3 curiozităţi istorice
Ştiaţi că? Prima statuie din Bucureşti – înfăţişând o coloană înaltă de cinci metri, aşezată pe spatele a patru cai şi având în vârf o acvilă – a fost realizată de Karl Storck în 1860? Iniţial, statuia a fost amplasată în grădina Episcopiei, de pe Calea Moşilor, pentru ca în anul 1890 să fie mutată pe Bulevardul George Coşbuc.
Prima statuie comemorativă a unui om de seamă din ţara noastră este opera lui Karl Storck? Realizată în 1869, îl reprezintă pe Spătaru! Mihail Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colţea, situată în curtea aşezământului.
Atât de puţin!
La Academia Franceză se discuta despre şansele unul candidat de a ajunge între „nemuritori“. Majoritatea celor prezenţi erau împotriva primirii între „cei 40” a pretendentului. Numai academicianul Villemain, când i se ceru părerea, spuse:
– Contra celor exprimate aici, eu dau votul candidatului. E un om politicos şi bine crescut care nu are împotriva sa decât operele pe care le-a scris. Şi e atât de puţin lucru! 🙂
Dezastru în deşert – Greşeli fatale în istorie
Vreme de aproape şase luni, Statele Unite nu au reuşit să obţină eliberarea celor 53 de ostatici americani din mâinile fanaticilor iranieni de la Teheran. Când superputerea s-a decis să acţioneze, forţa militară desfăşurată s-a dovedit a fi inadecvată.
Teheran, 25 aprilie 1980. Camioane cu însemnele armatei iraniene se opresc la intrarea de serviciu a ambasadei Statelor Unite. În timp ce împuşcăturile tulbură liniştea nopţii, vehiculele grele forţează porţile ambasadei. Şase elicoptere militare apar nu se ştie de unde. Trei dintre ele aterizează în curtea ambasadei, acoperite de tirul celorlalte trei. Un comando de 90 de oameni coboară şi se alătură celor de jos în atacul asupra ambasadei. Împreună reuşesc să-i copleşească uşor pe apărători şi preiau 50 de ostatici americani. O altă echipă aduce încă trei ostatici ţinuţi separat la Ministerul iranian de Externe aflat în vecinătate.
În timp ce membrii miliţiei iraniene se împuşcă din confuzie unii pe alţii, comandoul urcă ostaticii în elicoptere. Aparatele se ridică si dispar în noapte. După un timp aterizează într-un loc îndepărtat din deşert unde avioane de transport aşteaptă să-i ducă pe ostatici şi pe salvatorii lor departe de pământul iranian. Statele Unite pun capăt prin această acţiune unei îndelungi umilinţe. Preşedintele Jimmy Carter este elogiat de întreaga ţară pentru iniţiativa îndrăzneaţă. În linii mari acesta este modul în care strategii Casei Albe şi-au imaginat ducerea acţiunii de eliberare a ostaticilor după 172 de zile de captivitate. Din păcate, însă, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta.
Istorii regăsite împlineşte 3 ani!
EVENIMENT IMPORTANT!
Astăzi, 24 februarie 2013, istoriiregasite.wordpress.com împlineşte 3 ani de la apariţia sa în blogosfera românească! La cât mai multe articole citite! 🙂
Renaşterea – Istoria unei epoci
RENAȘTEREA – epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.
Mai este şcoala un loc sigur?
Şcoala este o instituţie socială, un loc în care grupuri de elevi din medii sociale diferite şi largi se întâlnesc. Atât cultura socială dominantă, cât şi contextul politic şi economic cărora le aparţine şcoala influenţează şi îşi lasă amprenta asupra vieţii de relaţie şi schimburilor între cei care funcţionează în mediul şcolar. Şcoala nu mai este un spaţiu închis, o enclavă a societăţii, ea preia tensiunile şi problemele acesteia, conflictele şi dilemele ei. Ca atare, când vorbim despre şcoală, nu putem blama în niciun fel profesorii pentru problemele care pun în centrul lor şcoala.
Velazquez – Viaţa şi opera
Velazquez, Diego Rodriguez de Silva (06.06.1599, Sevilla, Spania – 06.08.1660, Madrid) Cel mai important pictor spaniol din sec. XVII, gigant al artei occidentale, Velazquez este universal recunoscut drept unul dintre cei mai mari artişti din lume. Naturalismul în care a fost instruit a furnizat un limbaj pentru exprimarea puterii sale remarcabile de observaţie în portretizarea atât a modelelor vii, cât şi a naturilor moarte. Stimulat de studierea picturii veneţiene din sec. XVI, a evoluat de la un maestru al asemănărilor fidele şi al caracterizării, devenind un creator de capodopere de impresii vizuale, unic în vremea sa. Cu o diversitate uimitoare de tuşe şi armonii de culoare subtile, a obţinut efecte de formă şi textură, spaţiu, lumină şi atmosferă care îl fac principalul predecesor al impresionismului francez din sec. XIX.
Bogdan Murgescu – Istoria României în texte
Autor: Bogdan Murgescu
Titlu: Istoria României în texte
Editură: Corint
An: 2001
Sursa: Scribd
**************************************************************************
Deşi destinată în principiu tuturor celor interesaţi de istoria românească, prezenta culegere de texte a fost alcătuită cu menirea explicită de a fi de folos îndeosebi profesorilor de istorie din învăţământul secundar şi studenţilor. Schimbările de programe şi manuale şcolare din ultimii ani au pus pe profesorii de istorie în faţa solicitării de a-şi înnoi demersul didactic. Multe teme nou introduse ridică dificultăţi apreciabile, iar controversele dintre specialişti sunt uneori derutante pentru cei care nu au răgazul să urmărească meandrele dezbaterilor academice. De aceea credem că alcătuirea unui instrument de lucru comod şi practic, în care să poată găsi texte esenţiale pentru aproape toate temele incluse în programele şcolare aflate astăzi în uz, poate fi de un real ajutor. (Prof. dr. Bogdan Murgescu)
Arta de a zăpăci pe naivi cu promisiuni aurite
Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “După ce Take Ionescu a înfiinţat Partidul Conservator-Democrat, în 1908, vânătoarea de partizani începe cu furie necunoscută până atunci în ţară. Dacă cei mai de jos erau naivi care credeau într-un viitor strălucit pentru toată lumea, ceilalţi erau ademeniţi de strălucite perspective personale. În toată lumea agenţii propagandişti făgăduiau tot ce li se cerea. Mai ales unul dintre ei trecuse mare meşter în arta de a zăpăci pe naivi cu promisiuni aurite. Spre pildă:
A.D. Xenopol – Principiile fundamentale ale istoriei
Autor: A.D. Xenopol
Titlu: Principiile fundamentale ale istoriei
Editura: Tipografia H. Goldner
An: 1900
Sursa: Unibuc.ro
*******************************************************************
Scriind această carte, nu am avut în cuget a alcătui o filosofie a istoriei, nici nu am căutat a tălcui trecutul dintr-un punt de vedere oarecare. Lucrarea noastră urmăreşte cu totul o altă ţintă decât acea de a da o explicare împrejurărilor prin care s-a strecurat neamul omenesc. Vroim numai să cercetam şi să întemeiem principiile pe care se razimă cunoştinţa trecutului, să dovedim caracterul cu desăvârşire ştiinţific al acestei cunoştinţi şi să apărăm istoria împotriva învinuirilor ce i se aduc din toate părţile; într-un cuvânt, vroim să constituim ştiinţa istoriei. (A.D. Xenopol)
Deux ex machina – Un zeu dintr-o maşinărie
În vremea tiranului Pisistrate (600 ‑ 527 î.e.n.), la Atena au loc primele reprezentaţii teatrale. Ritualurile cu măşti de ţap de la sărbătorile lui Dionysos se dezvoltă dincolo de intonarea imnurilor închinate zeului de corul dirijat de un corifeu: apare dialogul, prin divizarea corului şi prin avansarea actorului‑interpret al patronului divin. Tematica se extinde asupra miturilor, a legendelor şi a istoriei. Inovaţiile se succed neverosimil de rapid şi, numai pe durata unui secol şi jumătate, teatrul grec atinge nivelul unui clasicism excepţional prin Eschil (526‑456 î.e.n.), Sofocle (496‑405 î.e.n.), Euripide (480‑406 î.e.n.) şi Aristofan (445‑380 î.e.n.), expresie a faptului că dramaturgia răspunde unor imperative ale societăţii aflate în căutarea identităţii sale în raport cu Destinul, cu voinţa afirmării, cu sensul personalităţii umane, cu aspectele unei religii ale cărei limite devin transparente.
