Arhive lunare: Decembrie 2010

Un an nou fericit!

Anunțuri

Manfred

Manfred este tipul eroului romantic orgolios, ogocentrist, solitar, pesimist, damnat, ducand povara unui destin implacabil.

Este eroul poemului dramatic omonim al lui Byron.

In muzica Manfred i-a inspirat pe Schumann si Ceaikovski in operele lor omonime.

Invazia sovietica din 1979 in Afghanistan

In decembrie 1979, invazia Afghanistanului de catre sovietici a stins orice urma de flacara care mai palpaia in cenusa destinderii sovieto-americane.

Actiunea Moscovei a succedat unui lant de evenimente a carui prima veriga a fost lovitura de stat de la Kabul, din aprilie 1978. Atunci un partid prosovietic, condus de Nur Muhammad Taraki, a rasturnat guvernul republicii si l-a ucis pe presedintele Muhammad Doud Khan impreuna cu intreaga lui familie. Dupa semnarea unui tratat de prietenie cu noul guvern, Uniunea Sovietica s-a vazut pusa in situatia de a sprijini un regim extrem de nepopular. Acest regim a fost inlaturat, in septembrie 1979, de dizidentii din propriile lui randuri. Acestia l-au omorat pe Taraki si pe tovarasii lui cei mai apropiati.

Moscova a raspuns in decembrie cu un transport aerian de trupe sovietice la Kabul. Aceste trupe – s-a pretins – au fost invitate in Afghanistan de catre noul regim, pretentie dezmintita de insisi emitatorii ei  prin participarea la jocul asasin soldat cu uciderea lui Hafiz Ullah Amin, liderul disident care il inlaturase pe Taraki, si prin instalarea unui regim dupa pofta inimii lor.

Ceea ce a urmat a fost o continua lupta de gherila a afghanilor, ce le-a provocat sovieticilor mari probleme.

Liderii sovietici si americani s-au plasat pe pozitii opuse in ceea ce priveste aventura afghana. Reprezentantii administratiei Carter au vazut in aceasta o probabila incercare a sovieticilor de a-si extinde influenta si prezenta directa in zona Golfului Persic si de a ameninta, astfel, echilibrul strategic existent. Leonid Brejnev, conducatorul Uniunii Sovietice, a sustinut pe de alta parte ca se contura pericolul ca Afghanistanul „sa se transforme intr-o baza militara pentru imperialism pe flancul sudic al tarii noastre”.

Cata influenta exercita asupra deciziilor sovietice un Brejnev in agonie prelungita ramane de discutat. Una peste alta, ceea ce parea sa fie o actiune menita sa garanteze existenta unui regim prosovietic in Afghanistan a avut un dur efect de bumerang. URSS s-a aflat timp de zece ani in fundatura unui razboi impopular. Statele Unite au reactionat cu un embargou asupra comertului cu cereale, cu un boicot olimpic, cu un spor de cheltuieli pentru inarmare si cu o atmosfera antisovietica pe toata linia.

Pentru viitorul previzibil, tot ceea ce aducea ca destindere intre marile puteri disparuse cu adevarat.

„Cea mai mare dezamagire pentru mine personal – scria presedintele Carter – a fost irosirea oricarei sanse de ratificare rapida a tratatului SALT II (limitarea armamentelor)”.

In cele din urma, Mihail Gorbaciov a reusit sa scoata Uniunea Sovietica din razboiul din Afghanistan.

 

sursa: Thomas Parish, Enciclopedia razboiului rece, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002, p.20

31 decembrie – Istoricul zilei

1617 – S-a născut Bartolomé Estebán Murillo, pictor spaniol

1679 – A murit Giovanni Alfonso Borelli, fizician italian

1869 – S-a născut Henri Matisse, pictor și desenator, inițiatorul fovismului

1877 – A murit Gustave Courbet, pictor, desenator și litograf francez

1880 – S-a născut George Marshall, general american

1889 – A murit Ion Creangă, scriitor român

1936 – A murit Miguel de Unamuno, scriitor și filosof spaniol

Actul de abdicare al regelui Mihai

Moartea lui Cristofor Columb (partea a doua)

In ciuda invaliditatii avansate provocate de artrita reumatoida si de tulburarile mintale (sau poate din cauza acestora din urma), Columb a plecat in luna mai a anului 1502 intr-o calatorie catre Lumea Noua. El era bolnav si s-a izolat in cabina lui in cea mai mare parte a voiajului. Starea sa a fost agravata de lipsa alimentelor de care ar fi avut nevoie, dar si de furtuni, de naufragiu, de revolta echipajului si de izolarea, vreme de un an, in Jamaica. In plus, el era cuprins de amaraciunea faptului ca acum axistau si alti exploratori ce o pornisera catre apus pe „marile lui” si care acostau pe „insulele lui”, lipsindu-l de noi descoperiri.

