Arhive etichetă: Convenţia de la Paris

Convenţia de la Paris. Dicţionar de termeni istorici

Congresul de la Paris_1856

Convenţia de la Paris – Înţelegere între reprezentanţii Puterilor Garante, întruniţi în cadrul Conferinţei de la Paris (mai-august 1858),  document care cuprindea şi referiri la statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor Române.

sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009

Unirea Principatelor Române şi reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor Romane

Perioada 1849-1859

După înfrângerea revoluţiei de la 1848, unirea Principatelor a devenit principalul obiectiv naţional promovat de mişcarea unionistă.

Conferinţa de pace de la Paris (1856) Tratatul de pace semnat de marile puteri la Paris, în urma Războiului Crimeei şi a înfrângerii Rusiei, stabilea pentru Principate:

  • înlăturarea protectoratului Rusiei şi înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a marilor puteri europene;
  • revenirea în componenţa Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei;
  • organizarea unei Adunări ad-hoc (Divan ad-hoc) în fiecare Principat, care să exprime părerea populaţiei în problema unirii.

Continuă citirea →

Unirea Principatelor

Sfârşitul războiului Crimeii (1853 -1856), ce implicase, pe de o parte, Imperiul Rus, iar, pe de alta, Imperiul Otoman, aliat cu al Doilea Imperiu Francez, regatul Marii Britanii şi cel al Sardiniei, a oferit un context internaţional favorabil punerii în practică a unuia dintre cele mai vechi proiecte româneşti: unirea, rămasă în istorie ca „unirea mică”.

Continuă citirea →

Făurirea statului român modern

Contextul internaţional şi intern. Contextul internaţional premergător anului 1859 ne aduce în centrul atenţiei un nou conflict între Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman, conflict cunoscut sub numele de Războiul Crimeei şi desfăşurat între anii 1853-1856. În perioada războiului, Principatele Române au fost ocupate de trupele ruseşti şi austriece; domnitorii s-au refugiat în Imperiul Habsburgic. După cei trei ani de război, în care au intervenit Marile Puteri, ale căror interese gravitau în jurul Balcanilor (Austria, Franţa, Anglia), Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris şi încheierea tratatului la 30 martie 1856.

În plan intern, după revoluţia de la 1848-1849 din Principatele Române (Moldova şi Ţara Românească), Convenţia de la Balta-Liman (1849) restabilea Regulamentele Organice şi confirma dominaţia imperiilor Otoman şi Tarist. Cele două puteri- suzerană şi protectoare – controlau activitatea domnitorilor, consideraţi înalţi funcţionari ai Porţii, dorind să suprime răspândirea ideilor liberale şi naţionale. Cu toate acestea, domnitorii Barbu Ştirbei – în Ţara Românească, şi Grigore Alexandni Ghica – în Moldova, au încurajat dezvoltarea economiei şi a învăţământului, iar cel din urmă menţionat a îngăduit revoluţionarilor exilaţi să revină în ţară şi chiar, pe unii dintre ei, i-a numit miniştri (Costache Negri şi Mihail Kogălniceanu).

Congresul de pace de la Paris (1856). La Congresul de pace de la Paris, preşedintele acestuia, contele Walewski, ministru de externe al Franţei, a propus unirea Principatelor Române sub conducerea unui principe străin. Propunerea era menită să oprească expansiunea rusească în Peninsula Balcanică.

Tratatul de pace înscria următoarele prevederi:
– puterea suzerană ramâne Imperiului Otoman;
– protectoratul singular al Rusiei ţariste este înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri (Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman);
– judeţele din sudul Basarabiei, Bolgrad, Cahul şi Ismail, erau retrocedate spaţiului românesc;
– revizuirea Regulamentelor Organice;
– dreptul la armata naţională;
– libertatea de navigaţie, comerţ şi culte;
– convocarea în Principate a câte unei adunări consultative şi reprezentative, numite adunări ad-hoc (cu rol de a consulta românii în problema unirii).

Hotărârile adoptate la Paris au avut drept efect dezvoltarea unei practici politice: mişcarea unionistă formată din elita paşoptistă şi boierimea liberală (la Iaşi, era organizată în jurul lui Mihail Kogălniceanu; la Bucureşti, în jurul lui C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu).

Rezoluţiile adunărilor ad-hoc (Bucureşti, Iaşi, 1857) au prevăzut:
– unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
– prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
– respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulaţiilor;
– neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului;
– Adunare legislativă şi guvem constituţional reprezentative, sub garanţia Marilor Puteri;

Rezoluţiile au reliefat dorinţa de unire a românilor şi opţiunea lor pentru un regim politic democratic, precum şi instaurarea unei monarhii străine cu scopul de a oferi sprijin extern.

Situaţia Principatelor Române prin „Convenţia” din cadrul Conferinţei de la Paris (1858)

Statutul intern şi internaţional privind Principatele Române a fost stabilit prin „Convenţia” de la Paris, care prevedea următoarele:
– unirea sub forma unei uniuni: „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”;
– suzeranitatea Imperiului Otoman;
-protectoratul colectiv al Marilor Puteri;
– principiul separării puterilor în stat;
– puterea executivă deţinută de doi domni (aleşi pe viaţă, prin vot censitar) şi două guverne;
-puterea legislativă deţinută de domnitori, Adunări legislative separate şi Comisia Centrală cu sediul la Focşani (elabora legile comune Principatelor);
– puterea judecătorească exerciată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cu sediul la Focşani;
– articolul 46 stabilea: egalitatea între munteni şi moldoveni în faţa legilor şi la plata impozitelor, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, dreptul de a deţine proprietate în reciprocitate (muntenii în Moldova şi invers), egalitate la promovarea în funcţii şi stabilirea unor noi raporturi între proprietari şi ţărani.

Realizarea Unirii. Misiunea de a organiza alegerile pentru adunările elective (aveau rolul de a-l alege pe domn) a revenit caimacamilor (câte trei numiţi pentru fiecare dintre Principate).

În Moldova, „partida naţională”, care era puternică în adunarea electivă, propune candidatura lui Alexandru Ioan Cuza. În 5/17 ianuarie l859, acesta este ales domn al Moldovei cu unanimitate de voturi. În Ţara Românească, adunarea electiva era dominată de conservatori, care se opuneau unirii.

Singura soluţie pentru realizarea unirii era alegerea lui Al. I. Cuza şi în Ţara Românească (este speculată omisiunea din „Convenţia“ de la Paris referitoare la faptul ca aceeaşi persoană nu poate ocupa funcţia de domnitor în ambele Principate).

La 24 ianuarie 1859 Al. I. Cuza este ales domn şi în Ţara Românească. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a însemnat realizarea primului pas în formarea statului român modern.

Domnia lui Al. I.  Cuza (1859-1866). Măsuri de consolidare a Unirii

Dubla alegere a domnitorului Al.I. Cuza, la 5 ianuarie în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească, atestă uniunea personală care trebuia recunoscută de Marile Puteri. În condiţiile existenţei a două guveme şi a două adunari legislative, obiectivele principale ale domnitonilui erau: recunoaşterea dublei alegeri, realizarea unirii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, crearea unui plan de refonne care sa modernizeze societatea românească.

Marile Puteri, cu toate obiecţiile Imperiilor Habsburgic şi Otoman, au acceptat dubla alegere în perioada martie – august 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris.

În plan intern, au fost unificate serviciile de vamă şi serviciile telegrafului, au fost promovate elemente ale burgheziei în aparatul de stat, au fost numiţi funcţionari munteni în Moldova şi invers, a fost creată amtata unică cu sediul la Floreşti (lângă Ploieşti) şi s-a înfiinţat primul minister – Ministerul de Război. Capitala a fost stabilită la Bucureşti, iar stema reunea simbolurile celor două spaţii geografice.

La sfârşitul anului 1861, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, Marile Puteri au convins sultanul să emita un firman prin care să recunoască oficial unirea pe timpul domniei lui Al.I. Cuza.

„Proclamaţia” către ţară adresată de domnitor facea cunoscut succesul obţinut şi proclama unirea deplină şi naşterea naţiunii române: „unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este intemeiată”. Astfel s-a constituit, la 22 ianuarie 1862, prima Adunare legiuitoare şi cel dintâi guvern unic, condus de Barbu Catargiu.

Instabilitatea guvemamentală, în special în perioada 1859-1862, a fost determinată de lipsa exerciţiului politic de tip democratic, de contradicţiile existente în conţinutul „Convenţiei“ şi de fragilitatea clasei politice româneşti.

Instalarea guvernului Mihail Kogălniceanu. Considerat cel mai important pentru activitatea sa reformatoare, guvemul condus de Kogălniceanu a fost instalat în 11 octombrie 1863.

În noiembrie 1863, la deschiderea lucrărilor Adunării legislative, Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reformele şi agrară, organizarea armatei, reforma instituţiilor publice, secularizarea averilor mănăstireşti.

La 25 decembrie 1863 a fost votată legea de secularizare a averilor care reprezentau 25% din pământul arabil. Este vorba de averile mănăstirilor închinate, deci aflate sub patronajul Patriarhiei de la Constantinopol. Conform legii, aceste bunuri treceau în proprietatea statului, veniturile aparţinând bugetului.

Perioada decembrie 1863 – mai 1864 se caracterizează printr-o activitate legislativă bogată: sunt adoptate legi dupa modelul francez: Codul civil (garanta libertatea persoanei şi egalitatea în faţa legilor), Codul penal, legea organizării judecătoreşti.

Lovitura de stat (2 mai 1864). Măsura reformatoare care va stârni disputa dintre guvern şi Adunarea legislativă (Camera) este legea rurală. Proiectul prezentat de Mihail Kogălniceanu este respins de adunarea dominată de conservatori, guvernul primind vot de neîncredere; consecinţa a fost obligaţia acestuia de a se dizolva. Domnitorul a preferat să menţină guvernul şi, prin lovitura de stat din 2 mai 1864, a dizolvat forul legislativ.

Actul de la 2 mai 1864 a însemnat:
– dizolvarea adunării legislative;
– menţinerea guvernului;
– elaborarea unei noi legi fundamentale de organizare a statului, sub numele de Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris;
– o nouă lege electorală.

Principalele reforme şi importanţa lor. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris aprobat prin plebiscit (acţiune de consultare a opiniei publice care se pronunţa prin „da” sau „nu” asupra unei hotărâri majore) prevedea:

– sporirea considerabilă a prerogativelor domnului: are şi iniţiativa legislativă, numeşte un sfert din membrii Senatului (numit „Corp Ponderator”) şi preşedintele Adunării.

– legile erau elaborate de Consiliul de Stat, înfiinţat în 1864, iar dreptul de a primi petiţii revenea numai Senatului.

Prin legea electorală, creştea considerabil numărul alegătorilor, care se împărţeau în două categorii: alegătorii primari (votau prin delegaţi 1 la 100 şi erau plătitori de impozit – 48 de lei/sate şi 80-100 lei/oraşe) şi alegătorii direcţi (plătitori de impozit – 4 galbeni/pensionari şi intelectuali).

La 14 august 1864, Al.I. Cuza a promulgat legea rurală, pe care a însoţit-o şi de o „Proclamaţie“, care arăta că ţăranii au de acum propria lor moşie, au o patrie de iubit şi de apărat. Legea elibera ţăranii din dependenţă, îi împroprietărea cu loturile de pământ avute în posesie (folosinţă), în funcţie de puterea economică (numărul de vite), se desfiinţau claca, dijma, carele de lemne şi alte obligaţii datorate proprietarilor fie în natură, fie în bani. Ţăranii trebuiau să plătească despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani, iar pământul nu putea fi ipotecat sau înstrăinat timp de 30 de ani. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe loturile de casă şi grădinărit.

Caracterul moderat al legii, limitele acesteia au fost:
– întinderea mică a lotului cu care au fost împroprietăriţi ţăranii;
– un număr mare de ţărani au rămas neîmproprietăriţi;
– nu exista un regulament de aplicare a legii;
– măsurătorile s-au făcut cu multă greutate şi s-au săvârşit abuzuri.

Prin legea instrucţiunii publice, de la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, prima lege modernă a învăţământului public şi privat, elementar şi superior, se instituiau principalele libertăţi, obligativităţi şi gratuităţi, egalitatea între sexe şi laicizarea sistemului de învăţământ. Liceul avea şapte clase, cu o pondere a disciplinelor umaniste; şcolile de agricultură, arte, meserii şi comerţ, de pregătire pedagogică a viitorilor dascăli erau incluse în sistemul de învăţământ tehnic şi profesional. Învăţământul superior a cunoscut o dezvoltare deosebită prin înfiinţarea universităţilor de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). Sistemul de învăţământ era pus sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Reformele adoptate în timpul domniei lui Al.I. Cuza au favorizat procesul de modernizare a societăţii româneşti în spiritul programului paşoptist.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010

Convenţia de la Paris (7/19 august 1858)

Convenţia încheiată între Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia pentru organizarea Principatelor, Paris (7/19 august 1858)

Care, având depline puteri, recunoscute a fi în forma cuvenită, s-au întrunit în Conferinţa la Paris şi au hotărât următoarele:

Art. 1 — Principatele Moldovei şi Valahiei, constituie de acum înainte sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“, rămân sub suzeranitatea M.S. Sultanul. Principatele se vor administra liber şi în afară de orice amestec al Sublimei Porţi, în limitele stipulate prin acordul puterilor garante cu curtea suzerană. […]

Art. 3 — Puterile publice vor fi încredinţate în fiecare principat unui hospodar şi unei adunări elective acţionând, în cazurile prevăzute de prezenta convenţie, cu concursul unei comisii centrale celor două principate.

Art. 4 — Puterea executivă va fi exercitată de către hospodar.

Continuă citirea →