Luptele de gladiatori (II) O zi în arenă
Dimineaţa unei zile de festival începea, de obicei, cu aducerea în arenă a unor animale interesante din toate colţurile lumii cunoscute (crocodili, elefanţi, leoparzi, hipopotami, elani, struţi, reni sau rinoceri), care erau arătate publicului şi apoi măcelărite cu zecile sau cu sutele. Animalele fioroase – precum urşii, taurii, leii sau lupii – puteau fi puse să se lupte între ele, spre deliciul spectatorilor, ori câţiva vânători le răpuneau în faţa publicului cu săgeţi şi suliţe. Uneori, oameni antrenaţi în acest scop, cum erau cei care înfruntau taurii, luptau cu animalele conform unor ritualuri înrădăcinate. Măcelărirea animalelor în arenă îi îngăduia, de asemenea, sponsorului să ofere publicului un minunat ospăţ cu friptură de taur, cerb sau elefant. Cu carnea, erau alimentate mulţimile la banchetele în aer liber de după spectacol.
La inaugurarea Colosseumului, au fost ucise cinci mii de animale sălbatice şi patru mii de animale domestice. Traian a dispus uciderea a unsprezece mii de animale pentru sărbătorirea triumfului din Dacia, în 107 d.Hr. Cererea crescândă de spectacole a adus în pragul dispariţiei speciile cele mai impresionante de animale din imperiu. Ultimii lei din Europa au fost ucişi în jurul anului 100 d.Hr. Elefanţii din nordul Africii au dispărut în secolul al II‑lea d.Hr. Un număr mic de tigri hircanieni, bouri, zimbri occidentali şi lei din Berberia au reuşit să supravieţuiască epocii romane în câteva ţinuturi neumblate, dar populaţiile nu s‑au refăcut şi, în cele din urmă, au dispărut în veacurile următoare.
Luptele de gladiatori (I)
Luptele de gladiatori sunt o activitate atât de stranie şi inexplicabilă, încât de obicei folosim analogii din lumea sportului ca să le descriem – să încercăm însă, măcar de data asta, să n‑o facem. E adevărat că unii gladiatori au devenit la fel de faimoşi ca jucătorii de fotbal din zilele noastre, doar că cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o moarte ruşinoasă şi anonimă. Rostul acestor lupte era celebrarea morţii celor proscrişi. O luptă spectaculoasă era doar un bonus, un plus de divertisment.
Luptele de gladiatori au început în negura timpului, undeva în Italia, ca ritualuri de cinstire a morţilor. Romanii susţineau că preluaseră practica de la vecinii lor etrusci, însă nu există dovezi ale originii etrusce, astfel încât istoricii din zilele noastre tind să dea vina pe o altă populaţie italică dispărută, samniţii, de la care ne‑au rămas mărturii ce atestă luptele între gladiatori.
Practica sacrificării prizonierilor de război şi a vărsării sângelui lor pe mormintele marilor războinici a existat pretutindeni în lume. Prin aceasta, puterea lor era transferată eroilor, care erau, în acelaşi timp, oarecum răzbunaţi. Din când în când, prizonierii erau însă puşi să se lupte între ei. Pe lângă faptul că asta era mult mai distractiv decât să li se taie pur şi simplu beregata deasupra mormântului, povara uciderii trecea de pe umerii preoţilor pe umerii celorlalţi prizonieri. În plus, acest ritual permitea etalarea milosteniei faţă de norocosul învingător, ales de zei să supravieţuiască. Vechile picturi murale din Mexic, care înfăţişează prizonieri luptând între ei, dovedesc că această practică s‑a dezvoltat independent şi în afara bazinului Mediteranei; totuşi, numai romanii au dus‑o la asemenea excese. De fapt, absenţa generală a luptelor de gladiatori în afara lumii romane indică faptul că ele nu sunt, probabil, manifestarea inevitabilă a unui soi de sete de sânge inerentă firii umane.
Pierre Corneille. O biografie (IV)
1664 – Corneille cumpără pentru întâiul său născut, Pierre, un brevet de ofiţer.
La 2 iunie moare ducele de Guise, care îi găzduise pe cei doi fraţi Corneille şi familiile lor în palatul său.
La 3 august are loc o primă reprezentaţie cu Othon, la Fontainebleau, în faţa Curţii. La 5 noiembrie, actorii de la Hotel de Bourgogne reiau spectacolul pentru marele public, cu un succes mediocru.
Spre sfârşitul anului, Colbert emite un decret prin care sunt anulate toate titlurile de nobleţe obţinute după 1630. Corneille obţine însă de la rege o excepţie în favoarea sa.
1665 – Corneille publică o nouă ediţie din traducerea sa după Imitatio Christi.
La 4 august are loc premiera piesei Alexandre, de Racine, care obţine pentru prima dată un succes remarcabil.
În preajma Crăciunului moare Charles Corneille, cel mai talentat dintre fiii lui Pierre Corneille, în vârstă de numai doisprezece ani.
1666 — La 28 februarie are loc premiera piesei Agesilas. Este un nou eşec al lui Corneille. În aprilie piesa apare şi în librării.
1667 – La 4 martie are loc premiera piesei Attila, jucată de trupa lui Moliere. Succes onorabil, dar departe de proporţiile celor de altă dată. Corneille simte că arta lui nu mai are vigoarea necesară şi nu mai corespunde gustului vremii.
Pierre Corneille. O biografie (III)
1652 – Descurajat de eşecul piesei Pertharite, poetul se consacră în întregime traducerii începute (Imitatio Christi), a cărei publicare parţială se bucurase de un succes remarcabil. La 31 octombrie apare sfârşitul cărţii I şi începutul cărţii a II-a din Imitation.
Spre sfârşitul anului 1652 sau la începutul anului 1653 se naşte al cincilea copil al soţilor Corneille: Charles.
În aceeaşi perioadă, Conde, constrâns să părăsească Parisul, se retrage în Ţările de Jos. Regenta şi Ludovic al XIV-lea se întorc în capitală.
1653 – În februarie, Mazarin se întoarce şi el în capitală. Preluând din nou puterea, îl numeşte pe Fouquet ministru de finanţe. În martie, Corneille publică Închinare a Poeziei către Pictură, cu ocazia recunoaşterii oficiale a Academiei de Pictură, întemeiată de Le Brun, în 1648. Poetul se plânge de necesitatea unui mecenat în favoarea poeţilor, atacându-l făţiş pe Mazarin. În aprilie apare Pertharite. În iunie sunt publicate primele două cărţi din Imitation de Jesus-Christ. În toamna aceluiaşi an, Paul Pelisson (1624 – 1693) publică o Istorie a Academiei Franceze, în care acreditează – prin aluzii străvezii – ideea că Richelieu ar fi fost iniţiatorul persecuţiilor împotriva Cidului. Corneille nu face nimic pentru a combate aceste zvonuri.
Pierre Corneille. O biografie (II)
1638 – La 5 septembrie se naşte viitorul rege Ludovic al XIV-lea.
Una din funcţiile lui Corneille, cea de avocat al Coroanei pe lângă Administraţia Apelor şi Pădurilor, este ameninţată să-şi piardă din importanţă, deoarece se creează un nou post, care îl dublează pe al său. Temându-se că aceasta va duce şi la o diminuare a veniturilor, Corneille angajează o lungă procedură de contestaţie, care îi va răpi tot timpul. Adăugate la marea dezamăgire pe care i-o pricinuise „disputa Cidului”, aceste tracasări materiale îl împiedică să scrie.
1639 – În luna februarie moare tatăl poetului, Corneille devenind astfel şeful familiei. În martie sunt publicate piesele Medeea şi Jocul amăgirii. Spre sfârşitul anului, revenindu-şi din şocul provocat de „disputa Cidului” şi influenţat de evenimentele vremii, Corneille scrie Horaţiu.
1610 – În primăvară, Horaţiu este jucat cu un succes îndoielnic pe scenele pariziene, după ce autorul primise încuviinţarea lui Richelieu.
1641 – În ianuarie apare Horaţiu, cu o dedicaţie către Richelieu în care poetul scrie că îi datorează protectorului său „tot talentul şi reputaţia de care se bucură“. În primăvara aceluiaşi an se joacă în premieră Cinna.
Pierre Corneille se căsătoreşte cu Marie de Lamperiere (cu unsprezece ani mai tânără decât el), fiica unui înalt magistrat din localitatea Gisors. Se pare că Richelieu a trebuit să intervină energic pentru a obţine consimţământul tatălui fetei, care considera că face o mezalianţă. La scurt timp după căsătorie, Corneille contractează o pneumonie care îl ţine multă vreme la pat.
Pierre Corneille. O biografie (I)
1606 (6 iunie) – Se naşte Pierre Corneille, la Rouen, în casa din Rue de Pie (astăzi „Muzeul Pierre Corneille”), cumpărată în 1584 de bunicul său, Pierre Corneille (prenumele se transmitea – în virtutea unei tradiţii – din tată în fiu primului născut de parte bărbătească din ramura principală a familiei), consilier referendar pe lângă Cancelaria Parlamentului Normandiei (pe vremea aceea, parlamentul avea atribuţii juridice, nu legislative, și era organizat teritorial). Tatăl său, pe care îl chema – în virtutea tradiţiei menţionate – tot Pierre Corneille, era „maître des Eaux et Forets” în vice-comitatul de Rouen, adică funcţionar juridic însărcinat cu administrarea pădurilor Coroanei și cu rezolvarea delictelor de vânătoare şi de pescuit. Mama sa, Marthe Le Pesant, era fiica unui avocat din Rouen. Viitorul poet va avea doi fraţi – Antoine (1611-1657), care va îmbrăca haina preoţească, şi Thomas (1625-1709), autor dramatic de succes – şi trei surori: Mărie (n. 1609), căsătorită Ballan, Marthe (n. 1622), căsătorită Le Bovyer de Fontenelle (mama lui Fontenelle) şi Madeleine (n. 1629), dispărută la vârsta de numai şase ani.
1615-1622 – Pierre Corneille face studii strălucite la Colegiul Maulevrier din Rouen, condus de iezuiţi. Vădeşte calităţi intelectuale deosebite, precum şi un remarcabil talent poetic despre care stau mărturie premiile obţinute în 1618 şi 1620 pentru versurile scrise în latineşte, limba şi cultura latină marcând, dealtfel, întreaga sa creaţie.
1624 – Cardinalul de Richelieu (1585-1642) devine prim-ministru al Franţei.
Proaspăt licenţiat în drept, Pierre Corneille depune jurământ, ca avocat stagiar la audienţa civilă de pe lângă Parlamentul din Rouen. Între 1624-1628 va trece din cameră în cameră pentru a se familiariza cu procedura. (Parlamentele regionale erau organizate în trei camere: Camera Mare – care judeca în primă instanţă procesele importante şi în apel sentinţele emise de instanţele inferioare, Camera de Petiţii – secţie a Curţii de Casaţie, care audia petiţiile şi judeca în apel anumite sentinţe emise de instanţele inferioare, şi Camera de Anchetă – însărcinată cu judecarea delictelor minore.) Este însă atras din ce în ce mai mult de creaţia literară.
1625 – Se joacă – după spusele lui Fontenelle – prima piesă a lui Pierre Corneille: Melita sau scrisorile măsluite. Data este incertă, unii istorici literari afirmând că piesa a fost jucată abia în 1629. Având în vedere că poetul Alexandre Hardy (?1570 – ? 1632), aflat la vârsta senectuţii, îndreaptă – în 1628 – o diatribă împotriva „scursorilor baroului, care îşi închipuie că nişte avocăţei ar putea deveni poeţi de seamă”, se pare că piesa este cel puţin anterioară acestei date.
O crimă declanșează cruciada
Dintre toate persecuțiile crude și lipsite de noimă comise în numele religiei, puține au fost atât de feroce precum cruciada Bisericii medievale împotriva catarilor din sud-vestul Franței, declanșată în ziua de 14 ianuarie 1208 de uciderea reprezentantului papei.
Cuvântul „catar” vine din grecescul katharos (pur), așa cum se străduiau să fie credincioșii. Catarii credeau că lumea materială reprezintă răul și că sarcina omului este să se elibereze de ea. Cei mai devotați dintre ei renunțau la plăcerile vieții, inclusiv la carne și la sex, într-o încercare de a găsi comuniunea cu Dumnezeu. Biserica de la Roma nu putea să găsească vreun cusur unui asemenea ascetism, dar alte doctrine catare erau anatemizate. Catarii refuzau să accepte divinitatea lui Hristos și, mai rău, criticau cu asprime Biserica pentru nepotism, lăcomie și corupție. Probabil că, dintre toate crimele, cea mai îngrozitoare era refuzul catarilor de a sprijini financiar Roma.
Cultul catarilor era deosebit de puternic în jurul orașelor Toulouse și Albi (de unde și denumirea cruciadei, a albigenzilor), iar contele Raymond de Toulouse era un apărător atât de înverșunat al catarilor, încât Roma a trimis un legat papal anchetator, Pierre de Castelnau, ca să-l amenințe cu excomunicarea deoarece nu a reușit să suprime erezia. Fără scandal, contele s-a supus și și-a afirmat sub jurământ loialitatea, așa încât, cu misiunea îndeplinită, Castelnau și-a început călătoria de întoarcere la Roma. Dar când a ajuns la fluviul Ron, un cavaler aflat în serviciul contelui, dar probabil nu la ordinele sale, l-a ucis străpungându-l cu o suliță de vânătoare.
Suflete stricate
Viaţa cotidiană a ajuns să fie construită pe ipocrizie, alienări, neputinţe și nevroze. Indivizi complexați, dezamăgiți de propriile neîmpliniri, caută să iasă din periferia anonimă a politicii aruncând săgeți răutăcioase, atinse cu buruiana invidiei și muiate în veninul patimii. Discipoli ai ignoranței, vorbesc prostește și critică obraznic pe cei care nu le împărtășesc puținele idei pe care le promovează agresiv.
Goliciunea sufletului lor, seceta conștiinței și sărăcia minții îi împing spre manifestări jenante care arată cât sunt de mărginiți și atenția lor necurmată pentru ceea ce sunt și ce fac alții, cât sunt de nefericiți. Cu ifose și pretenții stupide, șchioapătă plini de frustrări de la o formă de anxietate la alta. Dacă acești indivizi ar merge la dentist din două în două luni, bănuind mereu că li s-a stricat ceva în gură, conștiința ar trebui să și-o examineze zilnic, pentru că au ceva stricat în suflet.
Calea uriașilor. Legenda
În nordul extrem al Irlandei se găsește o formațiune de roci ciudate, alcătuite din stâlpi poligonali de bazalt. La prima vedere, această atracție turistică deosebită pare a fi un drum construit pentru uriași. Conform legendei, chiar așa și este.
Drumul a fost construit de un uriaș pe nume Finn MacCool pentru a ajunge mai ușor din casa lui, aflată pe malul mării, la fortăreața dușmanului său scoțian, Finn Gall. El ar fi bătut stâlpii de piatră cu pumnul în pământ, după care s-ar fi întors în locuința sa pentru a se odihni înaintea duelului.
Loch Ness. Legenda
Lacul Loch Ness din nordul Scoției (lung de 40 km și lat, pe alocuri, de 2,4 km) a devenit un punct de atracție cu secole în urmă datorită legendei fiarei înspăimântătoare care se spune că ar trăi în apele sale. Conform relatărilor martorilor oculari, ființa numită de către locatari Nessie seamănă cu un plesiozaur – o reptilă preistorică de 3-5 m, cu gâtul alungit, care în principiu a dispărut cu zeci de milioane de ani în urmă. Animalul ciudat a fost amintit pentru prima dată într-o legendă din secolul al VI-lea unde se spune că abatele benedictin Sfântul Columba, unul dintre patronii Irlandei și Scoției, ar fi scăpat o persoana de atacul fiarei.
Capela Rosslyn. Legenda
Cei care cred în conspirația mondială a templierilor, rozacrucienilor și francmasonilor venerează cu adevărat Capela Rosslyn din Scoția.
Lăcașul de cult, care joacă un rol important și în bestsellerul „Codul lui da Vinci” (publicat de romancierul Dan Brown în 2003) este într-adevăr un edificiu interesant și mistic, deoarece nimeni nu a reușit să descifreze înțelesul și simbolistica ornamentelor sale sculptate.
O poveste interesantă este cea a „stâlpului ucenicului”. Legenda spune că, în lipsa meșterului, un ucenic ar fi sculptat stâlpul, dar la întoarcere, văzând ce a făcut, meșterul și-ar fi ucis ucenicul din invidie și furie. Drept pedeapsă, chipul meșterului a fost cioplit în peretele de vizavi, ca să admire o veșnicie capodopera ucenicului ucis.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente