Arhive etichetă: filosof

Socrate. Date biografice

Socrate

Socrate (469-399). Tatăl lui Socrate era cioplitor în piatră, iar mama, moaşă. Aşadar nu era nicidecum de origine nobilă, dar era cetăţean al Atenei. Ducând un stil de viaţă modest, era independent din punct de vedere material datorită unei mici moşteniri şi a feluritelor subvenţii de stat de care beneficiau toţi atenienii.

Şi-a îndeplinit îndatoririle ostăşeşti luptând ca hoplit în Războiul peloponesiac la Delion şi Amphipolis. Şi-a îndeplinit inevitabilele îndatoriri politice deţinând în 406 conducerea în Consiliu (Sfat) şi luând partea dreptăţii împotriva mulţimii furioase care a cerut şi obţinut execuţia comandanţilor de oşti din bătălia de la insulele Arginuse. N-a căutat însă niciodată să ajungă într-o poziţie însemnată în stat sau în armată. Nevasta lui, Xantippa, n-a jucat nici un rol în viaţa sa.

Demn de remarcat e că ştim cum arăta Socrate. E primul filosof pe care-l avem în faţa ochilor aşa cum arăta el fizic. Era urât, cu ochii bulbucaţi. Nasul cârn, buzele groase, pântecele proeminent, statura îndesată îl făceau să semene cu silenii şi satirii. Suporta uşor cu o sănătate de nezdruncinat eforturile şi frigul.

Continuă citirea →

Care filosof francez a editat împreună cu Diderot „Enciclopedia”?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Jean d'Alembert

Întrebare: Care filosof francez a editat împreună cu Diderot „Enciclopedia”?

Răspuns: Jean d’Alembert (1717-1783)

*****

sursa: Crezi că ştii? 15.000 de întrebări şi răspunsuri de cultură generală, Ed. Niculescu, 2003

Cum a devenit eunuc filosoful Abelard

Pierre Abelard si Heloise

În limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Mai  întâi, cariera lui este uimitoare, pe  măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, apar­ţine clasei micilor nobili a căror viaţă  devine dificilă o dată cu începuturile  economiei  mo­netare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe  seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură. Dar renunţarea la armele războinice nu în­seamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bă­tăios, el va deveni cavalerul  dialecticii şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut.  Deşteptând necon­tenit idei,  el  provoacă  pretutindeni  discuţii pătimaşe.

Continuă citirea →

Răspunsurile filosofului

Thales a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai timpului său, atât ca filosof și om de știință, şi a rămas celebru prin maximele sale.

Continuă citirea →

Curiozităţi istorice – Cum se naşte un filosof

Naşterea filosofului grec Gorgias a fost una ieşită din comun.

Continuă citirea →

Personalitatea socratică

O admirabilă stăpânire de sine, care se traduce în temperanţă şi simplitate a comportării, caracterizează intelectualismul personalităţii socratice. A îndeplinit în două rânduri funcţia de magistrat, dar nu a râvnit la onoruri, nici la bogăţii. Refuzând a face parte din categoria celor care se consacră treburilor publice, arată şi raţiunea acestui refuz: „În ce fel crezi tu – îi spune Socrate lui Xenofon – că aş putea fi mai util treburilor publice; ocupându-mă eu însumi sau consacrându-mi efortul în a face un cât mai mare număr de oameni să se ocupe de ele?” Există numeroase dovezi în ce priveşte grija arătată tineretului, de a-i trezi interesul şi de a-l pregăti pentru viaţa socială, probă evidentă a tendinţei anti-individualiste a învăţământului său.

Continuă citirea →

Socrate, o figură de legendă

Asupra personalităţii şi învăţăturii lui Socrate dispunem de o informaţie relativ bogată, sursele principale în această materie fiind Apologia şi Dialogurile platonice, Apologia şi Memorabilele lui Xenofon, precum şi numeroase pasagii din opera aristotelică. 

Continuă citirea →

Copilul şi filosoful

Capacitatea de a ne mira este singurul lucru de care avem nevoie pentru a deveni nişte buni filosofi. Toţi copiii mici au această aptitudine, asta e limpede. În câteva luni, la început, ei sunt împinşi într-o realitate complet nouă. Dar mai târziu, când cresc, se pare că această însuşire a lor de a se mira se toceşte.

