Putem pleca oricând
Oana îmi spune:
„Privesc pe fereastră la copacii îmbrăcați în haine de toamnă și mă gândesc că poate frunzele lor aurii vor să ne arate cât soare au strâns peste vară, să ne bucure cu haina lor cea mai strălucitoare, acum în ultimele clipe, când orice bătaie de vânt le poate desprinde de pe ram și le poate trimite la pământ pentru totdeauna.
Poate că și noi oamenii ar trebui să adunăm cât mai multă lumină în sufletele noastre și să încercăm să-i bucurăm pe cei din jurul nostru, cu atât mai mult cu cât timpul trece peste noi și putem pleca oricând…”
Despre univers. Exercițiu de imaginație
Oana îmi povestește:
„La școală le vorbesc copiilor despre Univers. Mă gândesc cum să le explic mai bine cât de mare este acesta și le propun un exercițiu de imaginație.
Le cer copiilor să privească pe fereastră și să-mi spună ce văd. „Copaci, case, blocuri…” Le povestesc atunci că școala ar putea fi asemănată cu planeta noastră, iar ce vedem pe fereastră ar putea fi planetele din jurul Terrei. Întregul nostru Sistem Solar ar putea fi mare cât un oraș.
Dar dincolo de orașul nostru ce se află? Sunt alte orașe, adică alte sisteme solare, toate cuprinse într-o țară, adică o galaxie. Dar în lume sunt multe țări, deci multe galaxii. Și lumea se continuă dincolo de pământul întreg… Dincolo de miliardele de galaxii, se mai ascund taine ale Universului, pe care le putem surprinde înțelegând mai bine lumea în care trăim!”
Ziua Imnului Național
Pe 29 iulie sărbătorim Ziua Imnului Naţional al României.
Începând din 1848, „Deșteaptă-te, române!” a fost un cântec foarte drag românilor datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă în el, insuflându-le curaj în momentele cruciale ale istoriei. Avem deci astăzi un bun prilej de a asculta Imnul, menit să ne ajute să ne simțim mai patrioți ca de obicei. 🙂
Ziua Învăţătorului
Astăzi este o zi specială, zi de sărbătoare pentru învăţământul românesc.
5 Iunie este Ziua Învăţătorului, data de naştere a dascălului Gheorghe Lazăr (1779-1823), întemeietorul învățământului modern românesc. În 1818 acesta a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava.
Cu educația începe destinul fiecărui om. Cel care îi ajută pe copii să facă primii paşi în dezvoltarea lor intelectuală şi morală, le dezvăluie tainele cărţilor şi îi îndrumă cu răbdare şi înţelegere pe drumul cunoașterii este Învăţătorul. Cu toții îi datorăm respect și recunoștință.
La mulți ani!
Charles Baudelaire: Frumosul, moda și fericirea
Există în lume, și chiar în lumea artiștilor, oameni care se duc la muzeul Luvru, trec în grabă și fără a arunca măcar o privire prin fața unei întregi galerii de tablouri foarte interesante, deși de mâna a doua, și se postează visători în fața unui Tițian sau a unui Rafael, dintre cele mai banalizate prin reproduceri. Ies apoi satisfăcuți, spunându-și nu o dată: „Sunt un adevărat cunoscător!” La fel sunt și unii care, fiindcă au citit cândva din Bossuet şi Racine, cred că au străbătut toată istoria literaturii.
Din fericire apar din când în când spirite justițiare, critici, amatori, pasionați care afirmă că Rafael sau Racine nu înseamnă totul și că în „poetae minores” există pagini bune, solide și rafinate. Iar pentru a încheia, ei arată că admirația nețărmurită față de frumos în general, exprimată de poeții și artiștii clasici, nu trebuie să pună în umbră frumusețea singulară și spontană sau detaliul caracteristic.
Trebuie spus că, de câțiva ani, lumea s-a schimbat puțin. Prețuirea pe care amatorii o acordă astăzi delicatelor imagini gravate și colorate în secolul trecut arată că s-a produs o reacție în sensul de care publicul avea nevoie; Debucourt, Saint-Aubin şi mulți alții au intrat în dicționarul artiștilor demni de a fi studiați. Însă ei reprezintă trecutul; or, tocmai de pictura de moravuri actuale vreau să mă ocup acum.
Cărţile, ca şi oamenii
Cărţile sunt, spunea cineva, ca şi oamenii din existenţa noastră: cu unele ne întâlnim doar în treacăt, pentru o clipă sau două, apoi le uităm numele, chipul, timbrul…
Cu altele suntem siliţi să convieţuim, prin forţa împrejurărilor; pe altele le ştim doar din auzite dar nu ne e dat să ne bucurăm vreodată de tovărăşia lor.
În fine, cred că există cărţi pe care le descoperim într-o zi ca din întâmplare, de care ne apropiem treptat, intrăm în dialog, iar în cele din urmă ne trezim cuprinşi cu totul de farmecul lor… Pe acestea le purtăm toată viaţa în noi!