Istoriografia greacă şi elenistică (ultima parte)
Xenofon
După Tucidide, istoriografia elină cunoaşte o perioadă de evidentă decădere. Afirmaţia este valabilă chiar pentru urmaşul său direct, XENOFON. Atenian de origine (născut prin 427–426), discipol al lui Socrate, el a dus o viaţă aventuroasă, s-a înrolat în oastea de mercenari cu care Cirus cel Tânăr urmărea să-l înlăture de pe tronul Persiei pe fratele său Artaxerxes, a fost exilat din Atena, trăindu-şi o mare parte a vieţii la Sparta şi participând la diferite expediţii, pentru a reveni în ultima parte a vieţii (a murit după 354), în cetatea natală.
Istoriografia greacă şi elenistică (partea a doua)
Herodot si Tucidide
HERODOT din Halicarnas (n. cca 485 – m. cca 420 î.Hr.) este considerat, în general, drept întemeietorul disciplinei noastre, drept “părintele istoriei”, după aprecierea lui Cicero. Scrierea sa, Istorii, este, astfel, o operă de pionerat, ceea ce face ca ea să aibă importante limite; în acelaşi timp, însă, Herodot a indicat principalele direcţii pe care trebuia să meargă noua disciplină, a pus bazele unor importante tradiţii, ce aveau să fie dezvoltate ulterior.
Istoriografia greacă şi elenistică (prima parte)
Hesiod
Ca şi alte manifestări ale spiritului uman, istoriografia – în sensul propriu al cuvântului – este un produs al Greciei antice. Faptul îşi are explicaţiile sale bine definite. Elada a oferit gândirii, în general, şi celei istoriografice, în particular, condiţii mult mai favorabile decât acelea din Orientul antic. Ele rezultă, în primul rând, din superioritatea structurii social-politice a Greciei antice. Spre deosebire de Orient, unde imense teritorii sunt reunite sub puterea despotică a unui monarh, considerat ca o zeitate pe tron, ceea ce nu îngăduia o viaţă politică şi elimina posibilitatea unei gândiri libere, în Grecia predominau statele-cetăţi; or, multitudinea acestora şi specificul organizării lor au permis participarea unui mare număr de cetăţeni la viaţa publică. Dezbaterile din agora, prin varietatea lor şi relativa libertate în care erau purtate, au contribuit nu numai la stimularea gândirii politice, ci şi la dezvoltarea generală a spiritului grec. Printre altele, ele erau de natură să stimuleze preocupările pentru istorie; în dezbaterea unei probleme contemporane, apelul la trecut era adesea indispensabil pentru argumentarea unei anumite hotărâri.
Moartea neagră – dicţionar de termeni istorici
Moartea neagră – Epidemie de ciumă bubonică şi pneumonică, ce a izbucnit şi a făcut ravagii în Europa în secolul XIV.
Flagelul a pornit din Asia şi a ajuns în Europa în 1347, când o armată turcă ce asedia un post comercial genovez în Crimeea, a catapultat cadavre infestate cu ciumă în oraş. Ciuma s-a întins din porturile mediteraneene în toată Europa, între 1347 şi 1351. Replici ale ciumei au mai avut loc şi în anii 1361-1363, 1369-1371, 1374-1375, 1390 şi 1400. Târgurile şi oraşele mari au fost mai afectate decât satele, în unele cazuri murind comunităţi întregi. Aproape întreaga economie europeană a fost distrusă. Cam o treime din populaţia continentului european, un total de 25 de milioane de oameni, a murit în timpul epidemiei.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente