Arhive lunare: Martie 2014

Enigma mareşalului Ney

michel ney maresal

Executat în 1815, mareşalul Ney continuă să trăiască până în 1846?

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfârşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene.

Tumultuoasă ca însăşi Franta revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte, viaţa şi cariera lui Ney poartă adânc pecetea acelei epoci. S-a născut în 1769 la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La 13 ani Michel Ney este mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de visuri, îşi părăseşte serviciul în 1789 şi intră în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ şi întrepid, Ney se afirmă repede în ierarhia militară. În 1792 e locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai târziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al armatei Rinului. Anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friedland.

Continuă citirea →

Călcâiul lui Ahile

calcaiul Ahile

Călcâiul lui Ahile – După cum povesteşte legenda greacă, zeiţa Thetis, mama eroului grec Ahile, în grija ei de a-l apăra de orice primejdie, l-a cufundat în Styx, râu din Infern, a cărui apă te făcea invulnerabil. Dar zeiţa, când l-a scăldat în apă, l-a prins de călcâi, aşa încât Ahile a devenit invulnerabil, cu excepţia călcâiului de care l-a ţinut Thetis. Eroul a murit în războiul Troiei, nimerit de o săgeată tocmai în călcâi.

Ahile calcai

Expresia serveşte spre a semnala locul vulnerabil, punctul nevralgic al unei persoane, dar se poate utiliza şi în alte situaţii, de pildă atunci când se descoperă partea defectuoasă din argumentaţia cuiva – şi atunci se spune că i-ai găsit „călcâiul lui Ahile”.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.57-58

 

Butoiul lui Diogene

butoiul lui Diogene

Vestitul filosof grec Diogene (412-323 î.Hr.) făcea parte din şcoala numită cinică a lui Antistene, care propovăduia o viaţă conformă cu natura, dispreţuind bogăţiile şi convenienţele sociale. Dar ceea ce i-a asigurat lui Diogene celebritatea postumă n-au fost atât ideile sale, cât butoiul şi lanterna, adică anecdotele puse pe seama lui, fără a li se putea garanta autenticitatea.

S-a păstrat versiunea că el locuia într-un butoi, ceea ce, în treacăt fie zis, nu era pe vremea aceea un fapt chiar atât de excepţional (o atestă Aristofan). Butoiul-domiciliu a devenit astfel o imagine pentru a vorbi de oamenii care, ca Diogene, dezgustaţi de vicii, corupţie, desfrâu etc. preferă să ducă un trai izolat, închis.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.54

Mulţumeşte-te să fii om

Gotthold_Ephraim_LessingMulţumeşte-te să fii om! – Replică din Nathan Înţeleptul de Lessing, adresată de către templier lui Nathan.

Această piesă, considerată ca o chemare la înfrăţire între oameni, dincolo de barierele naţionale sau religioase, pledează pentru calităţile morale, umane. În acest sens e folosit îndemnul: „Mulţumeşte-te să fii om!”


sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.49

Scriitori în temniţă: Dostoievski şi Oscar Wilde

Dostoievski - Oscar Wilde

Secolul al XIX-lea, căruia îi place să se joace cu simboluri, ne dă o dovadă în ce priveşte dublul efect al aceloraşi evenimente.

Feodor Dostoievski şi Oscar Wilde, amândoi scriitori cu renume, de rang nobil, se prăbuşesc deodată: sunt izgoniţi din societatea burgheză în care trăiau, şi zăvorâţi în temniţă. Dar Wilde e cu totul distrus de această încercare, strivit ca într-o piuliţă – pe când lui Dostoievski încercarea îi dă abia atunci formă, ca şi bronzului în creuzetul încins la foc. Căci Wilde, care mai are sentimentul social, care ţine instinctiv la normele exterioare ale sociabilităţii, ale omului deprins să trăiască în societatea umană, se simte dezonorat, ars cu fierul roşu al hulei burgheze; cea mai crâncenă umilire e pentru el baia aceea din temniţa de la Reading, unde trupul său de gentilom, atât de îngrijit, e silit să se cufunde în apa murdară în care s-au scăldat alţi zece osândiţi. O întreagă clasă privilegiată, toată civilizaţia gentlemen-ului se cutremură prin el, de scârbă şi oroare, în această promiscuitate fizică cu oamenii de rând. Dostoievski însă, omul nou, mai presus de toate castele, cu sufletul îmbătat de cruzimile destinului, arde de dorul acestei comuniuni cu cei mai umili dintre umiliţi – şi aceeaşi baie murdară este pentru el un purgatoriu al mândriei sale. Şi în ajutorul smerit pe care i-l dă atunci un tătar jegos, el retrăieşte extatic misterul creştin al spălării picioarelor.