(Derek Rowntree)
A fost odată
A fost odată un om, spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară. O avea închisă într-o colivie şi-o îngrijea atât de bine încât zilnic pasărea se făcea mai frumoasă şi penele ei deveneau mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură. Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiu-i stăpân. Trebuie să spunem că, în nechibzuita ei aventură, pasărea aceasta tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel, chiar dacă stăpânul a putut să închidă în sfârşit pasărea hoinară în colivie, n-a putut însă să repare şi stricăciunile făcute de ea în călătoria ei…
La fel se întâmplă cu cei care lasă, necugetaţi fiind, să le scape gândurile din colivia minţii lor.
Între a tăcea şi a şti să taci
Există oameni care tac fără nici un motiv. Sau, mai curând, au un motiv pe care nu îndrăznesc să-l mărturisească: n-au ce spune.
Alţii tac din lene. Gândul că ideea lor ar da naştere unor controverse îi împiedică s-o enunţe. Le e teamă de ivirea unor dezbateri pe care ar fi nevoiţi să le înfrunte. Se înspăimântă gândindu-se la efortul intelectual care ar trebui făcut ca să răspundă unor argumente, să le respingă sau să dezvolte altele noi. Tăcând, oamenii aceştia se feresc de orice bătaie de cap şi se complac în indolenţa lor obişnuită.
Există şi oameni care tac din sfială. Gândindu-se să-şi formuleze ideile, o stinghereală din cale-afară de puternică îi doboară. Le e frică să nu se zăpăcească. Se tem de ridicol. Şi se întreabă cu nelinişte mare dacă vorbirea lor va reproduce gândul până la capăt.
Pe lângă aceşti muţi puţini interesanţi, mai există o varietate destul de comună: aceea a îngâmfatului. Îngâmfatul îşi închipuie bucuros că interlocutorii săi nu-s demni să-l asculte şi se închide într-un mutism dispreţuitor, a cărui accentuare în timpul conversaţiei i se pare că stabileşte o linie de demarcaţie între el şi cei care puteau da replica.
Erau doar sărmane vrăbii și eu voiam să-i fac vulturi…
Povestește Nikos Kazantzakis:
Legăturile cu contemporanii mei n-au avut mare influență asupra vieții mele. N-am ținut la prea mulți, fie că n-am reușit să-i înțeleg, fie că i-am privit cu dispreț, sau că n-am avut norocul să întâlnesc oameni care meritau să fie iubiți.
Cu toate astea, n-am urât pe nimeni, chiar dacă pe câțiva i-am rănit fără să vreau. Erau doar sărmane vrăbii și eu voiam să-i fac vulturi… Mă încăpățânam să-i scap de mediocritate și de rutină, îi hărțuiam fără să țin seama că nu pot zbura mai sus, și făcându-i să se prăbușească la pământ.
sursa: Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, Trad.: Alexandra Medrea-Danciu, București, Editura Univers, 1986
Agresiune umană
Oamenii au prea puține rețineri înnăscute care să-i împiedice să folosească armele lor artificiale unii împotriva celorlalți. Armele de foc și bombele, deoarece permit uciderea la mare distanță, par să-l elibereze pe utilizator de orice răspundere. În Human Aggression, Anthony Storr remarcă:
1 Mai – Ziua Internațională a Muncii
1 Mai este celebrată ca Ziua Muncii sau Ziua celor ce muncesc, în peste 80 de țări. La originea zilei de 1 mai stau manifestațiile pentru reducerea normei orare de lucru a muncitorilor din SUA de la sfârșitul secolului al XIX-lea – manifestații violente care s-au încheiat cu morți și răniți. În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internațională a Muncii.
În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte.
23 aprilie – Ziua internațională a cărții și a drepturilor de autor. Ziua Bibliotecarului
Ziua internațională a cărții și a dreptului de autor este sărbătorită la 23 aprilie în fiecare an, începând din 1996, la inițiativa UNESCO. În această zi, în aproape toate țările lumii au loc acțiuni de omagiere a cărții, a autorilor, a editorilor, a librarilor, a bibliotecarilor și, implicit, a cititorilor.
În România, printr-o Hotărâre de Guvern din 14 aprilie 2005, data de 23 aprilie a fost declarată Ziua Bibliotecarului, astfel că cele două sărbători sunt marcate concomitent în fiecare an.
11 martie – Ziua Europeană a Victimelor Terorismului
Data de 11 martie a fost declarată de Parlamentul European ca fiind Ziua europeană a victimelor terorismului. Data propusă inițial era 11 septembrie, ziua celor mai mari atentate teroriste comise în lume (SUA, 2001), dar cele patru atentate comise la Madrid în dimineața zilei de 11 martie 2004 au determinat, însă, stabilirea acestei date. La Madrid s-au înregistrat 191 de morți și aproximativ 1.500 de răniți.
„Istorii regăsite” împlineşte 7 ani!
Astăzi, 24 februarie 2017, istoriiregasite.wordpress.com împlineşte 7 ani de la apariţia sa în blogosfera românească!
Având peste 4.400 de articole și 5.000 de vizitatori zilnici, blogul își îndeplinește scopul, acela de a facilita accesul spre informația istorică.
Mulțumesc cititorilor pentru interesul constant pe care îl manifestă față de „Istorii regăsite”.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente