fapt o doctrină salvatoare, destinată intelectualului ascet, capabil să aspire la o nouă treaptă spirituală, ştergând graniţele dintre artă, religie şi ştiinţă.

Continuă citirea →

Despre opera lui Franz Kafka

Descinsă din subterana dostoievskiană, opera lui Franz Kafka (1883-1924), evreu ceh, scriitor de limbă germană, trăitor în Imperiul Austro-Ungar, se caracterizează prin stranietate: izvorât dintr-o acută criză a libertăţii individuale, universul kafkian se alcătuieşte din secvenţe abia conturate (ca în vis), ilustrative pentru subconştientul uman şi pentru metamorfozele lui, decise de tutela tiranică a societăţii. Într-o lume absurdă, cu legi inflexibile şi inabordabile, individul uită sensul libertăţii.

Continuă citirea →

Cum arăta legionarul roman?

Despre Marcel Proust si opera sa

Marcel Proust (1871-1922) a revoluţionat arta romanească printr-o operă monumentală – În căutarea timpului pierdut. Romanul proustian a creat un model de analiză subtilă şi de intelectualizare a operei artistice; personajul se numeste ca şi autorul – Marcel -, fără a se crea impresia unei identificări fidele între personaj şi autor. Marcel-personajul se dezvăluie în relaţia sa cu timpul, ilustrând prin confesiunea epică concepţia bergsoniană şi teoriile freudiste.

Subiectul urmăreşte evoluţia lui Marcel, din copilărie la maturitate, dar mai ales geneza complexelor şi influenţa lor asupra personalităţii. Marcel se naşte la Combray, într-o familie burgheză, adică într-un mediu uman care ascunde complexul castei (căci burghezia europeană a înlocuit nobilimea, dar a rămas cu complexul unei origini mediocre) – de unde şi dorinţa personajului de a pătrunde în cercurile aristocratice. Copilăria sa este marcată de o existenţă monotonă şi de gelozia faţă de Swann, un frecvent vizitator al mamei sale. După o adolescenţă de timid ce visează la umbra fetelor de pe plaja de la Balbec, Marcel cunoaşte treptat toate aspectele vieţii, se îndrăgosteşte de Albertine şi este cuprins de un distructiv sentiment de gelozie, frecventează lumea mondenă de la palatul Guermantes, încearcă să se elibereze de complexe şi de obsesia timpului, prin cultură.

Existenţa sa este compusă din câteva experienţe decisive; el descoperă că timpul are o dimensiune subiectivă sau, cum spune la un moment dat, că o oră nu-i o oră, ci un vas plin de parfumuri, de sunete, de proiecte şi de atmosferă. O trăire, o senzaţie sau un gest ce se repetă pot recupera un episod uitat, dar mai cu seamă declanşează un proces de anamneză şi de reevaluare a unor secvenţe de viaţă care conduc spre adevărata esenţă a fiinţei. Marcel se regăseşte prin mai multe astfel de experienţe (mâncând o prăjitură, împiedicându-se la ieşirea din baptisierul bisericii San Marco din Veneţia sau în curtea palatului Guermantes, receptând zgomotul unor pahare, pipăind un şervet prea scrobit).

Antologic este episodul despre madlenă: într-o zi ploioasă, înfrigurat fiind, Marcel primeşte de la mama sa un ceai şi câteva prăjiturele, un fel de fursecuri în formă de scoică, numite madlene. În momentul în care gustă dintr-o mandlenă înmuiată în ceai, are sentimentul că a mai trăit această senzaţie şi nu numai că îşi aminteşte împrejurările, dar retrăieşte starea psihologică din trecut: este vorba despre un ritual uitat, anume de duminicile copilăriei sale la Combray, când intra dimineaţa, înainte de a merge la biserică, în camera unei mătuşi suferinde, iar aceasta înmuia o madlenă în ceaiul de pe noptieră şi i-o dădea ca pe o cuminecatură. Regăsirea acelui episod al vieţii sale îi actualizează gândurile de atunci, atmosfera de la Combray, rădăcinile complexului său psihologic.

Toate momentele de recuperare a memoriei camuflate în imaginea madlenei conţin subtile trimiteri la c0mplexul oedipian; prăjitura – o mică scoică de patiserie, atât de generos senzuală, în cutele ei severe şi cucernice – îi revelează timpul subiectiv şi lumea sa interioară invadată de simbolul feminităţii necunoscute; la imaginea madlenei se adaugă biserica, alt simbol feminin (şi care se numeşte La Madeleine), iar senzaţiile recăpătate se fixează într-un Combray în care Marcel trăieşte sentimentul abandonului (în timpul lungilor vizite ale lui Swann), respectiv, drama culcării sale fără să primească sărutul matern. De-a lungul romanului, obsesia fetelor de pe plaja din Balbec, povestirea iubirii lui Swann pentru Odette, sechestrarea Albertinei contribuie la definirea psihologică a personajului.

În altă ordine, romanul lui Proust reconstituie o epocă (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, până la Primul Război) în care aristocraţia dispare pentru totdeauna (vulgara doamnă Verdurin devine prin căsătorie prinţesa de Guermantes). Scriitorul realizează fresca socială prin minuţioase şi inteligente comentarii asupra unor cărţi la modă, a unor idei, particularizează mentalitatea generală urmărind gesturi, atitudini ale unui personaj, dar, cel mai adesea, ale sale, fără intenţia de a crea caractere, ci de a da imaginea unei lumi, dintr-o perspectivă voit subiectivă. Din aceste motive, naraţiunea proustiană se derulează fără grabă, urmărind drumul labirintic al gândului.

sursa: Doina Ruşti – Enciclopedia culturii umaniste

Mucius Scaevola – porecla

Mucius Scaevola a fost un plebeu care, potrivit legendei, ar fi intrat în tabăra etruscilor pe când aceştia asediau Roma pentru a-l ucide pe regele lor, Porsenna. Din întâmplare, a ucis pe altcineva şi a fost luat prizonier. Şi-a ars apoi, în captivitate, mâna dreaptă, pentru că a eşuat în încercarea de a-l ucide pe regele Porsenna şi, rămânând fără ea, a primit porecla de Scaevola-Stângaciul.

Legenda spune că gestul curajos al lui Scaevola l-ar fi determinat pe regele Porsenna să încheie pace cu romanii.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009