Continuă citirea →

Monarhia şi partidele politice în România interbelică

regele Ferdinand intregitorul

Monarhia în România interbelică

Statul român a fost organizat potrivit Constituţiei din anul 1923, care o înlocuia pe cea din anul 1866. România era monarhie Constituţională. Regele Ferdinand I a fost supranumit „Întregitorul”, deoarece în timpul domniei lui (1914-1927) a fost înfăptuită Marea Unire din anul 1918.

În anii 1925- 1926, a izbucnit criza dinastică, determinată de hotărârea prinţului Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor al tronului. De aceea, s-a format o Regenţă, alcătuită din trei persoane. Aceasta a îndeplinit atribuţiile regelui Mihai, minor, care a ajuns la tron în urma morţii regelui Ferdinand I (1927).

În anul 1930, Carol a revenit în ţară şi a fost recunoscut de Parlament ca rege. Carol al II-lea:

  • a adoptat măsuri pentru a-şi consolida regimul personal şi pentru a slăbi partidele politice;
  • a instaurat, în 1938, un regim autoritar;
  • a  impus adoptarea unei noi Constituţii, în 1938, care o înlocuia pe cea din 1923. Noua lege fundamentală acorda puteri sporite regelui;
  • a impus desfiinţarea partidelor politice, apoi şi alte măsuri care i-au consolidat puterea (cenzura, partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale etc.)

Regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit la 6 septembrie 1940, după ce România a fost nevoită să cedeze teritorii statelor vecine.

Continuă citirea →

Legenda Penelopei

penelopa

Penelopa. Probabil veche divinitate tesalică, fiica lui Icarios şi a Peribeei, de origine spartană, îşi datorează faima faptului de a fi fost soţia lui Ulise, care a făcut-o regină în Itaca.

Iniţial, potrivit tradiţiei, numele său era Arneea sau Arnacia; aruncată în mare din ordinul lui Icarios, fusese salvată de un cârd de raţe care au dus-o, ţinând-o la suprafaţă, până la ţărmul cel mai apropiat. După miraculoasa întâmplare, părinţii, revenind asupra deciziei lor, au rebotezat-o Penelopa, care înseamnă „raţă”.

Tatăl Penelopei a promis mâna fiicei sale eroului care va repurta victoria într-o cursă de alergare, dar când Ulise a ieşit învingător a încercat în toate chipurile s-o convingă pe fiica sa să rămână cu el. Ulise i-a îngăduit acesteia să facă ce dorea; Penelopa şi-a acoperit faţa cu un văl, arătând prin acest gest că voia să-şi urmeze soţul.

Continuă citirea →

Sappho. Legendă şi adevăr

SapphoBiografia

Biografia poetei Sappho se reconstituie azi cu multă greutate datorită noianului de anecdote postume şi apocrife ce s-au creat în jurul ei. Cât de însemnată a fost opera acesteia, despre care amintesc peste o sută de scriitori antici, rezultă din caracterizarea ce i-o face, la începutul erei noastre, geograful Strabo, atunci când menţionează oamenii de seamă pe care i-a dat culturii elenice insula Lesbos: „În aceeaşi epocă a tiranului Pittacos din Lesbos a trăit şi Sappho, care a fost o fiinţă excepţională, căci după cunoştinţele noastre, în nicio epocă, oricât de îndepărtată, nu a mai apărut o altă femeie, capabilă de a rivaliza cu ea, atât cât se ştie, în materie de poezie”.

Existenţa ei istorică (în veacurile VII—VI) şi renumele ce-l va deţine Sappho în secolele următoare ne sunt confirmate şi pe cale epigrafică. Despre ea ne informează faimoasa Cronică din Paros, o inscripţie gravată pe o placă de marmură, prin anii 262 î.e.n. (azi păstrată la Universitatea din Oxford), în al cărei text, datele privind pe poeţi şi scriitori ocupă un loc important. Amintitul document rezumă pe o perioadă de 1318 ani principalele evenimente din Grecia şi notează despre poeta noastră că: „Din vremea când Sappho, exilată, s-a îmbarcat ca să plece din Mytilene în Sicilia, s-au scurs 334 de ani; pe atunci era arhonte, la Atena, Critias cel Bătrân, la Siracuza puterea se găsea în mîinile Gramoroi-lor”.

Continuă citirea →

Ce să folosesc pentru a învăţa?

cartefoto de Editora Aped

Carol cel Mare (III)

carol cel mare imparat roman

Împărat al romanilor

Activitatea prodigioasă a lui Carol din primii 30 de ani de domnie a constituit un preludiu la ceea ce unii contemporani şi mulţi observatori de mai târziu au considerat a fi evenimentul culminant al domniei sale: încoronarea ca împărat roman. În mare parte, acel eveniment a fost consecinţa unei idei modelate de interpretarea dată acţiunilor lui Carol ca domnitor. De-a lungul anilor, unii dintre consilierii politici, religioşi şi culturali ai regelui au devenit convinşi de faptul că o comunitate nouă se forma sub egida regelui şi a poporului franc, pe care, aşa cum mărturisise un papă, „Domnul Dumnezeul lui Israel l-a binecuvântat”. Ei numeau acea comunitate Christianum Imperium, care îi cuprindea pe toţi cei care aderaseră la credinţa proclamată de Biserica Romană. Această comunitate a acceptat dominaţia unui monarh, aclamat ca „noul David” şi „noul Constantin”, apărătorul creştinătăţii şi executantul voinţei lui Dumnezeu.

Preocuparea pentru bunăstarea acestui Christianum Imperium a fost accentuată de pretenţiile exagerate ale împăraţilor eretici din Constantinopol de a pretinde autoritate asupra comunităţii creştine – mai ales după ce o femeie, Irina, a devenit împărăteasă în Bizanţ, în 797 d.Hr. Într-un sens mai larg, evoluţiile în sec. VIII d.Hr. au creat în lumea carolingiană percepţia că Occidentul latin şi Orientul grec erau divergente în moduri care negau afirmaţiile universaliste ale împăraţilor răsăriteni.

Apoi, în 799 d.Hr., a apărut o ameninţare şi mai mare la bunăstarea imperiului creştin. Competenţa papei de a conduce poporul lui Dumnezeu a fost pusă la îndoială atunci când papa León III a fost atacat fizic de o bandă de romani, printre care funcţionari din curia papală, care credeau că se face vinovat de tiranie şi comportament imoral. Leon a fugit la curtea protectorului său, al cărui rol de rector al creştinătăţii era acum clar recunoscut. Carol i-a oferit o escortă care l-a readus pe Leon III la reşedinţa papală, apoi, după consultări intense în Francia, a mers la Roma, la sfârşitul anului 800 d.Hr., pentru a se confrunta cu o problemă delicată, judecarea vicarului bisercii Sf. Petru şi restabilirea ordinii în Statele Papale. După o serie de deliberări cu clericii franci şi romani şi cu magnaţii laici, s-a ajuns la concluzia ca, în loc să fie judecat, papa să rostească public un jurământ care să îl purifice de acuzaţiile împotriva sa; unele sugestii din documentele istorice dau de înţeles că aceste deliberări au dus şi la decizia de a redefini poziţia lui Carol.

Continuă citirea →

Carol cel Mare (II)

carol cel mare charlemagne

Curtea şi administraţia

În timp ce răspundea la provocările create de rolul de rege războinic, Carol cel Mare era conştient şi de obligaţia unui conducător franc de a menţine unitatea teritoriului său. Această sarcină a fost complicată de diviziunile etnice, lingvistice şi juridice între populaţiile aduse sub dominaţia francilor, în decursul a trei secole de cucerire, începând cu domnia primului rege merovingian, Clovis (481-511 d.Hr.). Din punctul de vedere al conducerii politice, Carol nu a fost un inovator. Era interesat să eficientizeze instituţiile politice şi administrative, tehnici moştenite de la predecesorii săi merovingieni.