Continuă citirea →

Cine a fost Anaxagora?

Anaxagora (Anaxagoras), filosof (Clazomene, Ilonia, aprox. 500 – Lampsacos, 428 î. Hr.).

Fiu al lui Hegesibulos, a venit la Atena la vârsta de 21 de ani pentru a studia filosofia. A fost influenţat de doctrinele şcolii ioniene si în special de Anaximene. El căuta cauza tuturor lucrurilor într-o fiinţă supremă sau, mai degrabă, într-o inteligenţă primară, Nous, care pune în mişcare toate lucrurile, ceea ce prefigurează principiul motor al lui Aristotel.

Continuă citirea →

Un neam viteaz, dar şi… filosof!

„Observând dispoziţia lor [a geţilor] de a-l asculta în toate şi că ei sunt din fire inteligenţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala, dezbărându-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; i-a învăţat logica făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare; aratându-le practica, i-a îndemnat să petreacă în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita Lunii şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semn cele trei sute patruzecişişase de stele trecândrumul lor cel repede de la răsărit la apus spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele Soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală este dus înapoi spre regiunea occidentală”.

Iordanes, Getica

Evocare Constantin Noica

Constantin Noica rămâne la noi filosoful care s-a bucurat de cea mai mare popularitate. Aceasta cel puţin în ultima parte a vieţii.

Popularitatea, considera Immanuel Kant, ţine de perfecţiunea logică a cunoaşterii. Mai precis, de modalitatea de comunicare într-o formă accesibilă a cunoştinţelor. O popularitate restrânsă denotă, în cazul unor personalităţi cu merite ştiinţifice apropiate, carenţe ale modalităţii de comunicare. Pe de altă parte, însă, o popularitate care depăşeşte cu mult limitele domeniului de specialitate poate să fie dăunătoare conţinutului, care, în mod normal, nu poate să fie accesibil oricui.

Dar există şi un fel de popularitate ex auditu, din auzite. Einstein, de exemplu, era cunoscut de o masă imensă de oameni, care auziseră de teoria relativităţii, dar majoritatea nu ştiau mai mult decât faptul că aceasta are un fel de legătură cu fizica şi cu bomba atomică. Ceea ce era în parte adevărat. Dar Einstein nu avea, fireşte, nici o vină pentru toate acestea.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu filosoful Noica. Deşi o bună parte din renumele său se datorează totuşi modalităţii de comunicare.

În cadrul Şcolii lui Nae Ionescu el a debutat ca istoric al filosofiei şi eseist, neavând şansele lui Mircea Vulcănescu, de exemplu, sau Mircea Eliade, care se profilau, primul, ca metafizician şi al doilea, ca istoric al religiilor. Deci, ca filosofi cu orientare determinată şi şanse bune de afirmare. Noica, abandonând treptat interesul pentru istoria filosofiei, şi-a dobândit cu timpul, un stil eseistic personal, cu valenţe eseistice elevate. Multe din lucrările sale sunt adevărate opere literare care depăşesc cu mult interesul pentru domeniul filosofiei. Rostirea filosofică românească, Gânduri despre Eminescu sau Despărţirea de Goethe sunt lucrări, la care se adaugă sute de articole scrise în acelaşi stil, la graniţa dintre adevăr şi frumos, accesibile elevilor de liceu, învăţătorilor şi profesorilor, oricărui cititor cu pregătire medie. Ceea ce înseamnă, metodologic, că filosoful însuşi a lucrat în sensul creşterii treptate a popularităţii sale. Şi aceasta fără să beneficieze de avantajul unui profesorat, prin care ar fi putut să-şi extindă cercul auditoriului.

Dar Noica avea talentul acesta deosebit de a transforma orice dezavantaj într-o şansă. Profesoratul l-ar fi obligat la pedanteria predării unor materii moarte. Or, Noica visa o Şcoală de alt gen, socratică, la care maestrul să înveţe de la elevi. Un fel de comuniune spirituală, pe care a şi reuşit s-o înfăptuiască, cu generaţii succesive, de care se apropia şi se despărţea periodic, pentru a menţine totuşi o legătură mult mai trainică, pe tărâmul acela nemuritor al ideilor filosofice. Căci, indiferent de stilul comuniunii intelectuale, pe care o realiza cu savanţi, cu literaţi sau oameni de artă, Noica nu abandona niciodată filosofia, respectiv filosofia proprie oricărei îndeletniciri intelectuale elevate, spre care îşi îndemna şi călăuzea auditorii sau învăţăceii.

„Şi eu l-am cunoscut pe Noica” devenise un fel de „et în Arcadia ego” al oricărui intelectual român de prin anii ’80 ai secolului trecut. Ce putea să-i atragă pe toţi aceştia la Noica? Devenise o modă, e drept. Dar şi moda aceasta avea un temei. L-am auzit discutând cu fizicieni, cu chimişti şi ingineri. Or, cunoştinţele sale în aceste domenii erau destul de subţiri. Ce-i drept, Noica avea o memorie remarcabilă. Îşi amintea şi lecţiile învăţate la liceu. Dar de aici şi până la microfizică e ceva cale. El citise însă în lucrările lui Ştefan Lupaşcu, de exemplu, şi lăsându-l, în aparenţă, pe interlocutorul fizician să conducă discuţia, în cele din urmă se ajungea tot la filosofia fizicii, unde cel care avea de învăţat era fizicianul. Dar Noica se alegea şi el cu o reîmprospătare şi chiar extindere a cunoştinţelor sale de fizică, cu care ajungea treptat să-i pună pe gânduri pe alţi interlocutori fizicieni. În felul acesta se instruia maestrul prin propriii săi elevi la Şcoala lui Noica. Nu mai vorbim de talentul cu care reuşea, pe neobservate, să provoace controverse între auditori, în mod vădit pentru a le aplana apoi cu aceeaşi îndemânare.

Mai intervenea însă în permanenţă ceva. Personalitatea profesorului. Şi aici Noica a reuşit să transforme dezavantajele fizicului său în şanse. Avea o înfăţişare modestă şi o ţinută, uneori, chiar umilă. Nu este vorba numai de statură. Şi Titu Maiorescu era mărunt, dar avea o ţinută impunătoare, care trezea nu numai respect, ci adesea şi teamă. Până şi cunoştinţele se fereau din calea lui. Nu mai vorbim de Nae Ionescu, care avea şi atitudini sarcastice. Cu astfel de personalităţi era riscant să ai de-a face. Unii au rămas marcaţi pe viaţă de îndrăzneala de-a fi vorbit cu Nae Ionescu. El făcea gol împrejurul său şi chiar urmărea acest lucru.

La Noica, dimpotrivă, veneau tinerii ca la spovedanie. Şi câte naivităţi, ca să nu zicem mai mult, i-a fost dat să audă! N-a ironizat însă pe nimeni şi chiar pe proştii fără leac încerca să-i aducă pe calea cea dreaptă. Noica nu tolera nici la alţii batjocura şi bârfa, obişnuite la noi, balcanicii.

Avea o bunătate nemărginită şi o permanentă seninătate spirituală. Faptul că popularitatea lui s-a datorat în cea mai mare măsură propriei sale personalităţi, o dovedeşte situaţia de astăzi în care faima lui se stinge treptat. Chiar unii dintre foştii lui apropiaţi îl denigrează. Ceea ce n-ar fi îndrăznit să facă cât timp mai trăia filosoful. Avea dreptate Petre Ţuţea când zicea, chiar despre Noica: „E uşor să-l imiţi pe Socrate, mai ales că Socrate n-a scris nimic. Mai greu este să ai însă discipoli de talia lui Platon”. Oricum, trăind asemenea marilor filosofi întru adevăr şi frumos, Constantin Noica a reuşit să supravieţuiască deja în legendă.

sursa: Acad. Alexandru Surdu, Evocare Constantin Noica în Izvoare filosofice – periodic de comunicare multiculturală

Nae Ionescu văzut de Emil Cioran

Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat viaţa unei întregi generaţii. Personajul poate cel mai controversat din perioada interbelică de la noi: Nae Ionescu. Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?

Emil Cioran: Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus imediat la Interne.

G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau două lucruri complet separate?

E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei singure idei.

G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile politice?

E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt cu regele, sau regele a rupt cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat. Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în ele ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la facultate făceau figură de ţărani naivi.

 

sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998