El marturisea sarcastic in jurnalul sau: „Pe atunci, toti mi-au luat planurile in ras; acum pana si croitorii vor sa faca desccoperiri”.

Intorcandu-se pentru ultima data in Spania, in anul 1504, a trebuit sa fie purtat pe brate pentru a cobori pe mal. Corpul i se umflase semnificativ, in special de la piept in jos, fapt ce i-a facut pe medicii vremii sa-l diagnosticheze cu „hidropizie cardiaca” din cauza valvelor cardiace afectate de sifilis. Tintuit la pat, Columb a rezistat pana pe data de 20 mai 1506. In final, a fost chemat un preot, s-a tinut o slujba, iar in prezenta prietenilor si a rudelor, marele explorator a primit ultima binecuvantare. Apoi inima lui a incetat sa mai bata – o inima care, in opinia medicilor contemporani, a fost afectata mai degraba de febra reumatica decat de sifilis.

Printr-o ironie potrivita, cadavrul lui Columb a calatorit aproape la fel de mult ca insusi navigatorul. Inmormantat initial la Biserica San Francisco din Valladolid, trupul sau a fost mutat in 1513, la cererea fiului sau, Diego, intr-o capela a manastirii Santa Maria de Las Cuevas din Sevilla. Apoi, in anul 1542, osemintele sale, impreuna cu cele ale fiului sau, au fost transportate in sicrie de plumb la Santo Domingo si inhumate in fata inaltului altar al catedralei. In anul 1795, cand Santo Domingo a fost retrocedat francezilor, ramasitele pamantesti ale lui Columb au fost mutate la Havana. Dupa ce Cuba si-a castigat independenta, Columb a fost dus in Spania si inmormantat intr-un monument modern din Catedrala din Sevilla.

Insa in 1877, cand casa parohiala a Catedralei Santo Domingo a suferit lucrari de largire, s-a descoperit un siciu de plumb, purtand la ambele capete inscriptia „CCA„, probabil de la Cristobal Colon Almirante. Oare Columb nu fusese niciodata transportat la Havana si in Spania?

Istoricii actuali sunt convinsi ca ramasitele autentice ale lui Cristofor Columb se afla se afla sub monumentul sau din Catedrala Santo Domingo.

sursa: Charles Panati, Cartea sfarsiturilor, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2005, p.361-364

30 decembrie – Istoricul zilei

39 – S-a născut Titus, împărat roman

1691 – A murit Robert Boyle, filosof și fizician irlandez

1865 – S-a născut scriitorul englez Rudyard Kipling

1944 – A murit scriitorul francez Romain Rolland

1947 – A avut loc abolirea monarhiei în România; regele Mihai este obligat să abdice şi să părăsească ţara

2006 – Fostul preşedinte irakian Saddam Hussein, condamnat la moarte pentru execuţia a 148 de şiiţi din Dujail în anii ’80, a fost spânzurat în Bagdad

Moartea lui Cristofor Columb (prima parte)

Decedat in 1506, la varsta de 55 de ani

Cauza mortii – afectiune cardiaca reumatica

Locul de odihna – monumentul lui Columb din catedrala orasului Santo Domingo

Ultimele cuvinte – „Doamne, in mainile Tale incredintez duhul meu”

Spre sfarsitul vietii, Cristofor Columb a fost chinuit de dureri, guta, slabirea vederii, artrita, vedenii si delir. Intr-un fel, aceste suferinte i-au fost provocate sau agravate de cele patru calatorii anevoioase catre noul taram care, in cele din urma, nu-i va purta numele, ci pe cel al unui alt explorator. Ajuns in Spania, la capatul ultimei sale calatorii transatlantice, el abia se mai putea tine pe picioare fara ajutor. Fiecare calatorie l-a adus pe acest descoperitor inalt, pistruiat si roscovan cu cate un pas mai aproape de declinul final.

Cel mai mare dintre cei cinci copii ai familei Colon (probabil de origine hispano-evreiasca), care locuia in Genoa in momentul nasterii sale, Cristofor a plecat pe mare pentru prima data la varsta de 14 ani. El era sanatos – stare de care se va bucura pana in jurul varstei de 45 de ani – cand, intr-o vineri, pe 3 august 1492, el a parasit portul spaniol Palos de la Prontera, navigand catre vest si inaugurand, astfel, o noua epoca de descoperiri maritime.

Prima tulburare a starii sale de sanatate a avut un caracter minor. Plecat din Europa de 225 de zile, el a notat in jurnalul sau doar „dureri de ochi”. Afectiunea, cunoscuta in prezent sub numele de trahom, este provocata de expunerea prelungita la stralucirea luminii solare puternice si este stiut despre Columb faptul ca petrecea ore in sir privind catre orizontul apusean. Desi nu era o afectiune grava, aceasta avea sa-l urmareasca pentru tot restul vietii.

In timul celei de-a doua calatorii, in 1494, Columb s-a imbolnavit grav. Simptomele saleerau o febra crescuta si delir, fiind provocate cel mai probabil de tifos. El a notat (la persoana a treia) ca afectiunea „l-a aruncat in bratele unei boli periculoase, dintre o febra pestilentiala si o letargie, ce il lipsea de ratiune si de memorie”. Zacand in nemiscare, el se credea in pragul mortii.

Cu toate acestea, el credea ca viata nu-i poate lua sfarsit inainte de a-si incheia misiunea „poruncita de divinitate” de a gasi o ruta apuseana catre coasta de est a Asiei. Dupa cum scria mai tarziu regelui Ferdinand si reginei Isabella despre debarcarea sa in Lumea Noua: „nu mi-au fost de folos nici logica, nici matematica si nici hartile; indeplinite au fost vorbele lui Isaia. (Columb face referire la Isaia 11:10-12, despre care el credea ca este o predictie a descoperirii sale).

In doua saptamani, febra si delirul au disparut. Insa in urmatoarele cinci luni, petrecute in cea mai mare parte in Indiile de Vest, au survenit cu o frecventa neregulata mai multe atacuri febrile. In acest timp, o mare parte a echipajului sau a fost cuprinsa de sifilis, si poate chiar si Columb. Ramane insa nelamurita dilema medicala daca boala a fost transmisa de amiral si de oamenii sai bastinasilor americani sau invers.

Cea de-a treia calatorie catre Lumea Noua, inceputa pe data de 30 mai 1498, i-a provocat alte tulburari grave de sanatate. Din luna iunie si pana in august, el a suferit de dureri si inflamari articulare, luptandu-se si cu o febra ridicata. El scria (cand putea, iar acum la persoana intai): Boala…[care] m-a cuprins este atat de puternica… Suferinta ma face sa nu pot scrie decat noaptea. In timpul zilei, nu am putere in maini.” Desi biografii sai timpurii atribuiau aceste simptome gutei, cei de mai tarziu au stabilit cu o precizie  mai buna ca era vorba de o artrita reumatica, afectiune ce-i uza in mod fatal inima.

Tot in timpul acestei a treia calatorii s-au manifestat dovezi clare de dereglare mintala si halucinatii auditive ( ce au dat nastere speculatiilor privind infectarea cu sifilis).

In ziua de Craciuna anului 1499, Columb scria ca ar fi auzit o voce divina: „Fa-ti curaj. Nu te teme, caci Eu ma voi ingriji de tot.” Vocea avea sa-i vorbeasca mult mai mult in a patra sa calatorie, ce a fost si ultima, Columb ajungand in aceea vreme sa se autointituleze Ambasadorul lui Dumnezeu.

29 decembrie – Istoricul zilei

1170 – A fost asasinat Thomas Becket, episcop englez

1825 – A murit pictorul francez Louis David

1843 – S-a născut Carmen Sylva, poetă și regina Elisabeta a României, soția regelui Carol I al României

1873 – S-a născut Ovid Densusianu, poet, lingvist, folclorist şi istoric literar

1893 – Oficirea căsătoriei dintre principele Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor prezumtiv al tronului României, cu principesa Maria (fiica ducelui Alfred de Edinburgh şi a marii ducese Maria a Rusiei) la Sigmaringen, în Germania

1916 – A încetat din viaţă Grigori Rasputin, călugărul rus care a avut o mare influenţă asupra familiei ultimului ţar al dinastiei Romanov

1926 – A murit poetul german Rainer Maria Rilke

1933 – A încetat din viaţă I.G.Duca, prim-ministru este asasinat de către un comando legionar pe peronul gării din Sinaia

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940)

Textul arbitrajului de la Viena, (30 august 1940)

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919, de către Ungaria României şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într-un termen de şase luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de alta parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţie directă între guvernele român şi ungar.

7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

Text publicat în “Universul”, ediţia din 1 septembrie 1940

Razboiul de la Podul Inalt

Îşi puseră în gând turcii ca să-l răpună pe Ştefan cel Mare şi pe urmă să robească şi Ţara Moldovei. S-au înarmat turcii şi-au pornit la război cu oaste câtă frunză şi iarbă, ca doară-doară l-or birui pe Ştefan, că altfel îi cam duceau frica.

Ştefan-Vodă şi-a ridicat şi el oaste şi le-a ieşit în cale numai c-o mână de oameni, dar cu credinţă în Dumnezeul cel puternic, cu nădejde în braţele lor cele vânjoase şi cu meşteşugul ostăşesc moştenit din moşi-strămoşi.

Când a văzut Ştefan puzderia ceea de turci, n-a fost chip să se bată făţiş şi la un loc larg; îndată a cotigit-o Ştefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea. Şi tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde ştia năzdrăvanul Moldovei că i-ar face chisăliţă pe duşmanii care vroiau să-i închinăm ţara, cu voie ori fără voie.

Cu şiretlic i-a băgat pe turci într-o vale înconjurată numai de codri mari şi locuri fioroase, aşa că te uitai numai în cer şi-n pământ, încolo nu vedeai decât codru sălbatic, văi mocirloase, râpi prăpăstioase şi locuri întunecoase.

Turcii, care se bizuiau pe ostaşii lor cei mulţi, tot îl urmăreau mereu pe Ştefan, gândind că şi în borta şoarecelui dacă s-ar băga, tot or să-l bată odată pe Ştefan, să spună morţilor de patima lui.

Oastea lui Ştefan cel Mare ştia prea bine locurile din valea Racovei şi, ştiind ce-o aşteaptă, îşi făcuse în pripă cetăţui de apărare, movile de priveghere şi şanţuri de adăpost, de jur împrejurul văii Racovei. Aşa, pe vârful dealului Paiu a fost cetăţuie, pe vale a fost silistrărie de praf de puşcă, prin satele Porcăreţ, Păuneşti, Valea Ră şi Poiana Cârnului au fost tot movile şi şanţuri.

Bătălia a început în Valea Similei, pe dealul care se cheamă Cetatea, unde se văd şi astăzi două tabii (şanţuri); pe urmă la gura văii Racovei şi de-acolea s-au tot bătut în sus, pe apa Bârladului, în Bârzeşti, pe valea Rebricei şi până la târgul  Scânteia, pe şleahul cel mare care merge spre Iaşi, tot o bătaie a fost şi-i omora pe turci ca şi cum i-ar fi luat din oală.

Pe unde-i satul Fundătura a fost bătălie amarnică. Ştefan îşi aşezase oştirea pe dealul Măgura, care-i cel mai înalt deal de pe acolo, şi trăgea-n turci de-i potopea. Şi astăzi sunt urmele de şanţuri şi ale unui beci care-i zic oamenii: Beciul lui Ştefan-Vodă.

Pe şesul Bârladului, unde-i astăzi satul Ştefan cel Mare, a fost iar o bătălie cu turcii. La Podu-Harapului de peste pârâul Racova —aproape de satul Chiţocu — oastea lui Ştefan a ucis un paşă harap, şi de aceea se cheamă şi podul: Podu-Harapului. Podul acesta a fost făcut de Ştefan-Vodă.

Şi câţi duşmani au pierit şi câţi au rămas cu oasele rupte pe câmpii, tot nu se lăsau, că parcă răsăreau din pământ, aşa de mulţi turci erau.

Ştefan, dacă a văzut nevoia, a prins a se trage din calea lor, că-l urmăreau să-l prindă.

Fiind strâmtorat de turci, s-a suit într-un stejar care venea pe locul unde se află astăzi biserica din Scânteia şi, cum sta în copac, Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu.

— Doamne! scapă-mă de focul în care mă găsesc astăzi şi în locul stejarului acestuia voi zidi un lăcaş dumnezeiesc!

Turcii au trecut înainte fără ca să-l zărească, şi Ştefan a scăpat cu viaţă.

După întâmplarea asta, Dumnezeu i-a ajutat şi i-a bătut, cu istovul, pe turci, la Podu-Înalt, şi pe urmă i-a alungat pe turci în jos, spre Dunăre.