Forţa directoare centrală a regatului a rămas regele însuşi, a cărui poziţie, prin tradiţie, îi dădea dreptul de a le impune obedienţă supuşilor săi şi de a-i pedepsi pe cei care nu ascultau. Pentru a-l ajuta să-şi afirme puterea de a conduce, Carol s-a bazat pe curtea sa palatină, un grup mereu în schimbare format din membrii familiei, tovarăşi de încredere laici şi ecleziaşti, precum şi alţi acoliţi care constituiau curtea itinerantă a regelui în timpul campaniilor militare şi care încercau să profite de venitul produs de moşiile regale presărate peste tot. Membrii acestui cerc, unii având titluri ce sugerau vechile împărţiri administrative, îndeplineau la ordinul regal diverse funcţii precum gestionarea resurselor regale, purtarea campaniilor militare şi a misiunilor diplomatice, producerea de documente scrise necesare pentru administrarea domeniului, întreprinderea de misiuni pe întreg teritoriul regatului pentru a aplica politica regală, executarea judecătorescă, efectuarea slujbelor religioase şi consilierea regelui.

Continuă citirea →

Carol cel Mare (I)

Carol cel Mare

Carol cel Mare sau Carol I sau Charlemagne sau Carolus Magnus (04.747 d.Hr – 28.01.814 d.Hr., Aachen, Austrasia, azi Germania). Rege al francilor (768-814 d.Hr.), rege al longobarzilor (774-814) şi împărat (800-814 d.Hr.).

Anii de început

La momentul naşterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr., tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o putere efectivă asupra regatului franc extins. Puţinele informaţii despre tinereţea lui Carol cel Mare sugerează că a primit o educaţie centrată pe conducere, participând la activităţile politice, sociale, militare afiliate curţii tatălui său.

Anii de început au fost marcaţi de o succesiune de evenimente cu implicaţii serioase pentru poziţia în lume a francilor în acele timpuri. În 751 d.Hr., cu aprobarea papei, Pepin a preluat tronul francilor de la ultimul rege merovingian, Childeric III. După întâlnirea cu papa Ştefan II, la palatul regal de la Ponthion în 753-754 d.Hr., Pepin a încheiat o alianţă cu papa, angajându-se să apere Roma în schimbul recunoaşterii dreptului dinastiei lui Pepin la tronul francilor. Pepin a intervenit militar în Italia, în 755 şi 756 d.Hr., pentru a opri ameninţările longobarzilor asupra Romei, iar prin aşa-numita Donaţie a lui Pepin, în 756 d.Hr., i-a acordat papalităţii un teritoriu în Italia centrală, care a constituit baza unei noi entităţi politice, Statele Papale, conduse de papă.

Continuă citirea →

O autobiografie provocatoare: “Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (II)

I Negoitescu Straja dragonilor

Băiatul dezgheţat, precoce, cu gusturi particulare pe care nu ştie încă să le numească, are un simţ de observaţie dezvoltat şi-i judecă dur pe cei din jur. Părinţii se poartă sever cu el şi acest fapt i se pare inacceptabil. Protestează, vrea să fie băgat în seamă, este înconjurat de o armată de mătuşe pe care, când are ocazia, le sărută „cu foc”. Tanti Elenuţa este femeia fatală a familiei: căsătorită, se îndrăgosteşte de fratele mai tânăr al soţului, Toader, şi în cele din urmă se mărită cu el. O altă mătuşă, Marioara, se îmbolnăveşte de lues, tatăl fuge într-un rând de acasă (o încurcătură sentimentală) şi băiatul de patru sau cinci ani este trimis de mamă să-l readucă în familie.

Copilul are, uneori, crize de furie, când tatăl vrea să-l pedepsească, strigă: „săriţi că mă omoară” şi fuge în grădină, îi place să facă spectacol, proferează insulte, ameninţă… „Nu cred că eram un copil pervers – zice, acum, memorialistul -, dar mă mâna un teribil demon vital, un nemaipomenit impuls de afirmare, un individualism acut, poate şi o instinctivă tendinţă de dominare, înfrânte mai apoi de homosexualitatea care mi-a impus timidităţi şi, în fine, de rigorile istoriei”. Caracterizare rece, lucidă, puţin obişnuită în asemenea evocări. Autorii îşi idilizează, de regulă, copilăria, spaţiul paradisiac.

Romanul de familie – partea, repet, cea mai bună a acestei autoficţiuni biografice -continuă cu alte scene de viaţă şi alte personaje. Familia Negoiţescu ajunge la Galaţi şi, la şcoală, colegii râd de ardeleanul Ion pentru că vorbeşte „ca servitoarele”, adică în graiul de peste Carpaţi. Într-un rând, supărat nu se ştie de ce, are de gând să se arunce în Dunăre, altă dată înghite foi uscate, în fine, îşi ameninţă părinţii cu sinuciderea.

Continuă citirea →

O autobiografie provocatoare: „Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (I)

I Negoitescu Straja dragonilor

„În Autobiografie voi spune totul despre mine, chiar şi cele mai inconfortabile lucruri”.

Fraza pe care am citat-o mai sus duce gândul la altă frază celebră, aceea a lui Rousseau, din preambulul la manuscrisul de la Neuchâtel: „voi spune totul, binele şi răul, absolut totul” şi mai departe: „voi fi adevărat”. În prima carte a Confesiunilor, Jean-Jacques reia ideea şi promite să înfăţişeze semenilor săi „un om în adevărul naturii lui şi omul acesta voi fi eu”. Păstrând proporţiile, să spunem că Ion Negoiţescu (10 aug. 1921-6 febr. 1993) promite şi el să spună totul despre sine, chiar şi ceea ce de regulă indivizii care se confesează se străduiesc să ascundă: faptele ruşinoase ale biografiei lor interioare şi exterioare.

Citind Straja dragonilor,  îmi dau seama că termenul „inconfortabil”, folosit de autor, este slab, nu exprimă exact natura acestor revelaţii. Ion Negoiţescu bate, probabil, toate recordurile de sinceritate în literatura confesivă românească. O literatură care ţine de „o civilizaţie a pudorii”, dacă acceptăm împărţirea făcută de antropologii din sfera psihanalizei. Adică o civilizaţie care cultivă discreţia, buna-cuviinţă, acceptabilul în procesul comunicării, spre deosebire de alte culturi care sunt dominate de sentimentul vinovăţiei.

Continuă citirea →

Tortura în Occidentul medieval (ultima parte)

ioana d'arc arderea pe rug

Arderea pe rug nu a apărut pentru prima oară în evul mediu. Romanii o cunoşteau, aşa cum arată istoricul Vulcatius Gallicanus. El ne vorbeşte despre ruguri înalte de şaizeci de metri, pe care condamnaţii erau legaţi la diferite niveluri. Dar cea care a dat morţii prin foc titlurile ei de nobleţe este Inchiziţia.

Înfiinţat în 1184, pentru a combate o erezie ivită în Lombordia, acest tribunal ecleziastic al papalităţii, care purta şi numele de Sfântul Oficiu, a căpătat un caracter permanent în urma decretelor conciliare din 1215 şi 1229. Sarcina sa iniţială era de a descoperi pe cei care se abăteau de la dogma religioasă catolică şi de a-i preda apoi tribunalelor civile. Dar foarte curând inchizitorii, recrutaţi în majoritatea lor printre călugării ordinului dominican, şi-au asumat şi rolul de judecători, torturând şi asasinând, sub pretextul ereziilor, zeci şi zeci de mii de oameni.

Cele mai mari ravagii ale Sfântului Oficiu au fost înregistrate în Spania, unde sinistra instituţie a rămas în vigoare vreme de peste şase secole, fiind desfiinţată abia în 1820. Printre figurile de tristă celebritate care au ilustrat-o, cel mai cunoscut este Thomas de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general al acestei ţări. Dintre cele mai bine de două mii de victime pe care le-o făcut el în decursul a optsprezece ani de activitate, cea mai mare parte au pierit arse pe rug.

Continuă citirea →