În ţinutul Tecuciului iar i-a bătut amarnic pe turci, la un vad căruia de-atunci i-a rămas numele: Vadul-Turcilor.

Şi aşa a scăpat ţara de robie şi oastea moldovenească a făcut minuni de vitejie.

Cum a sfârşit războiul, Ştefan a poruncit să facă în Scânteia o biserică şi a mai făcut şi un pod de piatră peste pârâul Rebricea.

Morţii, câţi au căzut în vremea războiului cu turcii, i-a îngropat înspre miazăzi şi răsărit de Pungeşti, în locul unde-i zic oamenii: ţintirimul lui Vodă.

Iar pe cei care-au trăit şi s-au purtat vitejeşte în cumpăna asta aşa de mare, Ştefan i-a răsplătit dăruindu-le pământ, ca să aibă cu îndestulare, neam de neamul lor.

Unora din căpitani le-a dăruit chiar locurile unde ş-au arătat ei faptele lor vitejeşti.

Ş-aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bărbăţia ostaşilor moldoveni, a scăpat Ştefan-Vodă ţara de necaz şi de închinare înaintea turcului.

sursa: Legende populare romanesti, Ed. Litera international, Bucuresti-Chisinau, 2002, p. 234-237

Discursul lui Vasile Goldis la Alba Iulia

Din DISCURSUL LUI VASILE GOLDIS

in fata ADUNARII NATIONALE

a tuturor romanilor din Ungaria si Transilvania

Alba Iulia, 1 decembrie 1918

 

[…] Natiunile trebuiesc liberate. Intre aceste natiuni se afla si natiunea romana din Ungaria, Banat si Transilvania. Dreptul natiunii romane de a fi libera il recunoaste lumea intreaga, il recunosc acum si dusmanii nostri de veacuri. Dar odata scapata din robie, ea alearga in bratele dulcei sale mame. Nimic mai firesc in lumea aceasta.Libertatea acestei natiuni inseamna unirea cu Tara-Romaneasca.

Bucatirea poporului romanesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, in care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotriva, teritoriul dintre Nistru, Tisa si Dunare constituie cea mai ideala unitate economica aproape autarchie.

Bucatirea trupului romanesc a fost act de barbarie. Distrusa barbar, unirea tuturor Romanilor intr-un singur Stat, este cea mai fireasca pretentiune a civilizatiunei. (Strigate entuziaste: Asa-i).

Teritoriile locuite de Romani de la descalecarea lui Traian si pana astazi au fost teritorii romanesti. Nu exista putere de a suci logica pana acolo, ca invadarile elementelor straine dirijate pe aceste teritorii in chip artificial si prin abuzul de putere al Statului cu scopul desfiintarii noastre nationale, sa poata clatina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (Asa-i). Asa ceva ar fi sanctionarea crimei si ar constitui o palmuire a civilizatiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate.

Dupa drept si dreptate Romanii din Ungaria si Transilvania dimpreuna cu toate teritoriile locuite de dansii trebuie sa fie uniti cu Regatul Roman. (Indelungate strigate si aclamatii).

sursa: Dr. Ioan Suciu, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucuresti, Biblioteca „Astra”, 1943, p.93-94

Matei Corvin

Să vorbim acum despre Matei Corvin. A fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, foarte priceput, foarte cult, a adus savanţi şi artişti din Italia (e epoca Renaşterii în Ungaria). Pe plan intern, s-a sprijinit pe mica nobilime împotriva magnaţilor (care-i erau ostili, inclusiv propriul său unchi Szilăgyi!) şi a ocrotit într-o oarecare măsură pe ţărani.

Din păcate, prea ambiţios şi însetat de putere, în loc să pornească război împotriva turcilor, s-a luptat cu regele Cehiei, voind să ajungă şi rege al Cehiei, ca pe această cale să intre în Confederaţia germană, iar apoi să ajungă împărat. A purtat război cu împăratul Germaniei şi a ocupat Viena.

Deschid o paranteză. Cer iertare: nu trebuie să spunem „împăratul Germaniei”, împărăţia, până în secolul XIX, se numea „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune germanică” — acesta era numele oficial. Nu vorbiţi nici de „împăratul Austriei” — chiar sub Habsburgi — înainte de 1807, când Napoleon dărâmă vechea structură medievală, împărat în Europa numai unul era, şi, din punct de vedere protocolar, el trecea înaintea tuturor suveranilor Europei, chiar atunci când — de pildă — regele Franţei ajunsese un suveran mai puternic.

Matei Corvin îşi iroseşte puterile în lupte sterile împotriva vecinilor săi occidentali, în loc să poarte război cu turcii. Rezultatul a fost că, la 36 de ani de la moartea lui, regatul ungar, pe care ambiţia sa îl voise atât de sus, se prăbuşeşte la un singur atac al turcilor.

Slăbiciunea regatului ungar după Matei Corvin se explică şi prin motive sociale: feudalitatea maghiară, după răscoala de la Bobîlna din 1437, nu numai că nu uşurase asuprirea ţăranilor, dar o şi înăsprise, în parte din cauza neîncetatelor războaie „moderne”, cu armele de foc şi specialiştii mercenari care le mânuiau, şi care costau mulţi bani.

În 1514 a izbucnit în Transilvania şi în Ungaria o nouă mare răscoală antifeudală, sub conducerea unui fruntaş secui, Gheorghe Doja (Dozsa Gyorgy). Ca şi precedenta, răscoala a adunat ţărănime din toate neamurile şi, de asemeni, a fost înecată în sânge.

Ţara a ieşit slăbită de aceste lupte lăuntrice, astfel că, la atacul turcesc din 1526, nobilimea s-a găsit singură în faţa duşmanului.

Încă o dată trebuie remarcat că ne putem uneori pripi judecind istoria: la începuturile dominaţiei otomane în Balcani şi în Europa centrală, s-a putut întâmpla ca ţăranii să fie mai puţin storşi de bani şi apăsaţi de corvoade sub noul stăpân „păgân” decât fuseseră sub stăpânul feudal.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, p.92-93

Cazul Abel

Unul dintre cei mai faimosi agenti ai KGB-ului, Rudolf Abel (1902-1971) a devenit, fara voie, celebru ca urmare a faptului ca a fost prins spionand, a fost judecat in proces public si condamnat. Ca „ilegal” (agent cu o identitate falsa, atent construita, sub care traieste intr-o tara straina), Abel nu beneficia de imunitate diplomatica.

Dupa ce un agent KGB, nemultumit de stapanii sai, l-a denuntat la FBI, el a fost arestat intr-un hotel din Manhattan, in iunie 1957. Ca acoperire in Statele Unite ii servise activitatea de fotograf in Brooklin, in timp ce, in realitate, el detinea gradul de colonel KGB si, ca reorganizator in perioada postbelica al retelei de spionaj sovietic in Statele Unite, dirija un numar de agenti in domeniu.

In ciuda calitatilor si temeritatii sale, el avea un „comportament discret si prudent” care, lui Allen Dulles, directorul Agentiei Centrale de Informatii, i s-a parut ca nu prea semana cu stilul de spionaj al lui James Bond, spumosul personaj creat de Ian Fleming.

In 1962, dornica sa-l recupereze pe acest important ofiter, URSS a consimtit la un aranjament prin care Abel a fost rascumparat de la Stale Unite in contrapartida cu Francis Gary Powers, pilotul de pe U-2 doborat deasupra Uniunii Sovietice in 1960.

Abel si-a petrecut anii din urma ai carierei sale impartasindu-le tinerilor agenti KGB valoroasa sa experienta si pregatindu-i  pentru viitoare misiuni in Statele Unite.

sursa: Thomas Parrish, Enciclopedia razboiului rece, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002, p. 15-16

28 decembrie – Istoricul zilei

1706 – A murit Pierre Bayle, filosof francez

1805 – S-a născut Eftimie Murgu, filolog, filosof, lingvist, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească

1856 – S-a născut Woodrow Wilson, preşedinte al S.U.A.

1895 – În cafeneaua „Grand Café” din Paris are loc prima proiecţie de film, realizată de fraţii Lumière

1937 – A murit Maurice Ravel, compozitor şi pianist, autorul celebrului „Bolero”

1945 – A murit Theodore Dreiser, scriitor american

1953 – S-a născut Richard Clayderman, pianist francez

1969 – S-a născut Linus Torvalds, informatician, creatorul nucleului de sistem de operare Linux

1986 – A murit Andrei Tarkovski, regizor rus

1989 – A murit Hermann Oberth, fizician şi inventator german născut la Sibiu

1997 – A murit Corneliu Baba, pictor

2008 – A murit Haralamb Zincă, pseudonimul literar al lui Hary Isac Zilberman, scriitor român